În premieră. Cu ursul nu-i de joacă

Se numeşte Jocul Ursului şi singurul loc din ţară unde se mai practică aşa ceva, în ultima zi a anului, este aici, la Dărmăneşti, în judeţul Bacău.

 ''Cu câteva sute de ani în urmă, am avut în Dărmăneşti o comunitate de uzi care proveneau dintr-un trib turcic şi care aveau rolul de a apăra această graniţă între Ardeal şi Moldova. De la aceşti uzi, zona se numeşte Poiana Uzului. Legenda spune că pentru a deveni luptător uz, una dintre condiţii era ca pretendentul la poziţia de luptător uz trebuia să meargă în pădure cu mâinile goale şi să omoare cel mai puternic animal care şi atunci era ursul şi jupuia acel animal şi la sfârşitul anului, în ultima zi din an trebuia să îmbrace acea piele de urs şi să vina în faţa comandantului armatei uzilor şi în acest fel era consacrat ca luptător uz. Cred ca băştinaşii, cetăţeniii din actuala zona a Dărmaneştiului au preluat acest obicei şi în fiecare an în ultima zi din an, pe 31 decembrie are loc acest festival al ursului e singura localitate din ţară unde se întâmpla acest lucru'', spune Constantin Toma, primar Dărmăneşti.

Iar dacă nu s-ar întâmpla n-ar mai fi nici această poveste dar ar dispărea cu totul un neam care, se pare, tocmai datorită acestor tradiţii a rămas demn şi drept, în picioare, pâna azi. Daca nu ne credeţi, ascultaţi şi priviţi istoria fascinanta a unui obicei cu puteri magice.

''Se spune că dacă luăm pielea pe noi, ne lepadam de spiritele rele şi ne aduce un nou an fericit, suntem mult mai uşurati, că o piele ca pentru mine, undeva îmi trebuie la doi metri jumatate, ar cântări între 50-60 de kg şi dacă nu suntem bine organizaţi şi puşi la punct, cădem jos nu putem juca, dar noi o jucăm cu o mândrie, că din moşi strămoşi avem date lăsate cadouri de la bunici, să ducem traditia mai departe'', spune Ionuţ Bogasiu, şef de ceată.

E al treilea an in care Ionuţ Bogasiu conduce ceata de urşi. A învăţat jocul din copilărie, de la tatăl şi bunicii lui. Iar acum, dă şi el tradiţia, mai departe, cu mândrie şi onoare.

''Sunt foarte multi copii mititei care vin si tata lor ii tine in brate pe data de 31 ca ei sunt dornici sa joace pielea de urs. Mai sunt oameni care mă suna, domnule te rog, vrea si copilul meu sa vina in ceata si eu ii zic bine, dar eu credeam ca copilul are 10-15 ani dar nu, are doi ani jumătate. Domnule îl tineţi in brate ii dau o piele de urs şi el deja la 2 ani jumătate ştie cum să se mişte cât de puţin. Avem în sange, da. Noi dacă am luat pielea de urs pe noi, uităm de toate. E o bogăţie pentru noi ca să jucăm o piele de urs'', spune tânărul.

La fel cum, o mare bogăţie este să şi ai o piele de urs. Nu oricine îşi permite să mai cumpere azi aşa ceva, iar întreţinerea este o adevărata artă. Aşa a apărut, în timp, la Dărmăneşti, o meserie nouă- recuziterul de piele de urs.

Ştefan Brânzoi e unul dintre el. E căpitanul cetei din Joseni şi de fiecare dată, în prag de 31 decembrie, curtea lui se umple de cu dimineaţa de localnici care vin să-nchirieze costumele spectaculoase şi extrem de preţioase. Blana de urs trebuie îngrijită tot anul, după un ritual precis.  

''Am camera lor, unde le ţin în cârlige, nu trebuie să le ţin la umezeala, din două în două saptamani şi pe călduri, la intuneric le ţin, nu am un geam, din două în două saptămâni, mai intru să nu miroasă sau ceva, că dă un mucegai sau da o molie sau o insectă pe o piele, se întinde la toate. Îi verific, îi controlez, mai iau spray-uri, toată vara cât e timpul anului, acum, în ultima lună le văd zi de zi. Dar vara.. trebuie sa trec pe la ele, că te trezeşti că se duce una şi se întinde şi se strică, dau în putrefacţie. Să nu fie umezeală, să nu fie plouate'', spune Ştefan Brânzoi, şef de ceată.

