Un program național de îngrijiri paliative, promis pentru 2024, amânat pentru 2025, reanunțat pentru 2026, este astăzi blocat la Ministerul Justiției: hotărârea de Guvern a primit avizul de finanțare exact în săptămâna în care a picat Guvernul Bolojan, a trebuit refăcută cu numele noilor miniștri, Justiția a constatat că e „politică publică nouă” - iar un guvern interimar nu poate adopta politici noi. În acest timp, 25 de milioane de lei, bani europeni, zac îngropați în opt centre de paliație care nu s-au deschis niciodată, iar peste 150.000 de bolnavi incurabili primesc, în fiecare an, o singură frază: „Nu se mai poate face nimic, luați-l acasă”.
În România, aproximativ 192.000 de oameni ajung, în fiecare an, în punctul în care medicina nu-i mai poate vindeca. Suferă de boli incurabile – cancer în stadii avansate, insuficiențe de organ, boli neurodegenerative – și, din acel moment, ar avea nevoie de un tip special de îngrijire, numită paliativă: controlul durerii, îngrijire de zi cu zi, sprijin psihologic pentru ei și pentru familiile lor.
Este, potrivit Organizației Mondiale a Sănătății, o obligație a oricărui stat față de cetățenii săi. Statul român o asigură pentru mai puțin de unul din cinci bolnavi.
Antena3.ro a documentat ce se află de fiecare parte a acestei fraze: a stat de vorbă cu pacienți, medici, asistente și manageri de spital, cu conducerea Casei Naționale de Asigurări de Sănătate și cu fostul ministru al Sănătății, Alexandru Rogobete; a citit documentele oficiale prin care Ministerul Sănătății își recunoaște, negru pe alb, propriul eșec; și a reconstituit traseul unui program național care există pe hârtie, are bani alocați, are ordinul de aplicare scris - și nu poate fi semnat.
› Vezi galeria foto ‹
Iar într-un salon de spital din București, într-una dintre zilele documentării acestui material, am aflat povestea unei femei care s-a cununat religios în rochie de mireasă, cu fetele ei domnișoare de onoare și tubul de oxigen alături – și a murit împăcată în aceeași noapte. Reportajul de mai jos este despre distanța dintre aceste două Românii.
Femeia cu care începem reportajul avea două fete. Adulte, amândouă. Avea o boală care nu se mai vindeca și un singur regret, pe care i l-a spus într-o zi, cu voce tare, unei asistente: nu se cununase religios. Niciodată.
La alt spital, propoziția asta s-ar fi pierdut între două perfuzii. Aici, la HOSPICE Casa Speranței, cineva a ascultat-o.
Au adus un preot ortodox. Au îmbrăcat-o în mireasă. Fetele ei au fost domnișoare de onoare. Au venit medicii, au venit asistentele, au venit infirmierele – tot personalul care o îngrijea și-a găsit loc în salon. Lângă ea, pe toată durata slujbei, au stat mirele, care o strângea de mână cu disperare, dragoste și (deja) dor. Și tubul de oxigen. Dar și-a împlinit visul. Femeia s-a cununat. În noaptea aceea a murit.
Oglinzile
În saloanele spitalului HOSPICE din București sunt oglinzi. Le vezi de cum intri: sunt dreptunghiuri de sticlă, la înălțimea potrivită, exact unde te-ai aștepta să fie o oglindă. Doar că nu sunt oglinzi adevărate.
„În saloane sunt oglinzi, dar nu sunt oglinzi care să te redea fidel”, explică Violeta Zlota, coordonator de nursing la HOSPICE Casa Speranței. „Te oglindești, îți vezi doar silueta, ca să nu vezi degradarea”.
E o sticlă colorată, cu un efect de oglindă redus. Îți arată conturul. Atât.
Cineva, cândva, s-a gândit la asta. Cineva a înțeles că un om care a slăbit douăzeci și două de kilograme în două săptămâni, de exemplu, are nevoie să se poată pieptăna dimineața fără să-și vadă fața. Să nu se sperie. Să poată să-și ducă ziua mai departe. Cu toate durerile ei. Nu are nevoie de una nouă.
Elena Ion are 74 de ani, e economistă, pensionară. La începutul lui 2026 a fost diagnosticată cu cancer colorectal. Purtase boala poate ani la rând fără să știe.
„Am pozele în telefon să vedeți cum arătam înainte și uitați-vă cum arăt acuma, m-am uitat și am spus că nu se poate, că nu sunt eu. În două săptămâni s-a schimbat fizionomia mea. Eu am acuma corpul unei bătrâne de 90 de ani și arătam de 55-60, nu știu. Aveam obraji, eram frumoasă fără multe, doar o cremă pe față și când ieșeam afară o pudră ușoară, naturală, totul. Și m-am trezit un pic... ce e cu fața mea, cine sunt eu acum?”, îmi spune ea, aproape șoptit, în timp ce-și mângâie insistent fața cu degete lungi, de pianistă.
„Uite așa, te mănâncă pe dinăuntru și nu simți. Eu n-am simțit că duc boala asta. Sapă în tine, pur și simplu. Și ajungi într-o zi în care nu îți mai ești de folos. Nici ție, nici celorlalți”, adaugă femeia.
Ce este paliația
Pa-li-a-ți-e. 8 litere. 5 silabe. Dar e un cuvânt care sperie. Tare. Oamenii îl aud și se gândesc la ultimele zile, ore ale unui om. Și nu e chiar așa.
„Percepția oamenilor este aceea că îngrijirea paliativă, sigur că sună șocant, înseamnă «nu mai trăiesc mult, sunt aproape de moarte»”, spune Violeta Zlota, „Ceea ce este foarte greșit și este, probabil, o problemă de educație pentru sănătate”.
Violeta Zlota lucrează în medicină de treizeci de ani, dintre care nouă în paliație.
„Îngrijirea paliativă se adresează tuturor pacienților cu boli care limitează viața. Acolo unde nu mai există tratament etiologic, să vindece pur și simplu boala, venim noi să acordăm îngrijiri. Îngrijirile sunt personalizate, sunt în funcție de nevoile fiecărui pacient și se adresează controlului simptomelor, indiferent care sunt acestea, și creșterii calității vieții” – Violeta Zlota, coordonator de nursing la HOSPICE Casa Speranței.
Și adaugă definiția întregii meserii: „Și să nu uităm că individul uman este o entitate multidimensională: biofiziologică, psiho-emoțională, socială, spirituală. Deci ne adresăm și asigurăm îngrijiri pentru toate aceste laturi ale vieții”.
Deci paliația nu e pentru ultimele zile: „Avem pacienți care sunt pacienții noștri de 15 ani”.
Aceeași corecție vine și de la fostul ministru al Sănătății, Alexandru Rogobete: „Când vorbim de îngrijiri paliative, oamenii se gândesc, de obicei, la pacienți cu cancer în ultimul stadiu. Doar că nu asta înseamnă îngrijirile paliative. Vorbim aici de pacienți cronici, indiferent de forma patologică, care au nevoie de îngrijire pe termen lung sau îngrijire terminală”.
Și de la Casa de Asigurări. Elisabeth Brumă, director al Direcției Reglementări și Contractare din CNAS: „Paliația reprezintă un tip de acordare de servicii medicale care se acordă concomitent, practic în același timp cu celelalte tipuri de servicii, și începe în momentul în care descoperi că ai o boală care nu se va mai vindeca”.
Mirela Nemțanu conduce HOSPICE Casa Speranței, cea mai mare organizație de paliație din România. Ea o definește tehnic: ca să intri în paliație trebuie două lucruri simultan – un diagnostic incurabil și un prognostic limitat de viață.
