Când a plecat de acasă, Mykola le-a spus băieților că se întoarce repede. A dispărut aproape un an. Ridicat de trupele ruse, torturat, mutat în șase locuri și hrănit cu resturi, bărbatul a devenit unul dintre sutele de „ostatici civili” despre care Rusia nu recunoaște nimic, scrie The New York Times.
La începutul invaziei ruse în Ucraina, Mykola Zakhozhyi, un bărbat de 37 de ani, tată a doi copii mici, s-a urcat pe motocicletă și a pornit pe drumul din fața casei sale de lângă Kiev. Voia să vadă cu ochii lui ce se întâmplă cu trupele rusești care tocmai intrau în zonă. Nu s-a mai întors în acea noapte. Nici în următoarea. Nici în luna care a urmat. Nici în cealaltă.
„Eram în stare de șoc”, povestește soția lui, Iryna. „Iar copiii mă întrebau întruna: Când vine tati acasă?”.
Doar că „tati”, un tehnician care lucra la instalații de apă și încălzire, devenise deja unul dintre sutele de civili ucraineni ridicați de trupele ruse din teritoriile ocupate și aruncați într-o rețea de închisori și lagăre – un gulag modern, despre care se știe foarte puțin.
Acești oameni nu sunt prizonieri de război. Nu sunt înregistrați oficial. Nu pot lua legătura cu familiile. Unii au murit în captivitate. Puțini sunt eliberați. Cei care reușesc să scape, precum Zakhozhyi, povestesc despre tortură, foamete și violență sistematică.
El își descrie calvarul de aproape un an într-o serie de interviuri date de acasă, din Makariv, localitatea lui de lângă Kiev: bătăi zilnice, lovituri cu o țeavă de plastic, mâncare din capete de pește mărunțite. A prezentat și documentele care arată că a fost încarcerat în Rusia. Anchete ale ONG-urilor ucrainene și oficiali ai statului confirmă că a fost luat prizonier și că povestea lui seamănă cu a multor altora.
Detaliile tratamentului nu pot fi verificate independent sută la sută, dar se potrivesc cu tot ce au documentat investigațiile internaționale despre abuzurile din detenția rusă.
Ucrainenii au un termen pentru acești oameni: „ostatici civili”. Iar soarta lor, spun oficialii de la Kiev, va fi una dintre cele mai complicate probleme în eventualitatea unui acord de pace – acord pentru care administrația Trump presează puternic în acest moment.
Soldații capturați pe front pot fi schimbați între părți. Există canale, există reguli. Civilii, însă, nu intră în nicio categorie clară.
Ucrainenii refuză să îi schimbe pe rușii capturați în schimbul civililor lor, pentru că asta ar încuraja Moscova să răpească alte sute de oameni. Iar Rusia controlează aproximativ 20% din Ucraina – are de unde să ia.
De aceea, aceste cazuri rămân suspendate într-un vid: familii disperate, informații puține, tăcere totală din partea Rusiei.
Oficial, Ucraina a confirmat peste 1.700 de civili în detenție rusă. ONU spune că numărul real este „probabil mult mai mare”.
Moscova nu dezvăluie aproape niciodată unde sunt ținuți, dacă sunt în viață, sau în ce condiții. Informațiile vin din frânturi: mărturii ale prizonierilor de război care au trecut pe acolo și au văzut ceva.
Întrebările trimise de jurnaliști către Ministerul rus de Externe au rămas fără răspuns. În august, un oficial rus a catalogat acuzațiile drept „ridicole” și „dezinformare”.
Cât despre adulții răpiți, nu au nici pe departe atenția internațională acordată copiilor ucraineni deportați.
„Există trei categorii de prizonieri”, spune Oleksandr Kononenko, oficial ucrainean pentru drepturile omului. „Prizonieri de război, copii și ostatici civili.”
„Ultima categorie e cea mai grea. Rușii nici măcar nu vor să discute despre ei.”
