Gheața marină se topește în ritm alarmant, adâncind criza climatică. Dar o tentativă îndrăzneață de a o îngroșa la loc dă primele semne că ar putea funcționa, scrie The Guardian.
„Acum un an, asta ar fi părut un vis nebunesc”, spune Andrea Ceccolini, în picioare pe gheața marină a Arcticii, la doar șase kilometri de mers cu snowmobilul de orășelul inuit Cambridge Bay, din nordul Canadei. În stânga lui se întind bălți de un albastru senin, formate din apa de topire în doar câteva zile de un soare care, în vara nordului îndepărtat, nu mai apune. În dreapta, gheața e încă de un alb orbitor, iar stratul subțire de zăpadă de deasupra continuă să sclipească.
„E o diferență incredibilă, granița dintre cele două – adică o poți arăta cu degetul”, spune el. Diferența e rezultatul unui experiment îndrăzneț de geoinginerie, condus de compania lui Ceccolini, Real Ice, și finanțat de guvernul britanic.
Cu cinci luni mai devreme, echipa înfruntase temperaturi de minus 40 de grade pe gheața mării ca să foreze găuri și să pompeze 50.000 de tone de apă din ocean la suprafața ei. Apa a înghețat aproape instantaneu, îngroșând cu aproximativ 50 de centimetri stratul de gheață gros de 1,5 metri, potrivit noilor măsurători.
Asta a protejat gheața, cel puțin la începutul sezonului de topire, și e un prim semn că, poate, într-o bună zi, ar putea fi cu putință reînghețarea unei părți însemnate din Arctica.
„Cea mai geroasă zi a fost de minus 63 de grade”
Peste tot în jurul nostru, gheața se topește acum cu repeziciune, transformând suprafața albă și crocantă în bălți albastre adânci până la genunchi și scoțând la iveală bulele de aer din gheața limpede de dedesubt. Temperaturile din golf depășesc 5 grade – cu mult peste valorile normale, între minus 6 și 1 grad, la care te-ai aștepta în această perioadă a anului. „Chiar e dat peste cap”, spune Ceccolini.
Nu se întâmplă doar la Cambridge Bay, numit de inuiți Ikaluktutiak, adică „locul cu pește bun”. În toată Arctica, gheața marină dispare rapid din cauza crizei climatice. În ultimii 45 de ani, gheața de vară s-a micșorat cu aproximativ 40%. Iar asta a declanșat unul dintre cele mai periculoase cercuri vicioase ale sistemului climatic.
Gheața reflectă înapoi în spațiu 70% din căldura soarelui, în timp ce oceanul deschis reflectă doar 7%. Cu cât topirea descoperă mai multă apă, cu atât aceasta se încălzește mai tare și cu atât se topește mai mult. Gheața marină de vară ar putea dispărea încă din anii 2030, iar oamenii de știință se tem că surplusul de căldură ar putea împinge clima dincolo de praguri catastrofale și ireversibile.
Pe gheață, echipa măsoară de zor tot ce poate: temperatura din 2 în 2 centimetri, pe toată grosimea gheții, carote lungi pentru salinitate, structura gheții și analize biologice și, esențial, cât de reflectorizantă e zona pe care au reînghețat-o. O dronă bâzâie deasupra, pe circuitul ei zilnic, înregistrând zona cu o rezoluție de până la 5 centimetri.
În ciuda cerului senin și a soarelui puternic, pe gheață e tot frig, din pricina vântului. Dar iarna a fost cu totul alt nivel de ger.
„Cea mai geroasă zi a fost de minus 63 de grade cu tot cu vânt”, spune Simon Woods, care a cofondat Real Ice împreună cu Cían Sherwin. Temperaturile extreme i-au ținut atunci pe membrii echipei departe de gheață, dar au lucrat la minus 40 de grade, urmărindu-se atent unii pe alții, ca să nu facă degerături.
Ceccolini spune: „Într-o vreme cu vizibilitate zero, fără ghizii inuiți n-am ști cum să ajungem acasă – nu vezi nimic la 10 metri în fața ta”. Animalele sălbatice sunt un alt pericol – de la urși polari până la vulpi arctice care rod cablurile echipamentelor.
În ianuarie și februarie, pompele au funcționat în total 1.080 de ore, înghețând o suprafață pătrată cu latura de aproximativ 450 de metri. Pompele mici consumă mai puțin curent decât un prăjitor de pâine, fiindcă nu fac decât să ridice apa de imediat sub gheață până imediat deasupra ei.