Paliația nu vindecă. Nu prelungește viața, nu o scurtează. Face altceva: se ocupă de durere, de greață, de respirația grea, de teama de moarte, de întrebările de la trei dimineața, de familia care nu mai știe ce să facă. Este singurul domeniu medical în care intervenția are, prin statut, patru dimensiuni – medicală, psihologică, socială, spirituală. Și singurul în care aparținătorii primesc, ei înșiși, îngrijire. Inclusiv după ce pacientul moare.
Nemțanu spune că paliația e „acea latură a medicinei care are grijă exact de persoanele aflate în situații, la modul propriu, cele mai vulnerabile”.
Adică „exact acei oameni care peste tot sunt dați afară din spitale, care au acel «ne pare rău, nu se mai poate face nimic, luați-l acasă»”, explică ea.
Să reținem această frază: „Nu se mai poate face nimic, luați-l acasă”. Sistemul medical românesc o rostește de sute de ori pe zi, poate.
Alexandrina
Alexandrina are 83 de ani. E bolnavă de cancer. Anul trecut, pe 8 noiembrie, a căzut acasă cu niște borcane în mână și și-a tăiat mâna. A leșinat. Și ne povestește despre experiența ei din spitalele de stat.
„Am chemat salvarea, a venit SMURD-ul, au venit pompierii, m-au dat jos și m-au dus la Spitalul Municipal din București, că acolo aparțin. Am stat o noapte acolo, în bătaie de joc. Ne rugam de ei să-mi facă ceva și nu mi-au făcut nimic. La ora 15:00 m-au luat, m-au pansat la mână și mi-au zis: «Plecați acasă». Și am întrebat: «Așa, cum, fără tratament? Să plec acasă?»” – Alexandrina Constantinescu.
A doua zi a chemat din nou salvarea. Nu mai putea de dureri. Au dus-o la spital. Au trimis-o înapoi acasă. Peste două săptămâni, un alt medic a certat-o: de ce a venit să-și scoată firele la spital?
„«Așezați-vă pe scaun. De ce ați venit la mine?». «Păi uitați-mă, ne-a trimis domnul doctor alături că poate mă internați, că n-avem ce face, că la alt spital nu ne primește». Zice: «Nu vă supărați. Noi nu avem medici, că medicul nostru are cabinet cu plată și vine foarte rar aici»”, povestește femeia.
Vorbim, deci, despre o femeie de 83 de ani, cu cancer la oase, cu mâna tăiată, trimisă de trei ori acasă în două săptămâni.
Alexandrina mai are o poveste. Trei ani într-un alt spital. Acolo, ca să obțină o hârtie cu tratamentul făcut, aștepta până seara. Până când un alt pacient i-a explicat regula: „Mi-a zis un pacient de acolo: «Mărește prețul! Că dacă nu mărești prețul stai aici până mâine, că ne țin pe unele și până la 14:00»”.
Și ce se întâmpla după ce se plătea: „Ca să știți, după ce li se dădea prețul – banii: «Doamne ajută, Doamne ajută, să mai veniți! Da, da, da, să mai veniți». Așa făceau la bani. Ce să spun? N-am fost prima. Dar se făcea așa ceva? Eu nu mai aveam de unde să dau, pentru că trebuia să-mi iau medicamentele, care sunt foarte scumpe, și alte chestii, să te hrănești”.
O femeie care nu mai avea bani de șpagă pentru că trebuia să-și cumpere medicamentele. Și, în timp ce povestește, începe să plângă.
„Știți, oamenii la fel de bolnavi ca mine vor doar să trăiască. Vrem să trăim! Și să fim tratați ca niște oameni!” - Alexandrina
Alexandrina e pacientă HOSPICE de ani de zile. Când starea ei s-a agravat, oamenii de aici au trimis o salvare și au adus-o: „Nu mai eram sigură pe picioare... chiar m-au salvat, m-au salvat, pot să merg, pot să mănânc. În primul rând, jur, de când am venit aici, pe cuvântul meu dacă o cutie de bomboane am dat la cineva sau un pachet de cafea. Din contră, ne dau ei cafea, ne dau ceai, ne dau dulciuri, ne dau de toate”.
Aurică
Aurică are 66 de ani și e din Pantelimon. Are cancer, a fost operat de prostată, iar aici i-au descoperit glaucom la ambii ochi. E internat de trei săptămâni. A ajuns pentru că nepoata lui a căutat pe internet un loc potrivit pentru el. E singur.
„Domnișoară, nu că vreau să aduc laude, nu, ferească Dumnezeu, dar spitale ca acesta eu n-am văzut în altă parte. Măi frate, îți dă să mănânci mâncăruri diferite. O dată n-au făcut aceeași mâncare două zile la rând. În afară de asta, te spală, te spală ca pe copilașii ăia mici. Dacă ai ceva probleme, că e ora două, că e trei noaptea, nu contează, vine cine este de serviciu, te ia și te duce la duș și face ce trebuie, de am rămas surprins, că nici acasă la mine nu puteam. Eu acolo nu puteam să am grijă de mine singur”, povestește bărbatul.
Ce fusese înainte, în spitalele de stat?
„Am stat o jumătate de zi ca să vină să-mi dea branula jos, pentru a putea să plec, și m-am dus după ei mereu până când s-au supărat și au venit și mi-au dat-o jos”, spune el.
A așteptat o jumătate de zi. Pentru o branulă. Iar lumea s-a supărat pe el.
Omul care n-a avut niciodată nimic
Printre pacienții internați aici a fost, la un moment dat, un bărbat venit de la penitenciar.
Un om aflat la finalul vieții, fără familie, fără vizitatori, fără nimic din ce aduce de obicei un om într-un salon: fotografii, un telefon, o pungă cu lucruri de acasă.
O asistentă i-a cumpărat, din banii ei, un radio. Și o jucărie de pluș.
Pentru că nu avusese niciodată. Și-și dorise mult, tare mult, să aibă așa ceva.
„Nu a fost iubit niciodată. Nu a fost respectat. Noi i-am arătat toate astea. Fiecare om merită să fie tratat așa. Merită să aibă demnitate și la final”, îmi spun angajatele spitalului de paliație.
Asta e paliația, redusă la esență. Nu morfina. Nu patul special. Un radio și o jucărie de pluș pentru un om care moare și pe care nu l-a iubit nimeni.
„Maestrul meu, când am intrat în medicină, mi-a zis un lucru foarte important, și anume că moartea are demnitate. Ori pacienții, oamenii care sunt pe finalul vieții au nevoie să fie îngrijiți în demnitate la final, măcar la final. Dacă în timpul vieții n-au avut parte. Indiferent de cine au fost și ce au făcut” - Alexandru Rogobete, fostul ministru al Sănătății.
Ce se întâmplă într-o zi într-un astfel de spital
Am cerut să mi se explice, pas cu pas, ce i se întâmplă unui om aici. Violeta Zlota a început de la ușă: „Indiferent cine intră aici este primit cu zâmbet. Este o atmosferă care se simte, pulsează atmosfera aceea de drept, de disponibilitate, de profesionalism, e un mix așa, făcut din toate, pe care noi îl oferim. Eu nu știu dacă ne-a învățat cineva pas cu pas, sau cred că am simțit fiecare dintre noi ce nevoie are omul acela care intră aici și mă gândesc la toată povara pe care o poartă cu el până a ajuns la noi. Și atunci, hai să ușurăm un pic”.
Pacientul e consultat, evaluat, i se studiază documentele. Apoi vine o decizie la care nu se gândește nimeni: în ce salon îl pui.
„Când repartizăm pacienții în saloane, ne gândim la starea lor, ne gândim cu cine o să socializeze și ce o să afle. Pentru că sunt pacienți unde familia spune: «nu-și cunoaște diagnosticul, vă rog să nu spuneți» și atunci eu trebuie să am mare grijă să nu cumva să fie într-un salon cu vreun vorbăreț care-l întreabă: «și tu? Tot de cancer ai venit?»” – Violeta Zlota, coordonator de nursing la HOSPICE Casa Speranței.