Capturat și călcat în picioare
Zakhozhyi spune că abuzurile au început pe 2 martie 2022, în momentul capturării.
Plecase cu motocicleta în pădure, să observe trupele rusești. Dar ei l-au văzut primii. L-au târât până la o groapă înghețată și l-au lovit în cap până a leșinat. Când s-a trezit, rușii turnau motorină pe el și pe alți captivi, amenințând că îi dau foc.
Un soldat, poreclit „Kliuci” („cheie”), spărgea degetele oamenilor cu o cheie mică de metal. Zakhozhyi spune că își strângea urechile cu mâinile, doar-doar să nu audă țipetele.
Situația lui juridică era într-o zonă gri: nu era înarmat, nu făcea parte din nicio unitate militară. Dar era voluntar, ajuta cu informații despre trupele ruse, le transmitea mai departe către rețeaua ucraineană de apărare.
Conform Convențiilor de la Geneva, o putere ocupantă poate reține civili considerați „risc de securitate” – inclusiv spioni sau sabotori. Rușii au pus deja civili ucraineni sub acuzare pentru „spionaj”, condamnându-i la ani grei de închisoare.
Însă experții în drept internațional spun că Rusia sfidează regulile, iar Moscova complică deliberat lucrurile refuzând să recunoască războiul – insistând că e doar „operațiune militară specială”.
În închisoare, Zakhozhyi a fost ținut alături de militari și civili, iar guvernul ucrainean i-a emis inițial un document care îl enumera ca prizonier de război. „Nu știu de ce”, spune azi Petro Iațenko, purtător de cuvânt al agenției ucrainene pentru prizonieri. „Dar este clar civil.”
Indiferent de statut, Convențiile cer tratament uman. Iar asta, spun toate investigațiile internaționale, nu se întâmplă în Rusia.
„Nouăzeci și patru la sută au spus că au fost torturați”, afirmă Iațenko. „Nu sunt cazuri izolate. E politică de stat.”
Căutarea disperată
Când Mykola nu s-a întors prima noapte, Iryna a intrat într-o stare de panică permanentă. Apela prieteni, suna la linii de urgență, verifica Facebook, nu dormea, nu mânca, încerca în același timp să-și liniștească băieții.
„Era începutul invaziei, era haos”, își amintește. „Trupe ruse, alarme aeriene, pene de curent.”
La câteva săptămâni, un apel i-a înghețat sângele: în apropiere fusese găsită o groapă comună, iar unul dintre cadavre semăna cu descrierea soțului. A trimis un prieten de familie. Nu era el.
Apoi, un soldat ucrainean eliberat printr-un schimb oficial a răspuns unei postări de pe Facebook: îi fusese coleg de celulă în Kursk, Rusia. Era în viață.
De acolo, Iryna a început maratonul birocratic: agenții, avocați, ONG-uri. Până a ajuns la o mică organizație numită Civili în Captivitate, care strânge cazuri și organizează proteste. Logo-ul lor: un acumulator descărcat. Mesajul: timpul se scurge.
Catalogul abuzurilor
În fiecare loc unde era dus, Zakhozhyi primea același „tratament de bun-venit”: gardienii îi puneau pe prizonieri să fugă printre ei, într-un culoar al loviturilor. Erau doborâți, loviți cu picioarele, împinși cu capul în tocurile metalice ale ușilor. Spune că a trecut prin cel puțin șase locații: tabere militare, două centre de detenție și o bază aeriană care crede că era în Belarus.
În Kursk, bătaia era constantă: la duș, în curte, la anchete. Electroșocuri. Amenințări. Bătăi „fără ură”, cum spune un alt fost prizonier, jurnalistul Oleksandr Tarasov: „Erau profesioniști, reci, sistematici.”
Human Rights Initiative din Ucraina are cazuri de prizonieri obligați să-și taie tatuajele patriotice cu lame sau să și le frece de pereți până la sânge.
