Un război comercial cu Statele Unite împinge Canada tot mai aproape de Uniunea Europeană, iar vizita prim-ministrului Mark Carney la Strasbourg, în septembrie, marchează primul pas al acestei apropieri. Ideea unei aderări canadiene pare, la prima vedere, de neconceput: articolul 49 din tratatele UE rezervă calitatea de membru „statelor europene”, iar un canadian din Vancouver se simte, evident, departe de continent. Şi totuşi, valorile comune şi o viziune împărtăşită asupra unei ordini mondiale în care Washingtonul îşi contestă vechile alianţe readuc subiectul în discuţie – nu neapărat sub forma unei aderări depline, ci a unei „asocieri speciale”, pe modelul relaţiei UE cu Marea Britanie de după Brexit, scrie Euronews.
Generalul Charles de Gaulle vorbea odinioară despre o Europă care se întinde „de la Atlantic la Munţii Urali”. La vremea aceea, apăra un proiect geopolitic menit să reunifice continentul, în timp ce Războiul Rece împărţea Europa în două blocuri.
Dar, în plină transformare geopolitică globală, ar putea graniţa atlantică să se întindă până în Canada?
Poate că de Gaulle, cu ambiţia lui aprigă de independenţă faţă de SUA, ar fi înţeles temerile Ottawei şi ar fi spus „oui” („da” – n.r.).
Sosirea prim-ministrului canadian Mark Carney la Strasbourg, la mijlocul lui septembrie, pentru a participa la discursul privind starea Uniunii susţinut de preşedinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, şi pentru a se adresa apoi adunării parlamentare a UE, va fi primul pas al unei apropieri între Ottawa şi Bruxelles.
De săptămâna trecută, Canada poartă un război comercial împotriva aliatului său istoric, SUA – o mişcare care ar putea-o aduce mai aproape de UE. Preşedinta Parlamentului European, Roberta Metsola, a scris pe reţelele sociale că vizita va fi „o ocazie de a adânci relaţiile UE-Canada şi de a ne consolida legătura”.
Dar ce formă va lua această nouă legătură – şi ar fi oare nesăbuit să ne gândim la o aderare la UE?
La un ocean distanţă
„A pune întrebarea ne aşază undeva între speranţă şi provocare constructivă”, a declarat pentru Euronews eurodeputatul liberal italian Sandro Gozi, din comisia parlamentară pentru afaceri constituţionale. El consideră că noua ordine geopolitică face ca subiectul să nu mai poată fi ocolit.
Potrivit unui sondaj Nanos Research publicat în aprilie, 28% dintre canadieni susţin o aderare deplină la UE, iar alţi 29% o susţin „într-o oarecare măsură”.
Geografia rămâne însă o problemă fundamentală. Articolul 49 din Tratatul privind Uniunea Europeană prevede că „orice stat european care respectă valorile menţionate la articolul 2 şi se angajează să le promoveze poate solicita să devină membru al Uniunii”.
Valorile la care se face referire sunt „demnitatea umană, libertatea, democraţia, egalitatea, statul de drept şi respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparţin minorităţilor” – dar sintagma „stat european” pare să impună o limită geografică aderării.
„Noţiunea de «stat european» este imprecisă pentru ţările aflate la marginea continentului, unde pot apărea întrebări legate de graniţele geografice ale Europei, dar este limpede în cazul ţărilor aflate în mod evident în afara spaţiului geografic european”, a explicat Sebastien Maillard, consilier special la Institutul Jacques Delors.
În 1987, Comunităţile Europene au respins cererea de aderare a Marocului, ţara fiind considerată un stat african, nu unul european, iar chestiunea a fost apoi dezbătută după ce Turcia a depus cerere în acelaşi an. Turcia are doar aproximativ 5% din teritoriu în Europa, restul fiind în Asia. (Negocierile de aderare cu Ankara au fost între timp îngheţate.)
În est, unii geografi susţin că regiunea Caucazului face parte din Europa, în timp ce alţii, dimpotrivă, o consideră parte a Asiei.