Apoi pacientul se instalează. Își aranjează lucrurile.
„Ne asigurăm că are confort, că poate îi trebuie două perne în loc de una, că poate vrea învelitoare mai groasă sau mai subțire”, spune Violeta Zlota.
Și aici apare o poveste care în alte spitale din România ar suna a glumă: „Am avut o doamnă care a zis «vreau pilota aia cu flori roz», pe aia v-o aducem, doamnă. Deci puteam să fac asta într-o zi, să creez bucurie, că-i dau florile roz, ce mă costă? Și i-am dus pilota roz. Deci cred că cred că poți să bucuri un om cu orice”.
Meniul, de asemenea, nu unul și același pentru toți: e regim de diabet, regim hepatic, regim pentru diaree, regim caloric. Se respectă religia, alergiile și gusturile oamenilor.
Iar o baie cât mai aproape de tine când ești bolnav e normalul. Nu un lux.
„Mi se pare mie că e o mare formă de respect să tratezi pacientul așa, să-i conservi cât mai mult autonomia. Știți când își pierd ultimul strop de demnitate? Atunci când nu mai pot să meargă singuri la toaletă și le pui pampers, atunci s-au prăbușit, s-au prăbușit emoțional” – Violeta Zlota, coordonator de nursing la HOSPICE Casa Speranței.
Apoi vine psihologul. Vine kinetoterapeutul. Vine consilierul spiritual – și, dacă e nevoie, preotul sau pastorul. Vine asistentul social. Și toți se strâng și discută fiecare caz în parte.
Iar regula meseriei e asta: „Nu ai voie să judeci, n-ai voie să acuzi, ești obligat să ajuți. Deci asta e profesia. Nu stabilești tu cine este demn sau nu să primească îngrijire”.
Paliația e singurul domeniu medical în care familia primește, ea însăși, îngrijire – inclusiv după deces. Programul se numește doliu supravegheat și poate dura până la trei ani.
Ce înseamnă, concret? Că relația nu se termină la înmormântare. Familia care a pierdut un membru al familiei rămâne în evidența echipei de la Hospice, iar intervențiile, explică Mirela Nemțanu, „sunt de natură psihologică, socială, spirituală”.
Ședințe de psihoterapie pentru cei care nu pot duce singuri pierderea. Sprijin spiritual, cu consilierul, preotul sau pastorul, pentru întrebările care rămân după. Ajutor social pentru hățișul care se deschide după un deces – acte, pensii de urmaș, succesiuni – exact în perioada în care omul e cel mai puțin capabil să se lupte cu ghișeele și birocrația țării.
Iar dedesubtul tehnic al programului e o observație despre cum arată doliul: nu e la fel pentru toți.
Violeta Zlota spune că, în cele mai multe cazuri, familiile mari „se sprijină unii pe alții” – și atunci e suficient. Dar sunt și oameni care rămân complet singuri după pierdere, văduve fără copii, părinți care și-au îngropat copilul, bătrâni cărora le-a murit singurul om din casă: „Sunt și astfel de situații și atunci asigurăm și pentru ei sprijin”.
Trei ani de grijă pentru un om care nu mai e pacientul nimănui.
Statul nu decontează niciun leu pentru asta.
„Tot ce înseamnă zona de aparținători nu este susținută deloc”, spune Mirela Nemțanu.
Cifrele care ne arată neputința
Tot ce ați citit până aici se întâmplă pentru mai puțin de unul din cinci români care ar avea nevoie.
Cifrele care urmează nu sunt ale unei fundații. Sunt calculele Ministerului Sănătății, publicate de Ministerul Sănătății, în documentele proiectului PAL-PLAN.
În 2019, ministerul a estimat că peste 176.000 de adulți cu boli cronice progresive au nevoie, anual, de îngrijiri paliative în ultimul an de viață. Gradul de acoperire: 18,71%. Recalculat pe datele din 2021, avem aproximativ 192.000 de persoane, adulți și copii.
Iar cifra de 18% e generoasă.
„Noi, în această acoperire de 18%, am inclus absolut toate intervențiile de tip paliativ, inclusiv intervențiile punctuale. Dacă cineva a fost la un moment dat și a stat o săptămână într-un spital public unde a primit servicii de paliație, noi am pus acolo. Da, dacă ar fi să fim corecți, omul ăla a primit îngrijire paliativă o săptămână, poate din șase luni”, explică Mirela Nemțanu.
O săptămână din șase luni, contorizată ca acoperire.
Acum să explicăm și defalcat:
Îngrijirea la domiciliu este forma pe care nouă din zece oameni o preferă. În 2021, trei județe din toată România aveau contract cu Casa de Asigurări pentru paliație la domiciliu: Bihor, Brașov, Iași. Documentul ministerului descrie situația cu un cuvânt rar într-un act administrativ: „extrem de nefericită”. În 2022, cei trei furnizori au îngrijit 766 de persoane. Din 192.000.
Din iulie 2023, numărul furnizorilor „s-a dublat”: a ajuns la șase. Recomandarea internațională, asumată de minister în același document – o echipă la 40.000 de locuitori – ar însemna aproape cinci sute de echipe.
Tariful pentru o zi de îngrijire la domiciliu a crescut: 70 de lei în 2018, 105 lei până în 2023, 204 lei în prezent. Și, totuși, nu s-a schimbat nimic. De ce? Pentru că nu tariful e problema, ci plafonul.
„Chiar dacă tarifele sunt ajustate, din cauza faptului că nu pot trata mai mulți pacienți, ci valoarea de contract este mai mică decât capacitatea lor de a furniza servicii, nu le convine să se ducă doar pentru un pacient la zeci de kilometri”, explică Elisabeth Brumă, director al Direcției Reglementări și Contractare din CNAS.
Adică statul plătește decent o vizită, dar îți spune câte vizite ai voie să faci într-o lună. Iar numărul e atât de mic încât nu-ți acoperă costul de a exista ca furnizor.
„Fondurile alocate prin legea bugetului de stat, care este aprobată de Parlament – deci nu Casa – limitează acest fond; este foarte mic în raport cu nevoia de astfel de îngrijiri paliative”, adaugă Brumă.
Rezultatul practic e o graniță invizibilă în jurul fiecărui oraș reședință de județ.
„Un furnizor de servicii de îngrijiri la domiciliu, ei fiind foarte puțini, dacă sunt în municipiul reședință de județ, ei se deplasează și acordă îngrijiri pacienților din municipiu sau foarte aproape. Pentru că sunt insuficiente sumele și cred că ajung cu greu la 50 km de municipiul reședință, la 60 km”, adaugă, pentru Antena3.ro, Mihaela Ion, medic șef la CNAS.
Ambulatoriul e treapta de mijloc a paliației – cabinetul la care poate ajunge bolnavul care încă se ține pe picioare. Omul care nu are nevoie de un pat de spital, dar are nevoie ca cineva să-i evalueze durerea, să-i ajusteze tratamentul, să-i scrie rețeta pentru opioide. Un consult, o rețetă, drumul înapoi acasă. Pentru mii de pacienți, asta ar fi tot ce le trebuie ca să nu ocupe un pat de spital care costă de șase ori mai mult.
Câți medici oferă acest serviciu, în contract cu casele de asigurări, în toată România?
La finalul lui 2022 erau zece.
Din iulie 2023 – nouă.
Nu, nu e o greșeală de tipar. În anul în care statul a schimbat regulile tocmai ca să încurajeze dezvoltarea serviciilor de paliație, numărul medicilor din ambulatoriile contractate nu a crescut. A scăzut cu unul.
