La suprafață, intrarea nu pare să anunțe nimic spectaculos. În subteran se află însă ceea ce a fost descris drept cea mai mare construcție subterană de tip „folly” din lume - o structură neobișnuită, realizată mai degrabă din ambiție sau pentru efectul său spectaculos decât din necesitate practică. Misterul, vechi de câteva secole, este îngropat la cel puțin 18 metri sub străzile orașului Liverpool, din Anglia, și se întinde, posibil, pe o suprafață de aproximativ un kilometru pătrat sau chiar mai mult.
La nivelul solului, singura urmă rămasă este fațada scorojită, acoperită cu graffiti, a unei case în stil georgian. Peretele din față este sprijinit de grinzi de oțel, iar ferestrele fără geamuri încadrează dreptunghiuri albastre de cer.
O mică placă amplasată în partea stângă a peretelui precizează că aici s-a aflat fosta locuință a lui Joseph Williamson (1769–1840), supranumit „Cârtița din Edge Hill”, și că proprietatea se află în grija organizației Friends of Williamson Tunnels.
Grupul programat pentru un tur se adună într-un container de șantier, pe un teren unde se desfășoară lucrări de excavare, pentru a-și pune căștile de protecție și vestele galbene reflectorizante, relatează CNN. Urmează vizitarea uneia dintre cele mai neobișnuite atracții turistice din Anglia: o rețea de tuneluri și camere dispuse pe mai multe niveluri, săpate la ordinul negustorului de tutun Joseph Williamson la începutul secolului al XIX-lea și construite sub locuința sa și cartierul din jur.
› Vezi galeria foto ‹
Misterul construirii tunelurilor
Tunelurile au fost umplute cu moloz și alte resturi, fiind uitate timp de mai bine de un secol. Au fost redescoperite la începutul secolului XXI, după care a început excavarea lor minuțioasă.
Misiunea voluntarilor care au săpat aici timp de decenii, printre care se numără și ghidul Tom Stapledon, a urmărit să răspundă la o singură întrebare: de ce au fost construite aceste tuneluri?
De-a lungul anilor au apărut numeroase teorii fanteziste, de la ideea că spațiile ar fi fost folosite pentru contrabanda cu mărfuri interzise până la ipoteza că ar fi servit drept cartier general al unui cult apocaliptic.
„Ne-am chinuit timp de 30 de ani cu cercetările, încercând să înțelegem povestea. Este foarte dificil, deoarece era un om extrem de secretos, iar ceea ce făcea era foarte neobișnuit și excentric”, explică Stapledon în timp ce grupul se pregătește să coboare în subteran.
În cele din urmă, voluntarii au ajuns însă la o teorie pe care o consideră solidă.
„Dacă puteți găsi informații mai bune decât cele pe care le avem noi, mult succes!”, spune Stapledon.
„Un sistem de pivnițe pierdut de multă vreme”
Grupul se îndreaptă spre situl Paddington, cea mai mare dintre cele aproximativ 12 secțiuni cunoscute ale rețelei de tuneluri care au fost descoperite până acum.
„În 1999, căutam o cale de acces către sistemul de pivnițe de mult dispărut, aflat sub clădirile care nu mai existau nici ele”, povestește Stapledon. Cu ajutorul muncitorilor care construiau locuințe pentru studenți pe terenul învecinat, „am reușit să găsim o cale de intrare”.
Coborârea se face pe o scară, către prima dintr-o serie de încăperi mari, sculptate manual în gresia locală și finisate cu grijă, cu tavane boltite din cărămidă. Spațiul este uscat, bine iluminat și surprinzător de confortabil, asemenea unei pivnițe elegante pentru vinuri.
La capătul încăperii îi întâmpină portretele lui Williamson și al soției sale, Elizabeth. El este înfățișat cu o față rotundă și o privire nedumerită, în timp ce ea are o expresie blândă și un păr argintiu bogat.
Williamson s-a născut în comitatul Yorkshire, dar s-a mutat la Liverpool la vârsta de 11 ani, pentru a învăța meseria de negustor de tutun sub îndrumarea lui Richard Tate, tatăl lui Elizabeth. În 1803, Williamson a preluat afacerea, după ce acumulase o avere considerabilă din acest comerț și din alte activități. El și Elizabeth nu au avut însă copii, astfel că nu aveau moștenitori cărora să le lase averea.
Devine rapid evident că denumirea de „tunelurile Williamson” nu face dreptate acestui univers subteran labirintic. Numai din această încăpere există trei direcții de continuare: un culoar îngust, complet întunecat și înfundat, care amintește de o cameră funerară preistorică; niște trepte care coboară spre alte încăperi; și traseul ales inițial, către o cameră în care sunt expuse vase din ceramică din secolele al XIX-lea și al XX-lea, sticle și mici capete de păpuși cu un aspect înfricoșător.