„Dar nu există nicio îndoială că un canadian din Vancouver se simte departe de Europa”, a adăugat Maillard. „UE este regională, nu este menită să aibă o dimensiune globală”.
Cu toate acestea, valorile comune şi o viziune împărtăşită asupra ordinii geopolitice actuale – în care SUA îşi pun sub semnul întrebării alianţele istorice – apropie Canada de UE.
În mai, anul trecut, în Armenia, Carney s-a deplasat pentru prima dată la o reuniune a Comunităţii Politice Europene, forumul politic al ţărilor europene lansat după începutul războiului din Ucraina pentru a discuta chestiuni strategice de pe continent. Ottawa este, de asemenea, alături de SUA, singurul membru neeuropean al NATO şi face parte din G7, ca şi statele membre UE Franţa, Germania şi Italia.
În ianuarie, într-un discurs la Forumul Economic Mondial de la Davos, Elveţia, Carney a luat act de noile realităţi geopolitice cu care se confruntă Occidentul şi a îndemnat celelalte „puteri de mijloc” să se unească.
„Puterile de mijloc trebuie să acţioneze împreună, pentru că, dacă nu suntem la masă, suntem în meniu”, a spus el, adăugând că naţiunile puternice se folosesc de pârghii economice pentru a-şi impune voinţa.
Un „Regat Unit transatlantic”
Un alt reper pentru cum ar putea arăta o relaţie Canada-UE se află chiar dincolo de Canalul Mânecii.
„Canada este, într-un fel, «Regatul Unit transatlantic» în raport cu Europa: un stat care nu este membru al Uniunii Europene, dar cu care împărtăşim o adevărată comunitate de interese şi valori”, a declarat Eric Maurice, expert la European Policy Center.
După Brexit, Marea Britanie şi UE au încheiat cel mai amplu şi mai deschis acord comercial şi de cooperare din istoria blocului. Acesta nu prevede nici tarife, nici cote şi are un domeniu larg, care acoperă nu doar bunurile, ci şi achiziţiile publice, energia, pescuitul, cooperarea în materie de securitate şi participarea Marii Britanii la unele programe UE, precum Horizon Europe, un program de cercetare şi inovare.
„În această nouă mişcare istorică pe care o traversăm, trebuie să dăm dovadă de creativitate şi imaginaţie”, a spus Gozi.
Deşi recunoaşte că e greu de imaginat că această țară ar deveni membru cu drepturi depline al UE prea curând, el crede că „tot mai mult, dacă ne uităm la Regatul Unit sau la Norvegia – care face parte din piaţa unică şi cooperează cu UE în domeniul apărării – şi acum la Canada, e nevoie să dezvoltăm noi forme de asociere şi parteneriate speciale”.
UE şi Canada au deja un acord comercial, dar există loc pentru a-l duce mai departe. Turcia şi UE împart, de pildă, o uniune vamală. Accesul la piaţa unică, unde statele membre UE împărtăşesc cele patru libertăţi fundamentale de circulaţie – a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor – este un alt pas posibil.
„Accesul la piaţa unică ar însemna însă că Canada ar accepta să se alinieze la legislaţia europeană fără a avea un cuvânt de spus în elaborarea ei”, a spus Maillard. „Pentru că, atunci când faci parte din Spaţiul Economic European, adopţi legislaţia UE fără a contribui la modelarea ei. Iar asta poate fi frustrant din punct de vedere democratic”.
Potrivit lui Gozi, UE ar trebui să ia în calcul un statut de „asociere specială” cu Canada, care ar putea include un dialog politic consolidat, cu invitaţii adresate prim-ministrului sau miniştrilor canadieni de a participa la lucrările Consiliului – unde se întâlnesc liderii UE şi unde miniştrii votează legislaţia – precum şi o colaborare comună în domeniul apărării.
UE ar trebui să privească o eventuală cerere de aderare din partea Canadei ca pe o oportunitate politică de a reflecta la reforme, a spus Gozi. „Viitorul Uniunii Europene este să devină un actor de prim rang în construirea unor noi alianţe între democraţii”.
