Un cercetător crescut în Harbin, orașul unde iarna temperaturile scad frecvent la minus 30 de grade Celsius, explică de ce soluțiile tradiționale de încălzire ar putea deveni din nou relevante pentru Europa aflată în criză energetică.
În Harbin, din nord-estul Chinei, temperaturile sunt aspre, ajungând adesea la minus 30 de grade Celsius și chiar și în cele mai „blânde” zile de ianuarie rareori depășesc minus 10 grade. Datorită gerului persistent din timpul iernii, Harbin găzduiește anual cel mai mare „oraș de gheață” din lume, unde există chiar și un festival al sculpturilor în gheață care durează o lună.
Cu aproximativ 6 milioane de locuitori, Harbin este cel mai mare oraș din lume care se confruntă constant cu un asemenea frig. Și totuși, timp de secole, oamenii au reușit să trăiască aici fără încălzire centralizată, potrivit The Conversation.
Pentru un cercetător în arhitectură și construcții care a crescut în acest oraș și lucrează astăzi la o universitate britanică, această experiență personală oferă o perspectivă valoroasă asupra problemelor actuale ale Europei: facturi uriașe la energie, locuințe greu de încălzit și ierni tot mai imprevizibile din cauza schimbărilor climatice.
Căldura concentrată, nu risipită
Spre deosebire de sistemele moderne, care încălzesc uniform aerul din întreaga locuință, soluțiile tradiționale din Asia de Est se bazează pe un principiu simplu: căldura trebuie să fie aproape de corp, iar energia nu trebuie irosită pe spații nefolosite.
Un exemplu este „kang”-ul, o platformă-pat încălzită din cărămizi de pământ, utilizată în nordul Chinei de peste 2.000 de ani. Conectată la soba din bucătărie, aceasta se încălzește atunci când familia gătește, iar masa sa compactă de pământ reține căldura și o eliberează lent pe parcursul nopții. Camera poate rămâne rece, dar oamenii stau întinși sau așezați pe platformă, sub pături groase, beneficiind de o căldură constantă, cu un consum minim de combustibil.
Tradiții similare în toată Asia de Est
Aceeași logică se regăsește și în alte culturi din regiune. În Coreea, sistemul ondol transformă podeaua într-o suprafață radiantă caldă. În Japonia, celebrul kotatsu – o masă joasă acoperită cu o pătură groasă și dotată cu un mic dispozitiv de încălzire – menține căldura acolo unde este nevoie: la nivelul picioarelor.
Îmbrăcămintea joacă, la rândul ei, un rol esențial. Hainele groase, matlasate, confecționate special pentru iarnă, reduc nevoia de încălzire excesivă a spațiului interior.
Europa: de la eficiență la risipă
Ironia este că Europa a cunoscut cândva soluții similare. Romanii antici foloseau hipocausturi pentru a încălzi podelele, iar în Evul Mediu tapiseriile groase și spațiile de dormit închise ajutau la conservarea căldurii. Aceste metode au fost însă abandonate odată cu apariția încălzirii centralizate în secolul XX.
Când energia era ieftină, încălzirea întregii locuințe la o temperatură uniformă părea o soluție comodă. Astăzi însă, cu prețuri ridicate la energie și milioane de europeni incapabili să-și încălzească adecvat casele, acest model își arată limitele.
De ce contează lecțiile trecutului
Noile tehnologii – de la pompele de căldură la energia regenerabilă – sunt importante, dar ele funcționează cel mai bine în clădiri eficiente energetic. Aici intervine lecția sistemelor tradiționale: confortul termic nu înseamnă neapărat mai multă energie, ci o folosire mai inteligentă a acesteia.
Kang-ul, ondol-ul sau kotatsu-ul demonstrează că este posibil să trăiești la cald chiar și în condiții extreme, fără a încălzi inutil fiecare colț al locuinței. În contextul actualei crize energetice și al schimbărilor climatice, poate că soluțiile viitorului se află, paradoxal, în trecut.
Ştiri video recomandate