Cât ar trebui să fie? Comisiile județene au calculat necesarul pentru fiecare județ în parte, iar totalul a ieșit puțin peste nouăzeci de norme întregi de medic. Avem nouă. Adică unul din zece.
Concluzia nu ne aparține. E scrisă în documentul Ministerului Sănătății, despre propriul sistem: „acoperirea prezentă de 6% este extrem de redusă”.
Iar consecința practică este că bolnavul mobil, care ar putea veni la un cabinet, nu are unde să vină. Așa că așteaptă. Până când nu mai e mobil.
Centrele de zi sunt locul unde paliația seamănă cel mai puțin cu un spital. Aici vin pacienții care încă se pot deplasa – pentru o ședință cu psihologul, pentru activități, pentru câteva ore în care nu sunt bolnavi între patru pereți, ci oameni între oameni.
Violeta Zlota, coordonator de nursing la HOSPICE, spune despre centrul lor de zi că e „cel mai frumos loc” din tot spitalul: „e veselie, nu e atâta suferință”.
E un loc de întâlnire, ca și cum ne-am vedea noi cu prietenii la o cafea – doar că pentru oameni cărora boala le-a luat, rând pe rând, toate celelalte locuri.
În toată România există cinci astfel de centre. Toate cinci aparțin unor organizații neguvernamentale. Statul român nu operează niciunul.
Echipele mobile de spital sunt, poate, cea mai deșteaptă idee din toată paliația – și cea mai ieftină. Nu au nevoie de secție, de paturi, de clădire. Sunt un medic și un asistent cu pregătire în paliație care circulă prin spitalul în care lucrează și văd pacienții de pe alte secții: bolnavul de pe chirurgie care are dureri necontrolate, pacientul de pe interne care e, de fapt, în stadiu terminal.
Medicul Vladimir Poroch, președintele Asociației Naționale de Îngrijire Paliativă, le numește „o gură de oxigen” pentru spitalele care nu au niciun serviciu de paliație – adică pentru majoritatea spitalelor din România.
Câte astfel de echipe funcționează în țară? Zero.
Nu pentru că n-ar fi nevoie și nu pentru că n-ar exista oameni pregătiți. Poroch explică de ce, într-o singură propoziție: „echipe mobile de spital nu sunt, pentru că încă nu există mecanismul de finanțare”.
Adică nimeni nu a scris, ani buni, regula prin care Casa de Asigurări să plătească munca acestor echipe. Fără regulă, nu există decont. Fără decont, nu există echipe.
În acest moment, regula e în programul național. E al patrulea subprogram din cele patru.
„Dumneavoastră sunteți medic cardiolog și aveți competență de îngrijiri paliative. Spitalul nu are structură de spitalizare continuă sau de zi de îngrijiri paliative, dar există internați pacienți, ca în oricare din secțiile spitalului, care au nevoie de o îngrijire paliativă. Deci dumneavoastră vă constituiți o echipă mobilă, sigur, prin act administrativ al managerului spitalului, și echipa respectivă acordă aceste servicii pe perioada în care pacientul este internat în cardiologie, în gastroenterologie, în chirurgie, ortopedie, oriunde se identifică o nevoie pentru un pacient” - Mihaela Ion, medic șef la CNAS.
Soluția pe care Poroch o cere de ani de zile există, pe hârtie, în sertar. Nu îi lipsește decât o semnătură.
Iar acum, harta. Pentru că toate cifrele de până aici ascund o întrebare: unde trebuie să locuiești când vine boala peste tine și te dărâmă?
La jumătatea anului 2023, în nouă județe din România nu exista niciun pat de paliație contractat cu Casa de Asigurări: Botoșani, Caraș-Severin, Covasna, Gorj, Ialomița, Olt, Teleorman, Tulcea și Vâlcea.
Asta înseamnă că un bolnav incurabil din aceste județe nu are unde să fie internat pentru îngrijire paliativă decât plecând din județul lui – dacă are cu ce, dacă are cine să-l ducă, dacă îl primește cineva.
În patru dintre aceste județe – Botoșani, Caraș-Severin, Teleorman și Tulcea – situația e și mai gravă: nu există nici paturi, nici vreun furnizor de îngrijiri la domiciliu. Un om care moare de cancer la Roșiori de Vede sau la Măcin nu are, în județul lui, absolut nimic. Nici un pat, nici o echipă care să vină la el acasă, nimic.
Același proiect al Ministerului Sănătății a produs și un studiu despre îmbătrânirea populației – despre județele unde raportul dintre bătrâni și adulții activi e cel mai apăsător, unde oamenii în vârstă sunt cei mai mulți și cei mai singuri. Lista acelor județe: Teleorman, Vaslui, Neamț, Ialomița, Călărași, Sălaj, Vrancea, Buzău, Vâlcea.
Haideți să punem cele două liste una peste alta: Teleorman. Ialomița. Vâlcea. Județele astea apar pe amândouă.
Adică exact acolo unde România e cea mai bătrână, cea mai săracă și cea mai singură – acolo unde nevoia de îngrijire la finalul vieții e, statistic, cea mai mare – statul nu a contractat nimic.
Nu e o coincidență nefericită: e logica economică a sistemului, despre care vom vorbi imediat. Serviciile s-au dezvoltat acolo unde exista deja infrastructură și bani. În județele sărace și bătrâne nu s-a dus nimeni. Pentru că acolo nu e nimic de câștigat.
Și, în sfârșit, oamenii, întrucât un sistem de îngrijire nu e făcut din paturi, ci din cei care stau lângă ele.
Pe hârtie, România nu stă rău: 722 de medici au atestat de studii complementare în îngrijiri paliative. Pare mult. Dar atestatul, singur, nu îngrijește pe nimeni – contează unde lucrează acei medici. Iar răspunsul e: aproape oriunde altundeva. În ambulatoriile de paliație aflate în contract cu casele de asigurări – cabinetele la care ar putea ajunge bolnavul obișnuit, pe bilet de trimitere, fără să plătească – lucrează nouă dintre ei. Nouă din 722.
Restul sunt răspândiți prin secții, prin privat, prin alte specialități, sau pur și simplu nu profesează paliația pentru care s-au pregătit – pentru că, așa cum am văzut, sistemul nu le oferă nici post, nici spor, nici tarif din care să trăiască.
Iar dedesubtul acestei cifre e una și mai îngrijorătoare. În serviciile de paliație din România lucrează, în total, 1.529 de oameni – medici, asistenți, infirmieri.
Dintre ei, doar jumătate, mai exact 50,31%, au pregătire în îngrijiri paliative sau sunt în curs să o finalizeze. Cealaltă jumătate îngrijește muribunzi fără să fi fost vreodată instruită cum. Nu din rea-voință – ci pentru că sistemul i-a pus acolo și nu le-a dat nimic în plus.
Ce înseamnă asta la patul bolnavului? Standardul românesc de paliație – scris, asumat, publicat – spune: un medic la zece, cel mult douăsprezece paturi. Nu e un moft. E numărul de la care un medic mai are timp să facă ceea ce ați citit în prima parte a acestui material: să aleagă salonul potrivit, să stea de vorbă pe îndelete, să observe că un om s-a prăbușit emoțional, nu doar fizic.
„Am vorbit eu personal cu oameni care lucrează în sistemul public de sănătate pe zona de paliație și îmi spun că un medic are grijă de 50-54 de pacienți”, spune Mirela Nemțanu.
Un medic la cincizeci de muribunzi înseamnă, matematic, mai puțin de zece minute pe zi de om – dacă medicul nu face nimic altceva. Nu alegi saloane în zece minute. Nu asculți pe îndelete. Nu observi nimic. Bifezi.
Diferența dintre zece paturi și cincizeci nu e o diferență de confort. E diferența dintre îngrijire și supraveghere. Dintre pilota roz și pampersul pus pe fugă.
