O competiție tot mai dură între marile puteri se desfășoară în Arctica, iar miza nu este doar Groenlanda. Pe arhipelagul norvegian Svalbard, un tratat vechi de un secol a oferit acces aproape tuturor națiunilor. Însă acest tratat a lăsat insulele înghețate vulnerabile la ingerințe din partea Rusiei și Chinei, iar Norvegia își consolidează acum controlul mai ferm ca niciodată. Era cooperării internaționale se apropie de sfârșit, arată un amplu reportaj al jurnaliștilor de la The New York Times.
› Vezi galeria foto ‹
Lupta pentru control la capătul lumii
Sus, în Arctica, aproape de Polul Nord, Svalbard este un adevărat „unicorn geopolitic”. Arhipelagul aparține Norvegiei, dar este guvernat de un tratat unic, semnat după Primul Război Mondial, care permite aproape oricui să se stabilească acolo fără viză.
Timp de decenii, cercetători din întreaga lume au ajuns la stația internațională de cercetare din Svalbard, amplasată pe un fiord spectaculos, înconjurat de munți înalți, cu muchii ascuțite. Studenți chinezi se plimbau cu snowmobilele alături de colegi europeni. Norvegienii și rușii organizau turnee de șah și mâncau borș împreună după meciuri.
Astăzi însă, Norvegia încearcă să își afirme mai ferm suveranitatea asupra Svalbardului și să limiteze influența străină. A retras dreptul de vot al străinilor, a blocat vânzarea de terenuri către cumpărători din afara țării, a impus restricții mai dure cercetătorilor străini și a revendicat fundul mării pe o rază de sute de kilometri.
Campania Norvegiei afectează profund viața cercetătorilor chinezi, a minerilor ruși, a proprietarilor norvegieni înstăriți și a imigranților stabiliți de mult timp în zonă. Printre ei se află și doi frați din Thailanda, care au trăit aproape toată viața pe Svalbard și care acum se tem pentru viitorul lor.
„Mă gândesc la asta tot timpul”, spune fratele mai mare, Nathapol Nanthawisit, în vârstă de 30 de ani.
Această abordare mai dură face parte dintr-o nouă eră geopolitică, marcată de încălzirea globală, competiția pentru resurse și intensificarea rivalității dintre marile puteri, care a ajuns până la Cercul Polar.
Amenințarea fostului președinte american Donald Trump de a prelua controlul Groenlandei a atras atenția globală. Însă și pe Svalbard, deciziile Norvegiei provoacă îngrijorare.
Mai mulți aliați europeni și din NATO susțin că tratatul limitează suveranitatea Norvegiei asupra arhipelagului. Oslo afirmă însă că nu are alternativă dacă vrea să evite transformarea Svalbardului într-o rampă de lansare pentru puteri ostile.
Arhipelagul este unul dintre cele mai bune locuri din lume pentru descărcarea datelor satelitare și monitorizarea traiectoriilor rachetelor. Sub apele din jur se află rezerve râvnite de metale rare. Iar Svalbard este printre cele mai nordice locuri locuite de oameni.
Cine controlează Svalbard obține un punct strategic pentru dominația asupra Arcticii, o regiune tot mai importantă pentru securitatea Europei, Americii de Nord și Asiei.
Oficialii americani acuză cercetători chinezi că desfășoară acolo activități militare ilegale. Rusia își susține revendicările asupra Svalbardului folosind un limbaj similar cu cel folosit pentru Ucraina.
„Norvegia se află acum în cea mai gravă situație de securitate de după 1945”, a declarat secretarul de stat din Ministerul norvegian de Externe, Eivind Vad Petersson. „Când atenția politică se concentrează asupra Groenlandei, este inevitabil ca o parte din ea să ajungă și pe Svalbard”, a spus el.
Svalbard, a adăugat Petersson, a fost privit prea mult timp ca „un fel de teritoriu fără reguli, unde oricine poate veni și face aproape orice”. „Asta nu este adevărat”, a subliniat el. „Este teritoriu suveran norvegian. Iar noi facem acest lucru mai clar”.