Cele mai multe sunt moştenite de 30, 40 de ani, de la părinţi, bunici, unchi sau vecini. Sunt toate impecabile. De parcă n-au trecut atâţia ani peste ele. Şi-a perfecţionat în timp metodele de îngrijire şi a învăţat cum să le repare dacă, în timpul jocului, se mai defectează câte ceva.

 ''Nu mai e piele de urs şi gura şi dantura şi dintii ii aranjez in fiecare an, o mai scăpi oleaca, cand te pui jos in 4 labe, nu poti fi chiar... în atâtea ore mai scapi oleaca cu gura de ceva, îi mai sare un colt, treci al doilea an, pus frumos lipit înapoi. Eu îs stomatologul. Eu după carte, am luat un craniu de pe net şi îi iau colţ cu colţ şi dinte cu dinte.

La aceste costume impresionante s-a adăugat şi o coregrafie pe măsura şi astfel, ceata lui Ştefan a devenit una dintre cele mai apreciate din zona Darmăneştiului.  

''Numai ce este in formatie, in ceata, asa se spune la noi, cam 200-250 de inşi. Eu joc de cinci ani aceeasi piele, o piele frumoasă, mare, aia care e jos acolo'', spune Ştefan Brânzoi.

Ştefan pare că trăieşte un an întreg numai să adune suficientă energie pentru cele câteva ore de joc, cu blana neagră şi grea în spate. Ce se întâmplă în această zi, de 31 decembrie, nu e doar un dans ritmat, pe bătaia tobelor. E în joc prestigiul cetei şi mândria de a fi consideraţi, de întreaga comunitate, cei mai buni.

''Bătălia dintre cete a rămas şi acum, combaterea, dar combaterea nu înseamna crima. Combaterea însemna jocul ursilor cei mai viguroşi şi care ceda primul, aia isi pierdea dreptul de autoritate pentru colindat, ceilalţi veneau şi le cotropeau teritoriul ceea ce însemna şi un câştig, dar şi un prestigiu fabulos. Dansul la combatere între şefii de urşi e o problemă cu adevărat eroică, în care ca şi la pădure unde se înfruntă masculii pentru înmulţire, de ducere până la epuizare. Joacă şi se luptă până leşină. Rezistenţa fizică este împinsă la limite'', spune Doina Işfanoni, expert UNESCO.

Până când, în joc, nu mai rămân decât cei puternici. Nu mai contează ca în spatelor măştilor sunt prieteni sau rude.

''E şi o ambiţie. Când ai luat o piele de urs, sunt mulţi care se înmoaie, băi mie nu-mi mai trebuie. Daca ai luat-o, cum sunt eu, si sunt multi ca mine, e o ambitie sa o joc faţă în faţă, să o joc cu el, deci nu te laşi, ca daca te-ai lăsat si nu ai mai jucat pielea, zic gata. Uite ăsta joaca încontinuu. E o ambitie. Să joci o piele. Uiţi de prieteni, îţi faci jocul tău fiecare, noi suntem prieteni şi de anul nou şi ne respectăm, dar în timp ce ieşim, nu purtăm discuţii, nici cu alţii, fiecare se laudă în treaba lui, uite ce frumoasa e aia, mai auzim şi noi din stanga din dreapta'', spune Ştefan Brânzoi.

De-a lungul anilor, tradiţia aceasta a dat naştere la multe pasiuni, lupte pe viaţă şi pe moarte. Şi a făcut chiar şi victime.  

''E dureros de povestit. Eu am avut prieten şi era in Italia plecat. Şi de acolo ma suna, vin cu tine cu ursul. A aterizat cu avionul la Bucureşti s-a dus nevasta cu maşina după el şi zicea nevasta. Stai ca au venit si la noi cumetri, finii. Nu ai venit de anul trecut acasă, stai mai bea un ceai ceva cu noi. El, nimic. Pe stradă, la mine, la vale, l-am văzut, venea atata era de bucuros. Juca cu pielea de urs, în stânga în dreapta. M-am întâlnit, m-am pupat cu el, ca de sărbători. Am intrat pe scena, am facut jucarea pe scena şi la ultima, era in faţa mea, a facut preinfarct. A murit pe loc. El de emotia aia, de bucuria aia, pielea fiind foarte grea, atât a făcut o data, cand s-a înălţat cu mana în sus şi a venit pe spate şi în şase minute s-a înegrit total şi a murit.

De atunci a ramas probabil şi vorba - să joci măcar o dată ursul şi să mori fericit. Plecaţi prin diverse locuri, în lume, tinerii satului fac orice să se poata întoarce acasă, de sărbători, doar ca să participe la dansul ursului. Altfel, le va merge rău tot anul viitor.