Rezultatele se pot vedea acum din spațiu, iar membrii echipei abia așteaptă să privească, în ședința de dimineață, cele mai noi imagini din satelit. Acestea arată cum zona de test se ivește ca o insulă de alb într-o mare de albastru, la câteva zile după ce a început sezonul de topire.
Procesul de îngroșare a gheții capătă un imbold suplimentar pentru că apa de mare pompată transformă stratul de zăpadă de deasupra – un izolator foarte bun – mai întâi în zloată, apoi în gheață. Astfel, gerul aspru al aerului pătrunde mai bine prin gheață și stimulează o creștere suplimentară a gheții la partea de jos.
Echipa pompează acum mai târziu în timpul iernii, ca un nou strat de zăpadă să aibă mai puțin timp să se formeze, și a descoperit, totodată, că două runde separate de pompare îmbunătățesc rezultatele.
Anul trecut, Real Ice a adăugat aproximativ 30 de centimetri, iar grosimea suplimentară de anul acesta e de 50 de centimetri, spune Ceccolini. Poate că nu pare mult, dar o camionetă poate trece peste un strat de gheață de 30 de centimetri, iar asta ar putea adăuga 7-10 zile la durata de viață a gheții, spune el.
A mai fost și un bonus: gheața creată de echipă e mai strălucitoare și mai reflectorizantă decât gheața naturală din jur. „Asta a fost total neașteptat”, spune Ceccolini. O explicație posibilă ar fi că gheața artificială, înghețată rapid, captează mai multe bule de aer, care o fac mai opacă decât gheața naturală, formată treptat.
Specialiști în gheața marină de la Universitatea din Washington lucrează independent la fața locului ca să afle răspunsul. Profesorul Roger Marchand și Melinda Webster petrec zilnic ore întregi pe gheață, ca să măsoare cu precizie cât de reflectorizantă e gheața și cât de sărată. Salinitatea contează, pentru că gheața sărată se topește la o temperatură mai joasă.
Webster, cercetătoare în domeniul polar care a lucrat în Arctica în fiecare an începând din 2009, spune că încălzirea globală a schimbat radical peisajul în tot acest timp. „Arată cu totul altfel, pentru că gheața s-a tot subțiat de-a lungul deceniilor”.
Sherwin, care a cofondat Real Ice împreună cu Woods, urmărește un vârtej sclipitor în care apa se năpustește într-o gaură din gheață. E testul unui alt instrument de luptă împotriva topirii Arcticii. Acum câțiva ani, echipa a observat că se formaseră natural câteva astfel de găuri, așa că au hotărât să foreze ei înșiși găuri de probă.
Cu o zi în urmă, Sherwin înfipsese în gheață un burghiu lung și argintiu, al cărui huruit lăsase în urmă vreo șase găuri, fiecare lată de 5 centimetri. A fost ca și cum ai scoate dopul dintr-o cadă. În câteva minute, apa se învârtejea deja în gaură.
Dar ăsta era doar începutul: găurile din gheață se lărgesc singure cu repeziciune, cel mai probabil din cauza căldurii apei de topire. „Peste 45 de minute o să fie cât o farfurie de masă”, spusese Sherwin. O zi mai târziu, găurile sunt cât niște capace de gură de canal – și un nou pericol pentru cercetători.
Drenând bălțile de apă, gheața strălucitoare de dedesubt iese din nou la iveală și sporește reflexia căldurii soarelui. Imaginile din dronă arată că cele șase găuri de probă forate au luminat vizibil zona. Experimentul e abia la început, dar Ceccolini spune: „Poate că asta îi va da gheții o săptămână în plus”.
„Toată lumea folosește gheața”
„Gheața e foarte importantă pentru noi”, spune Kyle Weese, unul dintre ghizii inuiți care lucrează cu Real Ice. Circa 83% din populația din Cambridge Bay e inuită. „Toată lumea folosește gheața ca să se deplaseze, să adune hrană, să pescuiască. O folosești ca să treci pe continent și să mergi la o vânătoare bună de caribu sau de elan. Se găsesc din belșug acolo”.
Weese, în vârstă de 34 de ani, a văzut schimbările climatice de aproape. „Gheața e mai subțire. Înghețul durează mai mult decât în mod normal, iar dezghețul se petrece acum mai repede. Cu siguranță se schimbă”. Încălzirea aduce și riscuri noi dinspre sud: „Încep să apară și grizzly”. Pușca îi stă la îndemână.