Unde ajung ceilalți
Când nu există pat de paliație și nu vine nimeni acasă, bolnavul nu dispare. Ajunge undeva. În ATI, de obicei.
„Păi, în general, aparținătorii vin cu pacienți în faze terminale. Normal că trebuie să le asiguri un serviciu medical acolo. Sigur că, în primul rând, ajung în ATI sau, dacă nu în primul rând, într-un timp foarte scurt ajung în ATI și pot să țină un pat de terapie intensivă ocupat. Pentru că, de vindecat, nu putem să-i vindecăm într-un stadiu avansat al unei boli cronice; putem să-i menținem, dar nu putem să-i eliberăm de acolo până când natura nu își face treaba” – Ovidiu Gîrbovan, managerul Spitalului Clinic Județean Mureș.
Aceeași scenă, descrisă de la vârful CNAS, arată efectul asupra întregului sistem de urgență.
„Pacienții care necesită paliație ajung, culmea, de regulă, tot în spitale, dar în spitalele mari, în spitalele care au secții de terapie intensivă, blochează paturi de terapie intensivă; pacienții care au nevoie acută de terapie intensivă stau prin unitățile de primiri urgențe ventilați, intubați, iar pacienții de paliație, în loc să stea pe paturi de paliație, stau pe paturi de ATI. Este total ilogic”, spune Horațiu Moldovan, președintele Casei Naționale de Asigurări de Sănătate.
Adică un om care moare de cancer blochează, în ATI, patul unui om care ar putea fi salvat. Iar cel care ar putea fi salvat așteaptă pe holul UPU.
Fostul ministru al Sănătății explică și cum se rezolvă asta oriunde altundeva: „În mod normal, sau în alte țări, acești pacienți, după ce stau 20-30 de zile, sunt transferați tot într-o secție de terapie intensivă, dar într-un spital de paliație sau într-un spital de bolnavi cronici. De ce e important fluxul ăsta? Pentru că altfel – și asta se întâmplă la noi, din păcate – spitalele de urgență sunt supraaglomerate, urgențele reale stau prin UPU, se transferă între spitale, haosul pe care îl cunoașteți. Mutăm pacienții de la un spital la altul, că nu găsim loc, iar celelalte spitale stau goale”.
Dan Malciolu, medic de paliație de doisprezece ani la Hospice, spune despre cei care nu ajung nici în ATI: „Și nu s-ar fi ajuns în situația de astăzi, când suntem mulți, din ce în ce mai bătrâni, din ce în ce mai bolnavi și fără un loc de îngrijire, un loc de îngrijire care este dorit, în nouă cazuri din 10, a fi acasă. Dar acasă înseamnă probabil o cameră goală în care ești singur și nu vine nimeni să te ajute, dacă nu ai o rezervă financiară adecvată”.
Ministerul Sănătății știe. A scris-o în 2023, în propriul document: „Datorită capacității insuficiente de furnizare de servicii de îngrijiri paliative în România, adesea, pacienții eligibili pentru a beneficia de astfel de servicii sunt internați în spitalizare continuă pe alte secții decât cele de îngrijiri paliative și sunt tratați de personal medical care nu are competență în îngrijiri paliative”.
Iar unii nu ajung nici măcar acolo. Ajung în locuri fără autorizație sanitară, fără personal calificat, fără nimeni care să verifice.
De ce (mai) nimeni nu vrea să facă paliație
Aici e nevoie de o explicație pe care nimeni nu o spune cu glas tare, public, deși toată lumea din sistem o cunoaște. Știți, paliația nu e „profitabilă”. Nici pentru stat, nici pentru privat, nici pentru spitale.
Să facem socoteala.
Costul real al unei zile de internare în paliație, calculat de Hospice – cu medic, asistent, infirmier, medicamente, absolut tot, ajunge la 1.400 de lei.
Ce decontează statul: 273,08 lei pe zi. Aproximativ 20%.
Un spital public primește, pentru un caz obișnuit, tariful pe caz ponderat – la Spitalul Județean Mureș, spune Gîrbovan, 1.780 de lei. Iar pentru ATI există un program separat, care suplimentează banii, „pentru că în ATI, într-adevăr, se consumă medicamente scumpe, materiale scumpe”.
Adică un spital care internează un bolnav pe o secție obișnuită sau în ATI primește de șase-șapte ori mai mult decât dacă l-ar interna pe un pat de paliație.
Ce ar face un manager rațional?
Exact ce fac toți.
La domiciliu, aritmetica e și mai simplă. Până în 2023, o vizită de paliație acasă se deconta cu 105 lei. Costul real, raportat de furnizori, era de 310 lei. Cifrele sunt în documentul Ministerului Sănătății. Fiecare vizită era o pierdere de 205 lei. Nimeni nu construiește un serviciu care pierde bani la fiecare pacient – de aceea, în 2021, toată România avea trei furnizori.
„Noi suportăm din bugetul spitalului salariile, și cu asta nu ne acoperim nici motorina, nici salariile, nici materialele cu care lucrăm”, explică Gîrbovan, care încearcă să facă îngrijiri la domiciliu din bugetul spitalului.
Iar privatul, care intră totuși pe piață, își recuperează diferența de la pacient.
„Cu excepția locului nostru, toată lumea, pentru a face profit sau a-și acoperi măcar costurile, taxează: taxă de confort, taxă de intimitate, de orice, doar ca să mai ia niște bani” – dr. Dan Malciolu, medic paliație HOSPICE Casa Speranței.
Mai e un strat: sistemul medical modern e construit să vindece. Banii, prestigiul, cariera – totul curge spre medicina „acută”, spre intervenția care salvează.
„Prefer să spun că nu a fost anticipată de către sistem, pentru că, dacă ar fi fost anticipată, probabil cheltuielile și eforturile care nu sunt mici nu ar fi fost orientate către acut exclusiv” - dr. Dan Malciolu, medic paliație HOSPICE Casa Speranței.
Un pacient de paliație nu se vindecă. Nu devine un „caz rezolvat” în statistici. Nu aduce vreo victorie. Are nevoie de timp – iar timpul e exact ce nu decontează nimeni. Un analgezic bine dozat și o oră de ascultat nu apar în niciun raport de performanță.
Și totuși, paradoxul e că paliația ar fi, pentru sistem, o afacere excelentă. Un bolnav cronic care ocupă un pat de ATI de mii de lei pe zi ar putea fi îngrijit acasă la o fracțiune din cost – și mai bine.
„Acele centre de paliație ar degreva foarte mult serviciile publice spitalicești și în special aceste saloane de terapie intensivă” – Ovidiu Gîrbovan, managerul Spitalului Clinic Județean Mureș.
„Gândiți-vă că un spital care are gradul de ocupare de 10% și stă pe arierate, dacă-l transformi în așa ceva, el va intra pe profit. Îngrijirea unui pacient paliativ sau îngrijirea unui pacient cronic la finalul vieții nu este atât de scumpă, pentru că nu se escaladează tratamentele, e doar o îngrijire absolut firească de asistență medicală simplă”, spune și Alexandru Rogobete, pentru Antena3.ro.
Dar pentru asta ar trebui ca cineva să gândească sistemul pe termen lung.
Iar aici ajungem la cea mai spectaculoasă risipă din toată povestea.
PAL-PLAN. Opt centre care nu există
Între 2020 și 2023, România a derulat un proiect european numit PAL-PLAN – „Creșterea capacității instituționale pentru dezvoltarea națională coordonată a îngrijirilor paliative și îngrijirilor la domiciliu”.
Valoare: 25.199.011,71 lei, peste cinci milioane de euro, din care aproape 22 de milioane bani europeni. Lider de proiect: Ministerul Sănătății. Parteneri: CNAS, Ministerul Muncii, Autoritatea de Management al Calității în Sănătate și o singură organizație cu experiență practică – Hospice.