Nu mai este atât de izolat
Norvegia nu este, de obicei, percepută drept o țară dură. Este un stat bogat, asociat cu diplomația internațională și cu Premiul Nobel pentru Pace.
Însă lucrurile se schimbă. Leif Terje Aunevik, primarul orașului Longyearbyen – cea mai mare localitate din Svalbard – spune că orașul, care seamănă cu o combinație între stațiune montană și bază militară, s-a transformat radical.
Ajuns în Svalbard acum peste 25 de ani ca musher (conducător de sănii trase de câini), Aunevik își amintește că era atras de reputația locului ca fiind „exotic și ciudat”.
„Aveam o teorie”, spune el, „că, cu cât mergi mai spre nord, cu atât oamenii devin mai sălbatici”.
Astăzi, Longyearbyen are restaurante elegante, hoteluri de lux, zboruri zilnice spre continent și 2.500 de locuitori din 50 de țări diferite.
Cu secole în urmă, Svalbard era considerat terra nullius – un pământ al nimănui. Doar minerii norvegieni și vânătorii ruși de blănuri îndrăzneau să trăiască acolo.
După Primul Război Mondial, Norvegia a obținut suveranitatea asupra arhipelagului, însă Tratatul Svalbard din 1920 a interzis activitățile militare și a oferit semnatarilor acces egal la resurse, pescuit, minerit și proprietăți. Aproape 50 de state, inclusiv Afganistan și Coreea de Nord, au aderat ulterior la tratat.
„Uitați-vă la acest loc”, spune Aunevik. „Este o infrastructură unică, o societate deschisă, o democrație locală. Toată lumea își spune acum: Ar trebui să fim acolo”.
Bătălia pentru fundul mării
Într-o dimineață din cursul anului trecut, Martinique du Toit, o sud-africană care lucrează în promovarea turismului, se plimba de-a lungul coastei Svalbardului. A remarcat două culori dominante, în diferite nuanțe: alb și albastru. Acestea acoperă zăpada și gheața, marea și cerul.
În fața ei se întindea un fiord imens, cu ape adânci și extrem de limpezi. „Există o magie aici, pe care nu o pot explica”, spune ea.
La fel de atrăgător pentru statele care concurează pentru influență în Svalbard este însă ceea ce se află sub aceste ape.
Studii recente au arătat că pe fundul oceanului sunt îngropate cantități uriașe de cupru, zinc, cobalt, litiu și elemente rare, uneori la adâncimi de peste 3.000 de metri. Aceste minerale sunt esențiale pentru noile tehnologii, precum bateriile pentru mașini electrice și turbinele eoliene.
Norvegia păzește cu strictețe această comoară.
Timp de un secol, aproape întreaga lume a interpretat Tratatul Svalbard ca oferind statelor semnatare drepturi nu doar asupra arhipelagului, ci și asupra apelor și fundului mării din jur.
În ianuarie 2024, partidul aflat la guvernare în Norvegia a anunțat că va iniția explorarea mineralelor de mare adâncime într-o zonă vastă a fundului mării norvegiene – o suprafață de mărimea Germaniei – inclusiv în apele din jurul Svalbardului.
Anunțul, unul dintre primele de acest fel făcute de un stat, a stârnit îngrijorare. Pe plan intern, organizațiile de mediu și partidele de stânga s-au opus, avertizând că proiectul ar pune în pericol ecosisteme marine fragile.
În afara Norvegiei, inițiativa a fost percepută ca o extindere a controlului dincolo de limitele Tratatului Svalbard.
„Dorim să reamintim părții norvegiene, încă o dată, că aceasta nu exercită o suveranitate necondiționată” asupra Svalbardului, a transmis Ministerul rus de Externe într-un briefing la acea vreme, catalogând demersul drept „ilegal”.