Weese e mulțumit să lucreze cu Real Ice: „La început, ideea chiar sună a nebunie, dar nu încearcă să facă rău mediului, ci, dimpotrivă, să-l ajute. E bine să știi cum se schimbă, ca să putem încerca să ne adaptăm odată cu el și să-l păstrăm”.
Real Ice, care beneficiază de o finanțare de 3,5 milioane de lire sterline din partea Agenției britanice pentru Cercetare și Inovare Avansată (Aria), în cadrul programului acesteia de reîngroșare a gheții marine arctice, s-a consultat cu comunitatea și a primit aprobarea pentru cercetare din partea autorităților locale și, foarte important, a Organizației Vânătorilor și Capcanierilor din Ekaluktutiak.
„Lucrul cel mai important e că învățăm de la inuiți”, spune Sherwin – inclusiv în stabilirea locului exact al sitului de test, departe de zonele de vânătoare, a felului în care te deplasezi pe gheață și a locurilor celor mai potrivite pentru a face găurile.
Nu există niciun semn de opoziție față de proiect la Cambridge Bay; un oficial local a declarat pentru Guardian: „Implicarea lor în comunitate e cea mai bună pe care am văzut-o – au pus comunitatea pe primul loc de la bun început”.
Drone subacvatice
Marea întrebare e: dacă cercetările vor reuși să arate că acest experiment e eficient și sigur în refacerea gheții marine, ar putea fi el aplicat la scară largă? Folosirea unor echipe de oameni pe gheață ar fi de o scumpete imposibil de susținut, dar se testează o alternativă: drone subacvatice autonome.
Un prototip a fost testat în februarie în Golful Botnic, în Finlanda, găurind gheața marină cu o sondă încălzită electric. Acum este perfecționat în colaborare cu Institutul BioRobotics din Pisa, Italia. Să faci totul de sub gheață e, poate contraintuitiv, mult mai ușor decât să încerci să te deplasezi peste câmpuri de gheață pe un ger extrem, spune Ceccolini.
Sub suprafața mării, temperatura e constantă, de minus 1,6 grade. „Totul funcționează fără probleme: electronica, bateriile, pompele – nu faci decât să scoți nasul deasupra gheții, să pompezi apă și să te întorci înăuntru”, spune el. Viziunea e cea a unui roi de drone subacvatice alimentate cu hidrogen, care să țintească zonele-cheie de la marginea avansată a pierderii de gheață.
Suprafața de gheață marină de vară care a dispărut din 1979 e de aproximativ 3 milioane de kilometri pătrați – cam cât India. În fiecare an se mai pierd, în medie, încă 80.000 de kilometri pătrați – cât Scoția sau statul american Kansas.
„Deci ăsta ar fi un posibil început”, spune Ceccolini. „Chiar dacă ai doar 20 de centimetri de gheață, tot reflecți soarele”. Iar la un nivel mult mai local, reîngroșarea gheții marine ar putea face mai sigure rutele de care depind inuiții.
Dacă dronele subacvatice ar costa în jur de 5.000 de dolari bucata, estimarea aproximativă a celor de la Real Ice e că oprirea micșorării anuale a gheții marine arctice ar costa, pe termen lung, 10 miliarde de dolari.
Pentru comparație, e cât profitul excepțional obținut de primele 100 de companii petroliere din lume în mai puțin de două săptămâni, după ce războiul cu Iranul a făcut prețul petrolului să explodeze. Dacă s-ar dovedi eficientă doar forarea găurilor de drenaj, costul ar fi mult mai mic, întrucât nu mai e nevoie de pompare.
Marchand, de la Universitatea din Washington, din Seattle, spune: „Dacă se poate face asta la o scară suficient de mare cât să conteze din punct de vedere climatic e o întrebare grea și încă deschisă.
Dar am senzația că cei de la Real Ice fac ce trebuie. Încearcă să înțeleagă fizica a ceea ce se petrece și apoi folosesc aceste cunoștințe ca să răspundă la întrebare, în loc să presupună pur și simplu că lucrul ăsta e realizabil. Merg pas cu pas”.
Periculos pentru mediu?
Geoingineria e controversată, iar un număr semnificativ de cercetători polari se opun ideii de îngroșare a gheții marine: în septembrie, ei au publicat o critică în care susțineau că e nerealizabilă, că ar fi „periculoasă pentru mediu” și că reprezintă o distragere primejdioasă de la nevoia climatică fundamentală – aceea de a reduce rapid emisiile de carbon.