Toate aceste obiecte au fost descoperite în timpul lucrărilor de excavare începute după redescoperirea tunelurilor, în anii 1990. Obiectele expuse, dar și tunelurile în sine, oferă o perspectivă asupra trecutului.
La începutul secolului al XIX-lea, Liverpool era un oraș maritim în plină expansiune, deși bogăția se concentra în mâinile clasei comercianților, iar munca ocazională din zona docurilor presupunea adesea condiții de trai extrem de grele. Era o perioadă de șomaj masiv: mecanizarea adusă de Revoluția Industrială îi lăsa pe mulți meșteșugari fără locuri de muncă, iar încheierea războaielor napoleoniene, în 1815, a adus un val de soldați trecuți în rezervă.
Grandoarea trecutului orașului poate fi observată și astăzi în spațiile publice ample ale Liverpoolului și în diversitatea remarcabilă a arhitecturii sale, începând cu perioada georgiană.
Când Joseph Williamson a cumpărat teren în Edge Hill, în 1806, intenția sa era să creeze o suburbie destinată clasei de mijloc, într-o zonă care pe atunci era încă neamenajată, situată la aproximativ trei sau patru kilometri de oraș.
„A construit case de-a lungul întregii străzi. Dar, în același timp, extrăgea gresia, pentru că este o rocă solidă, dură și rezistentă, care se găsește peste tot sub picioarele noastre aici”, explică Stapledon. „Timp de 34 de ani, și-a ținut oamenii la lucru în această zonă, săpând gresia și construind, în multe cazuri, case deasupra spațiilor excavate.”
Acest proiect de construcție, desfășurat timp de mai multe decenii, a fost însă realizat în cel mai deplin secret. Williamson nu și-a făcut niciodată publice planurile, nu se știe să fi invitat pe cineva să vadă ce se întâmpla și nu a lăsat documente scrise sau hărți care să clarifice scopul tunelurilor ori măcar dimensiunile rețelei.
„Se presupune că oamenilor care lucrau pentru el li s-a cerut să păstreze tăcerea, iar ceea ce se întâmpla în subteran a fost descoperit abia la câțiva ani după moartea sa”, spune Stapledon.
„Câțiva ani mai târziu, totul a fost umplut cu gunoi și materiale provenite din demolarea clădirilor de deasupra. Apoi, locul a fost uitat și a rămas doar în memoria colectivă.”
Interesul pentru tuneluri a fost reînviat cu puțin peste un secol în urmă, după ce o serie de articole publicate de istoricul Charles Hand a dus la efectuarea unor cercetări oficiale în 1926.
Societatea Joseph Williamson a fost înființată în 1989, iar din această inițiativă au apărut, în cele din urmă și într-un mod oarecum derutant, cele două organizații distincte care se ocupă astăzi de conservarea sitului.
Este vorba despre Friends of Williamson Tunnels (FoWT), iar puțin mai departe, în foste grajduri construite după moartea negustorului, se află Williamson Tunnels Heritage Centre.
FoWT administrează de departe cele mai impresionante spații și oferă turul cel mai lung, în timp ce organizația rivală dispune de un mic centru pentru vizitatori. Cum ambele organizează tururi la ore diferite, cei care vor să exploreze cât mai mult din acest univers subteran pot vizita ambele obiective.
Sala de banchete
Dintre toate sectoarele de tuneluri identificate și excavate, cel mai spectaculos este, de departe, spațiul de 8,2 metri înălțime cunoscut drept „Sala de banchete”, administrat de FoWT.
Accesul se face de la nivelul superior, iar coborârea pe treptele schelei dezvăluie o încăpere lungă de aproape 20 de metri, în care vocile vizitatorilor răsună până la bolta gotică de deasupra.
Suprafața pe care calcă vizitatorii nu este, de fapt, o podea, ci un strat compact de moloz, despre care Friends of Williamson Tunnels estimează că ar putea avea o grosime de până la șase metri în punctul cel mai adânc. Numai excavarea acestei încăperi a presupus zeci de ani de muncă minuțioasă din partea voluntarilor.
Denumirea de „Sală de banchete” provine dintr-o poveste care este, cel mai probabil, apocrifă. Potrivit acesteia, Williamson ar fi invitat cândva oaspeți înstăriți la el acasă, dar le-ar fi servit o masă modestă, alcătuită din șuncă și fasole. După ce mulți dintre invitați ar fi plecat dezgustați, se spune că i-ar fi răsplătit pe cei care rămăseseră cu un ospăț grandios, organizat într-o sală de banchete.
„Un om ciudat din multe puncte de vedere”
„O mare parte dintre poveștile exagerate despre Williamson provin de la un tip pe nume John Stonehouse”, explică Billy Moran, ghid și voluntar, în timpul unui tur al tunelurilor dispuse pe două și trei niveluri de la Williamson Tunnels Heritage Centre. Stonehouse era ceea ce astăzi s-ar numi un „istoric de popularizare”, spune Moran.