Islanda, de regulă un aliat apropiat al Norvegiei, a fost de acord cu poziția Rusiei. Într-o scrisoare adresată autorităților norvegiene, consultată de The New York Times, guvernul islandez a argumentat că suveranitatea Norvegiei asupra Svalbardului are „limitări importante” care se aplică și în larg.
Și Uniunea Europeană a intervenit. Într-o scrisoare de trei pagini adresată Ministerului norvegian de Externe, UE a descris poziția Norvegiei privind apele din jurul Svalbardului drept „incoerentă”.
La începutul lunii decembrie, invocând îngrijorările de mediu, partidele de stânga din Oslo au refuzat să susțină bugetul național dacă planul nu era suspendat. Guvernul, pus sub presiune, a acceptat să amâne cu patru ani emiterea licențelor pentru exploatarea minieră a fundului mării.
Totuși, Ministerul norvegian al Energiei a precizat într-un comunicat din decembrie că obiectivul său rămâne exploatarea „profitabilă și sustenabilă” a mineralelor de pe fundul mării – inclusiv în apele din jurul Svalbardului.
Mai puțin bineveniți decât înainte
Nathapol și Nattanagorn Nanthawisit au ajuns în Svalbard într-o zi de decembrie, în urmă cu peste 20 de ani. Erau doi băieți mici veniți dintr-un oraș cald și însorit de lângă Bangkok.
Au fost imediat derutați de dispariția soarelui. Svalbard este atât de departe în nord, încât iarna este complet întuneric. Timp de două luni nu au văzut soarele deloc.
Cu toate acestea, frații Nanthawisit spun că s-au adaptat rapid.
Mama lor venise să lucreze ca menajeră – familia avea pașapoarte thailandeze, iar regulile Svalbardului permit oricui are un pașaport valid să rămână. Salariile sunt bune, iar oameni din întreaga lume vin să lucreze în turism și servicii.
Mama i-a înscris imediat la o școală norvegiană, unde au învățat limba, și-au făcut prieteni și au ajuns să se simtă acceptați în societate.
„Ne simțim norvegieni”, spune Nathapol.
În urmă cu câțiva ani, spun cei doi, lucrurile au început să se schimbe.
Mai întâi, poliția a oprit un cetățean thailandez de la volan, declarând permisele de conducere thailandeze – și unele alte permise străine – invalide pe Svalbard. Autoritățile au relaxat ulterior interdicția, însă frații Nanthawisit și alți străini intervievați spun că episodul a lăsat un sentiment persistent de vulnerabilitate.
În aceeași perioadă, guvernul a modificat regulile privind dreptul de vot la alegerile locale din Longyearbyen. Democrația locală a fost introdusă în 2001, iar ani la rând străinii au participat fără probleme.
Însă, cu trei ani în urmă, autoritățile au decis că străinii care locuiesc pe Svalbard nu pot vota decât dacă au locuit cel puțin trei ani pe teritoriul continental al Norvegiei.
Petersson, secretarul de stat norvegian, nu și-a cerut scuze pentru această decizie.
„Ar fi trebuit făcut de mult”, a spus el, adăugând că alte țări nu permit străinilor să voteze. Tratatul Svalbard, a explicat el, garantează „acces egal, nu drepturi egale”.
De vânzare? Nu chiar
Guvernul norvegian controlează deja 99% din terenurile de pe Svalbard. Însă nici pe acel ultim 1% nu este dispus să cedeze, arată documente și interviuri.
În ultimul deceniu, un grup de proprietari privați norvegieni a încercat să vândă un teren de aproximativ 50 de kilometri pătrați, situat de-a lungul unui fiord muntos – una dintre ultimele suprafețe mari de pământ disponibile atât de aproape de Polul Nord.
Potrivit lui Per Kyllingstad, avocatul principal al proprietății, proprietarii au angajat o echipă internațională de lobbyiști și agenți pentru a promova terenul, care are aproximativ dimensiunea Manhattanului. El spune că mai mulți potențiali cumpărători, inclusiv din Statele Unite și din țări europene semnatare ale Tratatului Svalbard, și-au exprimat interesul.
