Tsunamiurile sunt asociate, de obicei, cu oceanele, însă astfel de valuri uriașe se pot forma și în lacuri. Un nou studiu arată că activitățile agricole din Evul Mediu au contribuit la producerea unor tsunamiuri devastatoare în Lacul Iseo, din nordul Italiei, în secolele al XII-lea și al XIII-lea. Cercetătorii avertizează că fenomenul s-ar putea repeta, inclusiv în alte regiuni ale lumii, și ar putea pune în pericol comunitățile aflate pe malurile lacurilor, scrie Gizmodo.
Studiul, publicat în revista științifică Nature Communications, a analizat modul în care agricultura și alte activități umane au modificat terenurile din jurul Lacului Iseo, aflat în nord-vestul Italiei, și au favorizat producerea unor alunecări subacvatice care au generat valuri uriașe.
Cercetătorii au reconstituit două astfel de evenimente, produse în anii 1117 și 1222, când regiunea a fost lovită de cutremure puternice. Deși peisajul din jurul lacului s-a schimbat considerabil de atunci, oamenii de știință avertizează că există în continuare condiții care ar putea favoriza producerea unor fenomene similare.
„Lacul Iseo reprezintă o arhivă naturală unică. Aici putem combina urmele geologice cu relatările istorice și putem înțelege astfel cum s-au desfășurat aceste evenimente catastrofale”, a explicat Flavio Anselmetti, geolog la Universitatea din Berna, Elveția, și unul dintre autorii studiului.
Cum a contribuit agricultura la producerea tsunamiurilor
Zona Lacului Iseo a fost folosită pentru agricultură și creșterea animalelor încă din Antichitate. Începând din perioada romană, activitățile umane au accelerat eroziunea solului, iar cantitatea de sedimente transportate în lac a crescut de trei ori, potrivit studiului.
În timp, aceste depuneri au modificat delta râului Oglio, care se varsă în lac. Delta s-a extins rapid, iar versanții săi subacvatici au devenit tot mai abrupți și mai încărcați cu sedimente, ceea ce i-a făcut instabili.
„Delta a crescut rapid, iar partea sa subacvatică a devenit abruptă și supraîncărcată”, a explicat Denys Dutykh, unul dintre autorii cercetării, într-un articol publicat pe Phys.org.
Potrivit acestuia, o alunecare majoră de sedimente avusese deja loc în secolul al VI-lea. În următoarele șase secole, eroziunea provocată de activitățile umane a dus din nou la acumularea unor cantități uriașe de material pe fundul lacului.
Când regiunea a fost lovită de cutremure, aceste depozite instabile s-au prăbușit și au alunecat spre zonele mai adânci ale lacului. Mișcarea bruscă a sedimentelor a împins apa de deasupra, generând valuri de tip tsunami.
Documentele istorice și descoperirile arheologice confirmă că două cutremure puternice au afectat regiunea în 1117 și 1222. Estimările moderne indică magnitudini de aproximativ 6,5 și, respectiv, 6.
Denys Dutykh, matematician la Universitatea Khalifa din Emiratele Arabe Unite, a amintit că un manuscris din acea perioadă descrie dezastrul produs la 3 ianuarie 1117.
Potrivit relatării, apele lacurilor au crescut atât de mult încât foarte puțini dintre locuitorii satelor din apropiere au reușit să scape de pericol.
Valuri de peste cinci metri au lovit localitățile de pe malul lacului
Pentru a reconstitui cele două dezastre, cercetătorii au analizat probe de sedimente extrase de pe fundul lacului și au folosit măsurători seismice pentru a determina cantitatea de material deplasată în timpul alunecărilor.
Ulterior, au realizat simulări computerizate pentru a observa cum s-au deplasat sedimentele și cum au fost generate valurile care au ajuns la mal.
În cazul tsunamiului din 1117, simulările au arătat că valurile aveau o lungime de aproximativ 5,5 kilometri, de 22 de ori mai mare decât adâncimea maximă a lacului, de circa 250 de metri.
Potrivit calculelor, valul ar fi ajuns la malurile din apropierea deltei în mai puțin de un minut și ar fi inundat câmpia râului Oglio pe o distanță de până la 2,7 kilometri în interiorul uscatului.
În orașul Iseo, nivelul apei ar fi crescut cu aproximativ 5,5 metri, la șase-șapte minute după producerea alunecării subacvatice.
Dezastrul din 1222 a fost provocat de o alunecare de sedimente mai mică, dar simulările arată că aceasta a generat valuri care au atins aproximativ 13 metri înălțime.
Rezultatele demonstrează că alunecările de teren produse sub apă pot genera tsunamiuri periculoase chiar și în lacurile aflate departe de mări și oceane.
Cercetătorii avertizează că tsunamiurile s-ar putea produce din nou
După dezastrul din 1222, presiunea exercitată de activitățile umane asupra terenurilor din jurul lacului a scăzut pentru o perioadă, inclusiv ca urmare a epidemiei de ciumă cunoscute drept Moartea Neagră, care a afectat Europa în secolul al XIV-lea.
Din 1661, însă, activitățile umane s-au intensificat din nou, iar eroziunea a continuat să transporte sedimente spre lac. În timp, delta râului Oglio s-a refăcut, iar cercetătorii suspectează că versanții săi subacvatici ar putea fi în continuare instabili.
Un cutremur suficient de puternic ar putea declanșa noi alunecări de sedimente și, implicit, valuri periculoase pentru localitățile de pe malurile lacului.
„Rezultatele noastre arată că intervențiile umane nu provoacă doar schimbări de mediu pe termen scurt. Ele pot lăsa și o moștenire geologică ce persistă timp de secole și amplifică riscurile naturale”, a explicat Flavio Anselmetti.
Riscul nu este limitat la Lacul Iseo, o destinație turistică populară din Italia, în jurul căreia se află mai multe localități. Evenimente asemănătoare au fost documentate și în lacuri din Elveția, Alaska și Noua Zeelandă, ceea ce sugerează că acest mecanism se poate produce în diferite regiuni ale lumii.
Cercetătorii nu susțin că oamenii ar trebui să părăsească localitățile construite pe malurile lacurilor, ci că autoritățile trebuie să țină cont și de modificările provocate de activitățile umane de-a lungul secolelor atunci când evaluează riscurile naturale.
„Pentru a evalua pericolul pe care îl reprezintă un lac, trebuie să îi cunoaștem atât istoria, cât și faliile: cât de multe sedimente s-au acumulat în delta sa și de când”, a concluzionat Denys Dutykh.