Proiectul trebuia să livreze Programul Național de Îngrijiri Paliative și opt centre-pilot, câte unul în fiecare regiune a țării: la spitalele din Vatra Dornei, Târgu Mureș, Galați, Băilești, Turda, Timișoara, Curtea de Argeș și Ploiești.
Centrele au fost înființate pe hârtie. S-au aprobat structurile. S-au cumpărat calculatoare și câte două mașini pentru echipele care urmau să meargă la pacienți acasă. Hospice a instruit sute de cadre medicale, în sesiuni ținute în toate județele țării.
„Eu sunt mândră de treaba pe care a făcut-o Hospice în proiectul ăsta. Noi ne-am făcut treaba. Trebuia și statul să vină și să pună centrele în funcțiune și întreabă-mă câte centre funcționează... Niciunul” – Mirela Nemțanu, CEO HOSPICE Casa Speranței.
Poroch, care a fost expert în același proiect, confirmă: „Din cunoștința mea, nu cred că a fost operaționalizat niciun centru”.
De ce? O sursă din cadrul proiectului celor opt centre, care a cerut să nu fie identificată, enumeră cauzele – și precizează cui aparțin: „Motivele astea sunt: personalul, sporurile și blocarea posturilor. Lucrurile astea depind doar de hotărâri de Guvern; modificarea sporurilor se face cu modificarea Legii 153, care nu se face decât prin hotărâre de Guvern; deblocarea posturilor, doar prin hotărâre de Guvern, iar partea cu finanțarea de la Casă, numai de la Națională”.
Adică Legea salarizării, 153/2017, acordă sporul pentru condiții deosebite doar personalului „din secții și compartimente cu paturi” de paliație. Nu și celor din ambulatoriu sau de la domiciliu – adică exact structurile pe care le înființau centrele-pilot. Oamenii trimiși la cursuri au refuzat mutarea, pentru că pierdeau sporul. Posturile noi erau blocate prin lege. Iar tarifele Casei nu acopereau costurile nici măcar teoretic.
„Noi avem oameni pregătiți. I-am trimis la Brașov. Venind la paliație la domiciliu, nu au sporul acela de 15% sau cât este. Și atunci nu pot să oblig pe nimeni. Centrele alea au luat niște bani și nu a răspuns nimeni” – Ovidiu Gîrbovan, managerul Spitalului Clinic Județean Mureș
Fostul ministru al Sănătății nu contestă niciuna dintre aceste explicații. însă explică faptul că proiectul nu a fost gândit, de la bun început, să supraviețuiască propriei finanțări.
„Cine le-a făcut și le-a gândit, nu a gândit și n-a văzut mai departe de momentul în care se închide proiectul cu fonduri europene. Adică ele nu sunt gândite, n-au fost gândite, din păcate, a fi sustenabile și a se transforma în programe naționale cu finanțare, fie de la Ministerul Sănătății, fie de la Casa Națională de Asigurări de Sănătate, după ce se încheie programul de fonduri europene”, spune Alexandru Rogobete.
Iar sporurile care au blocat centrele sunt reglementate - în programul pe care el l-a pus în transparență și nu a mai apucat să-l aprobe.
„Programul de îngrijiri paliative și îngrijiri la domiciliu de care v-am spus reglementează această problemă”, spune el. „Tocmai asta modifică programul de care v-am spus, corectează situația asta”.
Astfel, în luna iulie 2026, cauza pentru care opt centre europene stau goale a fost identificată, scrisă și rezolvată - într-un document care nu poate fi semnat. Pentru că nu avem guvern.
Un singur centru a apucat să facă ceva: la Vatra Dornei, managerul a deschis o policlinică – „pe banii lui. Adică a făcut pe pierdere”, spune sursa din proiect. Între timp, spune Nemțanu, „am înțeles că nici aia nu mai funcționează”.
Iar la Târgu Mureș, în curtea spitalului, stă și azi una dintre mașinile cumpărate din bani europeni.
„Noi o mai folosim, pentru că suntem singurul spital public care are îngrijiri la domiciliu. Și atunci mai merg și cu ea, pentru că e nevoie de mașină, iar cealaltă stă. Calculatorul, un laptop, acum stă. Și sunt lucruri pe care le-am pus acolo în perspectiva că vom deschide cândva, când legislația ne va permite”, adaugă și Gîrbovan.
Calendarul unor promisiuni amânate
Programul Național de Îngrijiri Paliative trebuia, conform documentelor Ministerului Sănătății, să fie implementat începând cu anul 2024.
Nu a fost.
În martie 2025, ministerul a pus în transparență proiectul de hotărâre. Programul urma să intre în vigoare la 1 iulie 2025. Premierul de atunci promitea funcționarea lui „fără sincope” până la finalul anului.
Nu a intrat. Iar banii pentru el existau deja.
„Există preocupare pentru acest program, pentru că în bugetul pe 2026 sunt prevăzute sume. Da, și în 2025, pentru că nu a trecut HG-ul, am avut aceeași sumă, 70 de milioane, și banii au fost redistribuiți pe alte programe. Anul trecut, practic, s-au pierdut, acest HG netrecând”, spune Mihaela Ion, medic șef la CNAS.
În decembrie 2025, ministrul Sănătății, Alexandru Rogobete, anunța trei programe naționale noi pentru 2026 – printre care programul de paliație, finanțat prin CNAS, cu îngrijiri la domiciliu, în ambulatoriu, în spitalizare de zi și prin echipe mobile.
Pe 14 ianuarie 2026, Guvernul a adoptat Hotărârea nr. 5/2026, publicată în Monitorul Oficial nr. 30 din 16 ianuarie.
Nu este programul. Este hotărârea prin care statul se asigură că, până când programul va exista, bolnavii nu rămân complet fără nimic. Motivarea oficială o spune fără ocolișuri: „Având în vedere că Programul naţional de îngrijiri paliative nu a fost implementat în prezent, pentru a nu îngrădi accesul persoanelor asigurate la îngrijiri paliative, se reglementează...”
Hotărârea recunoaște, în sfârșit, echipele mobile de spital – exact ce cerea Poroch de ani de zile. Dar condițiile lor de funcționare „se stabilesc în norme”. Normele nu există.
Hotărârea vorbește, în șapte alineate consecutive, despre ce se va întâmpla „începând cu data intrării în vigoare a Programului naţional de îngrijiri paliative” – și nu spune care e acea dată. În noiembrie 2025, proiectul conținea termene calendaristice. În ianuarie 2026, termenele au dispărut și au fost înlocuite cu o condiție.
Ca programul să existe, mai trebuie două acte: modificarea HG nr. 423/2022 privind programele naționale de sănătate și modificarea Ordinului președintelui CNAS nr. 180/2022 – normele tehnice, adică documentul care spune cât se plătește, cui, pentru ce.
Niciunul nu a fost adoptat.
Însă, la sediul CNAS, Antena3.ro a aflat că documentele astea sunt gata.
Programul e scris, în patru subprograme, până la ultimul detaliu.
„Am cuantificat și în timp, și în bani, și cine anume acordă acele servicii”, spune Mihaela Ion. „S-a ținut cont până la cel mai mic amănunt”.
Ordinul de aplicare - actul subsecvent, cel care pune banii în mișcare - e pregătit de anul trecut. Banii sunt în buget: 70 de milioane de lei. Avizul Ministerului Finanțelor, obstacolul care blocase proiectul ani de zile, a fost obținut.
Și atunci?