Firma de avocatură King & Spalding, una dintre cele mai influente din Washington, a realizat o broșură de prezentare care descria terenul ca având „importanță ecologică, științifică și economică” și „condiții unice, extrem de avantajoase pentru comunicațiile prin satelit”.
Datorită apropierii de Polul Nord – la doar aproximativ 800 de kilometri – Svalbard este unul dintre puținele locuri din lume care permit conectarea continuă cu sateliții aflați pe orbita polară. Asta înseamnă fluxuri de date neîntrerupte, mai clare și viteze de descărcare mai mari decât aproape oriunde pe glob.
Cea mai mare stație de descărcare a datelor satelitare din lume, SvalSat, se află deja pe Svalbard. Domurile sale strălucitoare seamănă cu Epcot Center din parcurile Disney, multiplicat de 20 de ori. Actorul Tom Cruise a filmat acolo scene pentru un film recent din seria Mission: Impossible, descriind Svalbardul drept „absolut remarcabil”.
Guvernul norvegian încearcă să atragă mai multe producții cinematografice pe Svalbard, dar nu este deloc entuziasmat de perspectiva vânzării acestui teren.
Petersson a declarat pentru The New York Times că zona respectivă face parte dintr-un teritoriu delimitat ca parc național, ceea ce limitează drastic activitățile care pot avea loc acolo.
Pentru a se asigura că terenul nu ajunge în mâinile „cumpărătorului greșit”, guvernul norvegian a adoptat în 2024 un decret regal care restricționează sever vânzarea, pe motiv că aceasta ar putea „afecta interesele de securitate națională”.
Proprietarii continuă însă să caute un cumpărător dispus să plătească aproximativ 300 de milioane de euro. Cu câțiva ani în urmă, guvernul a oferit doar două milioane de dolari.
Avocatul Kyllingstad consideră poziția statului drept ilegală și susține că autoritățile norvegiene încearcă să elimine orice alt potențial cumpărător pentru a forța vânzarea terenului la un preț foarte mic.
„Miza este credibilitatea Norvegiei ca stat de drept pe Svalbard”, a declarat el.
Presiunea Rusiei
Într-o zi extrem de rece din luna mai a anului trecut, un bărbat îmbrăcat într-o rasă neagră și purtând o cruce uriașă de argint a pășit prin zăpadă către o mică biserică din lemn.
Când a tras frânghiile clopotelor, acestea au răsunat clar în aerul înghețat al Arcticii.
„A fost foarte greu să găsim pe cineva pentru acest post”, a explicat bărbatul, Pyotr Gramatik, un preot ortodox rus, după ce a terminat. „Mediul de aici este dur”.
Părintele Gramatik este preotul local din Barentsburg, o colonie rusă de pe Svalbard, și trăiește acolo din martie anul trecut, alături de familia sa. Este printre primii preoți ruși care locuiesc permanent pe Svalbard, după cât își amintește cineva.
Biserica Ortodoxă Rusă este strâns aliniată cu guvernul de la Moscova, iar liderul său, Patriarhul Kirill, a numit invazia Rusiei în Ucraina „un război sfânt”.
Oficiali norvegieni, inclusiv din serviciile de informații, afirmă că noul emisar al patriarhului este unul dintre simbolurile eforturilor Moscovei de a-și consolida influența asupra Svalbardului.
Totuși, ei recunosc că prezența rusă în arhipelag datează de secole.
Vânători de blănuri din regiunea Pomor, din nord-vestul Rusiei, au ajuns aici cu cel puțin 300 de ani în urmă – iar oficialii ruși susțin că prezența lor ar fi fost chiar mai veche.
În urmă cu aproximativ un secol, sovieticii au înființat mai multe orașe miniere pe Svalbard și au semnat Tratatul Svalbard. Barentsburg este ultima colonie minieră rusă încă funcțională – cu greu.