„Este imaginația bolnavă a rușilor care vor să șteargă identitatea ucraineană”, spune Tetiana Katrycenko.
Alt prizonier a povestit cum erau puși să alerge goi, imitând zumzet de albine, în timp ce erau loviți și obligați să strige: „Putin este președintele Universului!”
Speranță și prăbușire
În august 2022, după un schimb de prizonieri, un alt militar eliberat a contactat-o pe Iryna: Mykola fusese scos din Kursk, dar nu știa unde.
Tot atunci, Crucea Roșie Internațională i-a trimis un e-mail confirmând că Mykola se află în detenție în Rusia – dar ca prizonier de război. O nouă lovitură. Iryna s-a întors la proteste, la emisiuni, la grupuri de sprijin.
„Plângeam tot timpul”, spune.
La Media Initiative for Human Rights, Anastasiia Pantielieieva și echipa ei cartografiau deja sute de cazuri. Spune că peste 100 de ucraineni au murit în detenție rusă: corpuri găsite după retragerea rușilor, rămășițe schimbate oficial, mărturii ale supraviețuitorilor.
Temerea ei: chiar și dacă războiul se termină, Moscova îi va păstra ca monedă de schimb.
Rețeaua șoaptelor
Zakhozhyi a aflat abia după două luni în Kursk că fusese transferat la Tula, la 200 km de Moscova. Acolo a cunoscut o formă de cruzime „organizată”: gardienii foloseau o țeavă albă din plastic, „cam de 30 de centimetri diametru”, cu care îi loveau în spate.
„Înainte să te bată, te întrebau ce model să îți lase pe piele. Un steag britanic? X și zero? O cruce?”, își amintește el.
A pierdut peste 30 de kilograme. Primea o felie de pâine pe zi sau, uneori, un bol cu pastă gri din capete de pește. A căzut într-o depresie adâncă.
Dar a luat parte la „rețeaua șoaptelor”: prizonierii își spuneau în șoaptă numele, numele soției, numere de telefon, porecle, unde au fost capturați. Memorau tot, în speranța că cineva, cândva, va ieși și va transmite informațiile familiilor.
Într-o noapte din 2023, a auzit ușile zbătându-se și gardienii strigând nume. „Am zis în gând: Doamne, cheamă-mă și pe mine.”
L-au chemat.
A fost dus la un autobuz, apoi la un avion. A ajuns într-o tabără cu corturi unde, în loc de bătaia de bun-venit, au primit cartofi instant și tăiței. Rușii încercau să îi „aranjeze” înainte de schimb – să nu arate prea rău.
Un ofițer rus a urcat în autobuz și a spus: „Cazaci, de ce sunteți triști? Mergeți acasă.”
„O umbră a bărbatului care a fost”
Pe 4 februarie 2023, Iryna urmărea online o transmisie cu un schimb de prizonieri. A văzut un bărbat scheletic care semăna cu soțul ei. A sunat-o imediat o femeie: era lângă el, pe pământ ucrainean. Iryna a leșinat.
Mykola a încercat să o sune. Dar mâinile îi tremurau. Întreg corpul se zguduia. Nu reușea să apese butonul telefonului.
„Aveam o frică îngrozitoare”, spune. „O lăsasem singură cu toate problemele. Nu știam cum să încep conversația.”
În cele din urmă, a apăsat.
Au trecut mai bine de doi ani de atunci. Dar Mykola spune că trăiește cu o „umbră”.
Auzul îi vuiește permanent de la lovituri. Spatele îi e atât de deteriorat că nu poate ridica băiatul cel mic. Înainte, vineri seara plecau cu cortul prin pădure. Acum, cel mai fericit moment e când stau toți patru strânși pe canapea, uitându-se la un film.
Și, uneori, când ajunge acasă de la muncă, preferă să stea singur câteva minute, în liniște.
După tot ce a trăit, spune el, singurul lucru la care tânjește este „liniștea maximă”.
Ştiri video recomandate