„Am găsit și resursele financiare necesare derulării lui. Am obținut și avizul Ministerului de Finanțe, dar pe când am obținut acest aviz a căzut Guvernul. Și au venit alți miniștri, a trebuit să refacem hotărârea de Guvern cu numele noilor miniștri și - surpriză - s-a constatat la Ministerul Justiției că este politică publică nouă, iar un guvern interimar nu poate să promoveze o politică nouă”, a declarat Horațiu Moldovan, președintele CNAS.
Am întrebat, la CNAS, când ar fi trebuit să înceapă programul dacă nu ar fi căzut Guvernul.
Răspunsul Mihaelei Ion: „De la 1 iulie”.
Adică în urmă cu mai bine de două săptămâni.
„Eu sper ca odată cu deblocarea Guvernului, aceste două programe să fie aprobate, pentru că ele își vor vedea efectul într-un termen scurt” - Alexandru Rogobete, fostul ministru al Sănătății.
Iar Moldovan adaugă că paliația nu e singura victimă în această poveste fără sfârșit a guvernului: „Au rămas foarte multe proiecte de acte normative în diferite sertare ale unor ministere, mai ales în sertarul Ministerului Sănătății. E foarte frustrant pentru mine, ca președinte al Casei, pentru colegii mei, care au muncit luni și ani de zile la aceste modificări legislative agreate cu toată lumea, inclusiv cu Ministerul Sănătății, și din anumite considerente administrative sau mai mult politice, ele au rămas uitate prin aceste birouri”.
5 mai 2026
Pe 5 mai 2026, Parlamentul a adoptat moțiunea de cenzură împotriva Guvernului Bolojan, cu 281 de voturi – cel mai mare număr de voturi pentru o moțiune din istoria postdecembristă. De atunci, Guvernul e interimar, cu atribuții limitate: administrează treburile curente, nu poate emite ordonanțe, nu poate iniția proiecte de lege, nu poate promova politici noi.
Termenul constituțional de 45 de zile pentru formarea unui nou guvern a expirat în iunie. Pe 22-23 iunie, Parlamentul a respins învestirea guvernului propus. La data publicării acestui material, interimatul a depășit 65 de zile – al doilea cel mai lung din istoria României postdecembriste. Recordul, 71 de zile, aparține Guvernului Boc I, din 2009. Ar fi depășit pe 16 iulie.
România nu are ministru al Sănătății cu mandat deplin. Acum este interimar Cseke Attila.
Hotărârea de guvern care ar deschide posturile. Modificarea Legii 153, care ar rezolva sporurile. Hotărârea care ar aproba programul național. Normele tehnice care ar pune banii în mișcare. Toate cer un guvern cu puteri depline. Doar că el nu există.
„Dacă în 30 și ceva de ani am avut 30 și ceva de miniștri ai Sănătății, vă dați seama că s-au întâmplat multe și fiecare vine cu ideile lui. Chestia aceasta ar trebui să fie transpartinică și pe termen mai lung”, explică Ovidiu Gîrbovan.
Cifrele îi dau dreptate. Din 1990 până astăzi, la conducerea Ministerului Sănătății s-au perindat, cu tot cu interimari, peste treizeci de oameni. În medie, un ministru pe an.
„Numai în ultimii 10 ani, de când sunt la Hospice, când conduc Hospice, cred că e a patra oară când lucrăm la strategia de paliație” – Mirela Nemțanu, CEO Hospice Casa Speranței.
A patra strategie. Zero programe.
Medicul Vladimir Poroch a coordonat, în ultimul an, subgrupul de resurse umane din grupul tehnic de lucru pentru strategia actuală: șaizeci-șaptezeci de specialiști, din toată țara, au avut întâlniri din toamnă până în iunie, anul acesta. Toți au făcut asta voluntar.
„Am fost cu inima deschisă și am lucrat, evident, voluntari. Nici nu s-a pus problema” – medicul Vladimir Poroch.
Documentul e gata. E la minister.
„Sigur că acum, după ce noi ne-am încheiat misiunea, nu mai avem noi nicio competență”, spune el.
Iar la întrebarea dacă de data asta se schimbă ceva, răspunsul lui e al unui om care a mai văzut filmul ăsta: „Eu cred că nu se va întâmpla nimic. Va fi val-vârtej și după aceea lucrurile rămân fix la fel. La fel a fost și când a fost scandalul cu Sfântul Pantelimon în București și s-au declanșat controale în țară la toate secțiile de paliație, la toate căminele de bătrâni. Și ce s-a întâmplat apoi? Nimic”.
Banii care există și nu pot fi cheltuiți
Și haideți să adăugăm și o ultimă absurditate.
În Planul Național de Redresare și Reziliență au fost alocate, spune Nemțanu, aproximativ 40 de milioane de euro pentru dezvoltarea infrastructurii de paliație. Hospice însuși a contribuit la introducerea acestei linii, participând la construcția PNRR pe sănătate.
Nu i-a accesat nimeni. De ce?
„Pentru că singurele entități în România care dezvoltă spitale de paliație sunt ONG-urile și ONG-urile nu sunt calificabile pentru așa ceva” – Mirela Nemțanu.
Patruzeci de milioane de euro pentru infrastructură de paliație – inaccesibile singurelor entități care construiesc infrastructură de paliație.
Între timp, HOSPICE funcționează cu un buget de peste 11 milioane de euro pe an, din care statul acoperă 12%. Restul: donații și sponsorizări. Toate cele șase centre ale rețelei au fost construite exclusiv din donații.
„Statul nu a contribuit cu absolut nimic nici la acest spital, nici la spitalul din Brașov, nici la centrul de la Adunații-Copăceni... Nici la Făgăraș, nici la centrul de studii de la Brașov, nici la spitalul pe care îl avem acum în construcție, care va fi dedicat doar copiilor în zona terminală” – Mirela Nemțanu.
Anul trecut, la cele două spitale Hospice au ajuns pacienți din 37 de județe. Pe listele de așteptare – raportat la nevoia națională, spune Nemțanu – sunt 180.000 de oameni.
„Noi nu facem față niciodată listelor de așteptare. Cu toate astea, oricât de greu ar fi să spunem «nu», pentru că în fiecare zi suntem în situația de a refuza pacienți, niciodată nu ne-am abătut de la standard, deci de la calitate”, adaugă ea.
Soluția pe care o știe toată lumea și nu o face nimeni
Există un lucru pe care, în tot acest material, l-au spus, separat, în camere diferite, în zile diferite, aproape toți oamenii cu care am vorbit: fostul ministru al Sănătății, președintele Casei de Asigurări, un manager de spital județean.
Soluția nu e să construim spitale de paliație. Soluția e să transformăm spitalele goale pe care le avem deja.
„Multe spitale publice din România, mai ales spitale mici și mijlocii, au o rată de ocupare a paturilor foarte mică. Avem paturi goale. Avem secții goale, că ele există de zeci de ani, de 40, 50, 60 de ani, pe nevoile de atunci. În schimb, nevoile de astăzi sunt altele. Le recomandăm cu toată căldura să își reconfigureze structura funcțională. Și-i încurajăm ca acele secții goale să și le transforme în secții de cronici, în secții de paliație. Că avem nevoie de paturi de paliație în România și nu trebuie să construim alte spitale pentru paliație” - Horațiu Moldovan, președintele CNAS.
Alexandru Rogobete, fostul ministru: „Sunt județe în care, pe lângă Spitalul Județean, la distanță mică, 20-30-40 km, mai sunt trei sau patru spitale orășenești care trimit oricum totul mai departe și care au un grad de ocupare foarte mic, n-au UPU, n-au urgențe, n-au nimic. Astea, de fapt, ar trebui transformate, nu închise, dar transformate în centre de paliație. Asta este soluția, altă soluție nu există”.
Ovidiu Gîrbovan, manager de spital, e cel care a încercat efectiv și explică unde se lovește: în oameni, în sporuri, în posturi blocate.