Orașul minier găzduia cândva peste 1.000 de oameni. Astăzi, populația a scăzut la aproximativ 300. Spitalul local, odinioară un centru medical sovietic de ultimă generație, este abandonat. Una dintre sălile de operație a fost transformată într-un salon de masaj.
Cu toate acestea, Rusia își consolidează revendicările. Un oficial rus a declarat recent că arhipelagul ar trebui redenumit „Insulele Pomor”. Un altul a afirmat că Rusia are aceeași obligație de a proteja vorbitorii de limbă rusă pe Svalbard precum are în Ucraina.
Ivan Lavrentiev, cercetător al Academiei Ruse de Științe care studiază ghețarii din Barentsburg, spune că Rusia nu va părăsi niciodată Svalbardul, chiar dacă deja controlează mai mult teritoriu în Cercul Polar decât orice alt stat.
Chiar dacă mina din Barentsburg este pe cale să se închidă, colonia rămâne cel mai vestic punct al Rusiei în Arctica și un activ strategic, explică Lavrentiev, precizând că exprimă o opinie personală.
„Așa că vom continua să exploatăm minereu la nesfârșit”, a spus el.
O amenințare din China?
Două statui de granit reprezentând lei, fiecare cântărind aproximativ o tonă, stau de pază în fața Stației Yellow River, clădirea din cadrul complexului internațional de cercetare unde locuiesc oamenii de știință chinezi. Ele se află acolo de când guvernul chinez s-a stabilit pe Svalbard, acum 20 de ani.
În fiecare vară, centrul de cercetare Ny-Ålesund atrage câțiva vizitatori curajoși. Însă în luna iulie a anului trecut, aproximativ 200 de turiști din Hong Kong și din China continentală au coborât de pe un vas de croazieră și s-au îndreptat direct spre Stația Yellow River.
Aceștia au fluturat steaguri chinezești și au desfășurat un banner. O femeie îmbrăcată în uniformă militară a pozat pentru fotografii în fața leilor.
Autoritățile norvegiene au convocat diplomați chinezi în legătură cu incidentul. Partea chineză a susținut că pasagerii navei nu făceau parte dintr-o delegație militară.
Potrivit unor documente consultate de The New York Times, Norvegia a cerut Chinei să îndepărteze statuile cu lei, ca parte a noii strategii de eliminare a simbolurilor considerate incompatibile cu suveranitatea norvegiană asupra Svalbardului.
„Aceasta este proprietate norvegiană”, a declarat Lars Ole Saugnes, până de curând directorul companiei de stat care administrează stația de cercetare.
Leii pur și simplu „nu se potrivesc”, a spus el într-un interviu acordat în cabana sa de birou de pe Svalbard, ale cărei pereți sunt decorați cu scene ale expedițiilor polare.
În Congresul SUA, membrii Comisiei speciale a Camerei Reprezentanților privind Partidul Comunist Chinez au temeri și mai profunde. Aceștia cred că cercetătorii chinezi desfășoară activități militare pe Svalbard, lucru interzis de tratat.
Oamenii de știință chinezi au acces la un sistem radar puternic, care monitorizează vremea spațială și atmosfera. Cel puțin trei proiecte de cercetare care folosesc date colectate de acest echipament au fost partajate cu Institutul Chinez de Propagare a Undelor Radio, o organizație de apărare a Chinei, potrivit unui portal online. Instituția nu a răspuns solicitărilor The New York Times.
În luna iulie, pentru prima dată, Universitatea din Svalbard – singura instituție de învățământ superior din arhipelag, administrată de guvernul norvegian – a interzis accesul studenților chinezi. Serviciile de informații norvegiene au apreciat că aceștia ar putea reprezenta un risc de securitate.
Într-un e-mail, oficialii Ambasadei Chinei în Norvegia nu au răspuns direct acuzațiilor privind activități clandestine în Svalbard, calificând criticile drept „o denaturare a faptelor și speculații nefondate”.
La începutul lunii ianuarie, statuile cu lei erau încă la locul lor.
Ştiri video recomandate