Printre poveștile răspândite se numără afirmația că Williamson ar fi mers la biserică însoțit de un cal, ale cărui copite și le-ar fi așezat pe propriii umeri — o performanță acrobatică uluitoare, care ar fi implicat două specii diferite. O altă istorisire relatează o întâlnire neobișnuită cu muncitorii feroviari care construiau ceea ce avea să devină linia principală de cale ferată West Coast Main Line, între Liverpool și Londra, traseu care traversează zona Edge Hill.
Era anii 1830, o perioadă în care transportul cu locomotive se afla încă la începuturi.
„Se pare că muncitorii de la calea ferată deveniseră destul de îngrijorați și superstițioși. Aveau impresia că săpau prea adânc și se apropiau prea mult de Iad. Apoi au ajuns într-un tunel ciudat, la care nu se așteptau”, povestește Moran.
O echipă de oameni angajați de Williamson stătea la pândă. „Au sărit afară, acoperiți de noroi și țipând. La final, a ieșit și Joseph Williamson, a început să dea mâna cu oamenii și să le spună: «Bine ați venit în Edge Hill. Dacă vreți să aflați mai multe despre tuneluri, vă putem da o lecție»”, continuă Moran. „Era un om ciudat din multe puncte de vedere.”
„Săpând gropi pentru excentricul locului”
Așadar, ce urmărea Williamson? Cele două organizații care se ocupă de conservarea tunelurilor au ajuns la aceeași concluzie. Cea mai plauzibilă explicație pentru construirea acestei rețele nesfârșite este filantropia: Williamson le-ar fi oferit oamenilor muncă cinstită și posibilitatea de a deprinde noi abilități într-o perioadă în care traiul era dificil.
„A ajuns într-un punct al vieții în care totul se rezuma la a-i ține pe oameni ocupați. Erau oameni care aveau nevoie de muncă și care, în lipsa acesteia, ar fi stat la colțurile străzilor, ar fi intrat în bucluc și ar fi ajuns la închisoare, fără să-și poată hrăni familiile”, spune Stapledon.
Pe măsură ce clădirile se ridicau în Edge Hill, muncitorii săpau adânc sub stratul de gresie compactă, a cărei rezistență oferea stabilitate și reducea riscul prăbușirii, spre deosebire de ceea ce s-ar fi putut întâmpla în alte tipuri de teren. Uneori, oamenii săpau pur și simplu gropi, pentru ca apoi să le umple din nou.
A fost nevoie de ani întregi de muncă din partea voluntarilor pentru a elibera tunelurile de resturile acumulate, spune Stapledon. Abia atunci a devenit clar cât de adânc se întindea labirintul și a putut fi formulată o explicație pentru acest mister vechi de secole.
„Nu avea cum să fie o afacere profitabilă în acea perioadă. Era prea absurd.”
În timpul turului său, Moran amintește că o biserică din apropierea zonei Edge Hill păstrează registre de botez care datează din vremea lui Joseph Williamson. Mai multe familii recunoscătoare și-ar fi botezat copiii cu nume inspirate de cel al negustorului, în semn de omagiu.
„A făcut foarte multe pentru oameni care pur și simplu nu aveau o alternativă mai bună decât să sape gropi pentru excentricul locului”, spune Moran.
„Chiar și acum continuă să-i țină pe oameni ocupați”
În Italia există un termen colocvial, „umarell”, folosit pentru a descrie bărbații ajunși la vârsta pensionării care se adună pe șantiere pentru a urmări activitatea muncitorilor. De secole, tunelurile și lucrările de excavare exercită o fascinație profundă asupra oamenilor, indiferent de locul în care trăiesc.
Atmosfera de la containerul de șantier al organizației Friends of Williamson Tunnels este una relaxată și prietenoasă. Voluntarii se întâlnesc săptămânal pentru a-și împărtăși pasiunea pentru proiect și pentru istoria locală.
Doi membri ai echipei, Mike Rogers și Clare O’Keefe, au adus prăjituri pe care să le împartă cu ceilalți. Rogers este cunoscut pentru creativitatea cu care pregătește brioșe, la un nivel comparabil cu cel al concurenților din emisiunea „The Great British Bake Off”.
Tururile pentru vizitatori sunt organizate în fiecare miercuri și duminică de către Friends of Williamson Tunnels, în timp ce Williamson Tunnels Heritage Centre este deschis vinerea, sâmbăta și duminica.
După cum îi explică Stapledon unui vizitator în timpul turului, la începutul secolului al XIX-lea, tunelurile lui Williamson reprezentau o modalitate de a-i ține pe oameni ocupați. Însă, adaugă el, „chiar și acum, este adevărat, continuă să-i țină pe oameni ocupați”.