Profesorul Shaun Fitzgerald, directorul Centrului pentru Repararea Climei de la Universitatea Cambridge, care se află în mod regulat pe gheață alături de echipă, e de acord că reducerea emisiilor e „absolut necesară”, dar consideră că e important să înțelegem și opțiunile suplimentare.
„Orice lucru nou are potențialul de a produce consecințe neintenționate”, spune el. „Îl compar cu studiile clinice: medicamentele noi au potențialul de a ajuta cu adevărat oamenii, dar trebuie să procedăm cu enormă grijă și să înțelegem care sunt riscurile”.
Fitzgerald e îngrijorat de potențialul de hazard moral – ca geoingineria să fie văzută drept un glonț de argint și să slăbească hotărârea de a reduce emisiile –, deși susține că, până acum, există puține dovezi în acest sens. „Cred că e bine să facem cercetare. Dar îi respect pe cei care au un alt punct de vedere”.
„Suntem aici ca să răspundem la întrebările de cercetare. E eficientă îngroșarea gheții, are efecte secundare și poate fi aplicată la scară largă într-un mod sustenabil economic? Apoi vin întrebări mai mari, cum ar fi: sunt interesate guvernele, factorii de decizie, comunitățile? E o societate deschisă la acest tip de soluție?”, spune Ceccolini.
O întrebare încă fără răspuns e ce efect are pomparea apei de mare pe gheață asupra ecosistemului. Pe gheață, urme de viață sălbatică zac în mici gropi de apă: resturi de alge, excremente de vulpe, găinaț de gâscă. Culoarea lor închisă absoarbe soarele și le topește în gheață.
Gheața marină naturală are gust dulce, pentru că aproape toată sarea e împinsă afară pe măsură ce moleculele de apă formează cristale de gheață. Pomparea apei de mare pe gheață aduce sarea la suprafață, împreună cu nutrienți și microbi. Probele sunt examinate acum de un biolog de la Universitatea Cambridge.
O altă posibilă îngrijorare e că înecarea zăpezii de iarnă cu apă de mare i-ar putea împiedica pe urșii polari și pe foci să-și sape vizuini pentru pui – deși niciunul nu folosește situl de la Cambridge Bay ca să se reproducă.
„E o cercetare care trebuie făcută și care se va face pe măsură ce mergem mai departe”, spune Sherwin, care s-a format ca zoolog și a fost obsedat de viața sălbatică încă din copilăria petrecută în comitatul Cavan, din Republica Irlanda.
Când Woods și Sherwin au pus pe picioare proiectul, primul lucru pe care l-au făcut a fost să meargă în Arctica. „Am mers la Iqaluit (capitala teritoriului Nunavut din Canada) și pur și simplu am pus părților interesate o întrebare: «E asta ceva interesant sau valoros pentru comunitatea voastră?»”, spune Woods. „Am primit un răspuns covârșitor de pozitiv și ne-am zis: bine, hai să încercăm”, Real Ice, care e, practic, o companie non-profit, a luat ființă în 2022.
Nu e singurul grup care încearcă să reînghețe Arctica. Anul acesta, Arctic Reflections – finanțată tot de Aria – a produs o suprafață de mărime asemănătoare cu cea a Real Ice, care, potrivit rezultatelor preliminare, era mai groasă cu până la 45 de centimetri.
Doar că acești cercetători urmăresc o strategie diferită: vor să consolideze niște „arcade de gheață” care se întind peste strâmtori înguste și care ar putea împiedica gheața marină să se scurgă spre sud și să se topească. E însă încă prea devreme ca să se poată spune dacă ideea funcționează.
Înapoi pe gheață, Sherwin ia ultimul set de măsurători. Felul în care vede el viitorul e simplu: „Ne-am dori ca cercetarea pur și simplu să meargă mai departe, în așa fel încât să ne putem face o părere informată despre cum ar arăta toate astea la scară largă – dacă pot fi aplicate la scară largă, în primul rând”.
„Visul e ca îngroșarea gheții marine să fie făcută de comunitățile indigene. Imaginează-ți prin ce trec ele, cu riscul de a-și pierde cultura, de a-și pierde tinerii, oamenii care pur și simplu pleacă. Ar putea face ceva care să ajute la păstrarea culturii lor, practic ocupându-se de conservare, pentru că despre asta vorbim. E un proiect de conservare a unui ecosistem”, adaugă Ceccolini.
Ştiri video recomandate