 ''Eu nu m-aş vedea fără să nu fiu într-o piele de urs la sfârşitul anului pentru că am mai fost plecat într-un an în afară, în 2008 şi când stiam ca se apropie deja, fierbea sangele in mine si nu pot sa vin acasa. Şi m-am rugat de patron, domnule am o problemă, şi el a zis că nu mă lăsa. Eu ce am zis? Că mi-a murit tata ca să poata să mă lase acasă să vin'', spune un tânăr.

Pe vremuri, doar bărbaţii aveau voie să intre în costumele de urs, cu canafi roşii. Dar, de-o vreme, şi bărbaţii au început să se rărească în Dărmăneşti. Aşa că, pentru prima data în istoria acestui joc, tradiţia a început să se schimbe. Femeile, care la început nu aveau voie nici măcar să se uite la dansul ursului, acum pot intra chiar în horă.

Ascunsă bine sub masca ursului, femeia este văzuta azi un fel de salvatoare a tradiţiei. Până la urmă, important e ca obiceiul să meargă mai departe.

''Oamenii ştiu că nu pot renunta la aceasta datina, la acest tip de ritual făra de care ei nu se simt întregi şi atunci femeile comepnsează această lipsă'', spune Doina Işfanoni, expert UNESCO.

Ciprian Însurăţelu e unul dintre mascaţi, dar şi cel ce coase cu migală măsti pentru toţi sătenii din ceata lui.

''Pentru cei care vor să se maşte, să faca cu ursul, vine la mine şi-i dau pentru ceata lăpusului. De vândut nu prea, mai mult le-am dat'', spune creatorul de costume.

Ciprian nu va îmbrăca însă costumul de urs. Simte ca la cei 50 de ani ai săi, n-ar putea duce jocul pânaă a final. Dar nici nu poate sta pe margine.  

''Anul ăsta moş mă fac, moşneag, cojocul ăla, iţari albi, opinci, am si eu chimir de legat aici, un tricolor pun pe la masca pe acolo'', spune Ciprian Însurăţelu.

Urşii sunt inima jocului. Dar, pe lângă ei, se prind în dans şi baba, şi moşul, si irozi, şi ursari. Se colindă însă tot mai rar din păcate, asa cum se făcea pe vremuri. Acele vremuri in care colindatul tocmai despre asta era - intalnirea dintre oameni. Nu conta, bogaţi, saraci, veseli sau tristi. De sărbători, îşi deschideau porţile unii altora, se priveau în ochi si îşi urau să le fie bine.

''Eu am ascultat acum cinci ani, cand am fost ultima dată pe zonă, lucruri foarte dureroare aşa. Urşii nu se mai mulţumesc cu o găleata de vin şi un şir de colaci. Şi-i ocolesc'', spune Doina Işfanoni.

Până sa îşi dea seama că totul, pe lumea asta, se reduce la bani, copiii din Darmăneşti îşi trag de mânecă părinţii ori bunicii, ca să îi înveţe dansul ursului. Sau meştesugul de a coase costumele fără de care n-ar mai exista nici dansul.

''Hai la tataie încoace să-ţi arate dacă ai zis că vrei să înveţi, nu? Da. Să faci o mască. Uite cum procedam. Tăiem bucata de piele întâi, asta mai mare aşa, facem ochii, tăiem de pe partea asta că se vede bine şi gura. Pe urmă o întoarcem, tundem în zona ochilor şi a gurii toata lâna. Barba asta e făcuta din piele de ţap. Cu parul lung'', spune Ciprian Însurăţelu, creator de costume.

Eu nu neg spectacolul şi nici festivalul. Să-l folosim însa numai ca pe o pedală a memoriei'', spune Doina Işfanoni.

Câtă vreme mai sunt oameni care vor apăsa această pedala, mai avem speranţe să vedem, cu ochii noştri, jocul ursului de la Dărmaneşti, în ultima zi din an. Ca să ne mearga bine tot anul care vine.

''Dacă ne-ar interzice cineva să nu ma mai masc, cred ca ar fi grav de tot'', spune creatorul de cosume.

''Ei, s-ar pierde ca oameni, ca români, iar ţara ar pierde, cu siguranţa, ceva din esenţa ei, din farmecul tradiţiilor care îi stau la rădacina şi care tin viguros acest neam. Pentru localnicii din Darmanesti, jocul ursului e legătura cu trecutul şi motivaţia de a privi spre viitor cu seninătate şi mândrie.

E o poveste despre echilibru şi aer, despre felul în care azi, într-o lume în care tradţia nu mai valorează nimic, ei vor să trăiască în continuare frumos şi cu rost.