„Am solicitat colegilor mei, directorilor caselor de asigurări de sănătate județene, să facă întâlniri în județele lor cu toți managerii de spital și să ia activitatea secție cu secție, doctor cu doctor, astfel încât să le sugereze transformări de structuri funcționale”, adaugă Horațiu Moldovan.
Unde „se moare cel mai bine”
Există un clasament pentru asta. Se numește Quality of Death – „calitatea morții” – și e realizat de cercetători de la Duke University și Universitatea Națională din Singapore.
Ultima ediție, publicată în Journal of Pain and Symptom Management, a evaluat 81 de țări, întrebând peste 1.200 de îngrijitori ce contează cu adevărat la finalul vieții și cerând apoi la 181 de experți să-și noteze sistemele pe 13 criterii: controlul durerii, un loc curat și sigur, să fii tratat cu blândețe, tratamente care vizează calitatea vieții – nu doar prelungirea ei.
Doar șase țări au primit nota maximă: Marea Britanie, Irlanda, Taiwan, Australia, Coreea de Sud și Costa Rica.
Lista merită citită de două ori. Pentru că lângă Marea Britanie – țara unde s-a inventat, în 1967, hospice-ul modern – stau Taiwan și Costa Rica. Nu superputeri medicale. Țări care au decis, la un moment dat, că felul în care mor oamenii lor e o problemă de stat.
„Cheltuim miliarde încercând să-i facem pe oameni să trăiască mai mult – și aproape nimic ca să-i ajutăm să moară mai bine”, spune coordonatorul studiului, profesorul Eric Finkelstein.
Dovada că banii, de unii singuri, nu rezolvă nimic o găsim în Statele Unite – cea mai scumpă medicină din lume – care au primit nota C și locul 43. Resursele americane se duc pe ultimele intervenții disperate de prelungire a vieții, nu pe confortul ultimelor luni. Iar la polul opus, raportul anterior al aceleiași serii remarca progresele unor țări sărace ca Mongolia și Panama, unde paliația a crescut din educație și din integrarea în medicina primară – nu din bugete.
Franța și Spania. Modelele către care ne uităm
Poroch, întrebat spre ce sistem ar trebui să ne uităm, spune că „eu cred că sistemul francez, despre care se spune că ar fi cel mai bun din lume. Cred că cel mai apropiat am putea să fim de sistemul francez, care este un sistem de sănătate foarte uman".
Strategia franceză 2024-2034 alocă 1,1 miliarde de euro în măsuri noi pe zece ani: 460 de paturi suplimentare, 18 unități pediatrice noi, sute de echipe mobile până la acoperirea întregului teritoriu, 50.000 de persoane în plus în spitalizare la domiciliu, 300 de posturi universitare. Obiectivul: o unitate de paliație în fiecare departament.
Dar chiar și Franța se lovește de zidul de care s-a spart PAL-PLAN-ul românesc: oamenii. La lansarea strategiei, 30% din posturile din structurile de paliație erau neocupate. Iar rata locurilor ocupate la formarea specializată a scăzut, de la 56% înainte de strategie la 42% în 2025.
Poți aloca un miliard. Dar dacă nimeni nu vrea să facă meseria asta, banii stau — ca mașina din curțile celor șapte centre de paliație care nu au funcționat niciodată.
Fostul ministru al Sănătății se uită însă în altă parte: spre Spania. „Pentru că în Spania au cel mai dezvoltat serviciu social și de reintegrare socială și de paliație, din punctul meu de vedere, din Europa. Am fost, am vizitat, am văzut centre de paliație, am stat cu ministrul sănătății de acolo o zi întreagă, ne-a arătat, am intrat în contact cu echipa dânsei, ne-a trimis inclusiv strategia lor, după care noi ne-am inspirat și am încercat să o adaptăm cât se poate de mult în România”, spune Rogobete.
Iar paliația nu trebuie să fie doar a statului: „Consider că nu trebuie să fie toate publice. Cred că o colaborare între sistemul public și cel privat, respectiv cel nonguvernamental, poate aduce un impact pozitiv. Nu mă încălzește cu nimic că toate centrele de paliație sunt publice, de stat, pentru că dacă plătim serviciile ca la spital, e tot aia. Adică un parteneriat în care să fie și publice, și sociale, și private, și ONG-uri”.
Cine e vinovat
La sediul Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, întrebarea a venit înainte să o punem noi.
„Nu poți să spui că această instituție care reprezintă interesele majore ale pacientului este cea care blochează, pentru că există o legendă în spațiul public, perpetuată de foarte mulți ani. Din păcate, sunt foarte mulți actori care, da, arată cu degetul spre Casă, când realitatea este total inversă”, spune Horațiu Moldovan.
Are, în bună măsură, dreptate. Programul de paliație a fost inițiat de CNAS, e propus „de mai mulți ani” tot de CNAS, e scris de CNAS împreună cu Ministerul Sănătății, are ordinul de aplicare gata din 2025 și are banii puși deoparte. A stat, ani la rând, la Ministerul Finanțelor, pentru că nu erau bani. Când au apărut banii, a picat guvernul.
Iar sursa din proiect arată spre Guvern: sporurile, posturile - doar prin hotărâre de Guvern.
Iar Guvernul nu există.
Poroch spune ce se vede din afară: „Se vede cel mai bine în măsura în care statul are grijă de cetățenii săi, în momentul în care vezi cum are grijă de cei vulnerabili, adică să vezi cum îngrijești bătrânii, cum îngrijești persoanele aflate la finalul vieții".
Și ne întoarcem la Elena
Elena Ion, femeia din începutul materialului nostru, știe ce urmează. Tumora ei e prea mare ca să fie scoasă. Nu are iluzii și vorbește despre asta cu un calm care nu e resemnare.
„Rămâne acolo și va lucra până mă termină. Asta este. Eu sunt conștientă. Nu mi-e frică. Dar aștept să se termine odată. Lumea spune că e păcat, că eu sunt o persoană religioasă. Dar nu pot să sar niște etape evidente. N-am cum, că înseamnă să mă mint pe mine, nu pe cei de lângă mine, și ei au înțeles. Și ce să se facă? Suportăm împreună. Am fost atât de activă, am mers în toată lumea, am umblat în toată țara. Și dintr-o dată cazi, dispari... Chiar dacă am atâția oameni care mă iubesc, eu nu mai sunt de folos. Nu-mi mai sunt nici mie de folos. Și mă credeam atât de puternică! Pe toate puteam să le fac”, spune femeia, cu glas și mai stins.
Undeva în București, într-un salon de spital, o femeie s-a cununat în rochie de mireasă, cu fetele ei domnișoare de onoare și tubul de oxigen alături, și a murit împăcată în aceeași noapte.
Undeva, un bărbat venit de la pușcărie a ținut în mâini un radio și o jucărie de pluș - primele lucruri primite vreodată de la cineva căruia îi păsa.
Undeva, o infirmieră a căutat prin dulapuri o pilotă cu flori roz.
Nimic din toate astea nu costă mult. Nu cer tehnologie, nu cer reformă, nu cer geniu. Cer un sistem care să considere că felul în care mor oamenii lui e treaba lui.
România nu are, deocamdată, acest sistem. Are un program scris până la ultima virgulă, un ordin de aplicare pregătit de un an, șaptezeci de milioane de lei alocați în buget, avizul Finanțelor obținut - și un dosar care așteaptă la Ministerul Justiției, pentru că a fost prea nou pentru un guvern prea vechi.
Are opt centre europene fără oameni, niște mașini parcate în curțile unor spitale, patruzeci de milioane de euro pe care nu-i poate lua nimeni și un guvern care nu poate semna nimic.
Și are, în rest, o frază: „Nu se mai poate face nimic. Luați-l acasă".
