Când simți că viața ți se face bucăți, ce faci? În urmă cu câțiva ani, Denis Săvescu avea un studio foto, o iubită și o mamă care îl învăța că orice vis își are rostul lui dacă pui suflet. Apoi, într-un interval scurt, mama a murit de cancer, iar iubita l-a părăsit. N-a mai rămas nimic cunoscut din viața lui, ci doar el și gândul că, dacă nu face o schimbare, s-ar putea prăbuși. De tot. Așa a început să pedaleze. Nu spre sală, nu ca să ia o gură de aer. Ci ca să se salveze. Chiar dacă la început nici el nu a știut spre ce se îndreaptă.
„Dacă aș muri mâine, ce aș fi văzut din lumea asta mare?”, își amintește el că s-a întrebat la acea vreme.
› Vezi galeria foto ‹
Așa a început călătoria care avea să-l ducă, pe bicicletă, prin deșerturi, peste munți, pe alte continente. Azi, după peste 14.000 de kilometri pedalați, povestea lui e o lecție de supraviețuire, transformare și umanitate.
Din fața blocului, direct spre lume
Povestea lui Denis nu are un început clasic. Nici un final clar. Are o bicicletă, un cort, niște haine ieftine și mult curaj. A plecat din Timișoara, fără un plan, fără un sponsor, fără o hartă detaliată.
„Am oprit studioul foto ce-l aveam și am plecat. Din fața blocului, direct. Cineva îmi zicea: «Știi că drumul din fața casei duce în Africa?» Și am zis: da”, povestește el.
A ajuns întâi în Barcelona. Apoi a zburat în America de Sud, unde a început un drum lung, obositor, dar revelator. A dormit sub cerul liber, a fost urmărit de bande de tâlhari, s-a luptat cu vântul din Atacama și a văzut condori în zbor, „cât o mașină de mari, ceva fenomenal sunt păsările alea”. I-a fost frică și a plâns de fericire când și-a depășit limite pe care nu credea că e în stare să le treacă.
„Mi-am dat seama că nu știu nimic despre lume”
Înainte de a pleca, Denis a citit o carte despre un bărbat care a pedalat din Alaska până în Argentina. Atunci i s-a aprins un bec.
„Zicea ceva de genul că cea mai mișto formă de călătorie este cu bicicleta. E simplă, e lentă. Și reușești să vezi. Reușești foarte tare să te conectezi cu oamenii. Așa că mi-am zis: oare ce ar fi să încerc și eu?. Mi-am dat seama că nu știu nimic despre lume”
Când a aterizat în Lima, l-a lovit frigul și frica. Toți cunoscuții îi spuneau să aibă grijă, că e plin de oameni care îi jefuiesc pe străini.
„Mi-a venit într-un fel să mă urc înapoi în avion și să mă întorc în Europa”, își amintește Denis.
A stat ore bune în aeroport, nedormit, paralizat de teamă. Dar a ieșit. Și a început să pedaleze, fără să știe încotro merge.
Autostrăzile cu pericol la fiecare curbă
Drumul l-a purtat pe autostrăzi peruviene unde, la fiecare pauză, putea fi ultima.
„Toți îmi ziceau că nu este sigur. Sunt foarte multe ganguri din astea, vin pe scutere și efectiv te jefuiesc. Și să știi că nu-s matahale, bărbați voinici, cum vezi în filme”, explică el.
Într-o seară, a fost urmărit de cinci adolescenți pe scutere.
„Am intrat într-o curte și am întrebat: «Pot să-mi pun cortul aici?» Nu, nu, că nu avem voie... M-au alungat. Dar am găsit un restaurant care m-a lăsat să dorm acolo. După jumătate de oră, i-am văzut pe acei copii. Nu mai erau doi, erau vreo cinci. Voiau să mă jefuiască, dar pe mine m-au salvat instinctul și oamenii aceia care m-au adăpostit în restaurantul lor”, spune Denis Săvescu.
Machu Picchu: între legendă și gunoaie
Ajuns în Cusco, a pornit să vadă Machu Picchu. Dar visul s-a ciocnit de realitate.
„Foarte mulți turiști, totul era în paragină. Mă gândeam că va fi mult mai frumos. Dar erau foarte multe gunoaie. Oamenii aruncau deșeurile în râu. Și mi-am dat seama că prefer munții, locurile care nu sunt atât de turistice”, explică tânărul.
Mâncare groaznică, apă cerută șoferilor de TIR
În deșertul Atacama, Denis a supraviețuit cu biscuiți, mere, paste oribile. Frica era constantă. Nu de moarte, ci de singurătate și epuizare.
„Aveam bidon de 6-7 litri cu apă pe portbagajul din spate și, oriunde puteam să pun sticle, puneam. Mereu opream mașini, tiruri și le ceream apă. Chiar dacă aveam, doar să fiu tot timpul full pe apă, fiindcă îmi era teamă că poate rămân fără, în plin deșert. Și eram atât de obosit! Abia mă mai mișcam”, declară el.
Frica adevărată: scorpioni, pume și polițiști care voiau șpagă
Într-o dimineață, s-a trezit cu 5-6 scorpioni sub cort. În altă zi, a fost la câțiva metri de două pume, despre care a crezut, la început, că sunt niște câini.
„Dar ce să caute câinii aici, în deșert? Nu s-ar fi descurcat. Și apoi mi-am dat seama că sunt pume, mi-am amintit de documentarele în care se spunea că ele atacă din spate. La acel moment, parcă nici vântul nu-l mai simțeam. Nu mai simțeam nimic. Doar voiam să scap din zona aia. Pumele nu atacă din față, tot timpul atacă din spate. Mă gândeam că or să sară pe mine... Dar s-au ridicat și au plecat”, spune el, râzând.
Frica de animale a fost una. Alta a fost frica de poliție coruptă.
„În multe locuri, polițiștii veneau în găști, pe scutere, și cereau bani. Îți spuneau că te protejează, dar era șantaj curat. Însă oamenii din niște sate din Argentina mi-au spus: «Dacă-ți cer bani, nu le da. Sunt foarte corupți». Și nu, nu te vor proteja”, își amintește el.
„Cel mai greu e să fii singur. În orice problemă, ești singur”
L-am întrebat ce l-a învățat tot drumul ăsta lung, parcurs în mai bine de un an și jumătate.
„Cred că am devenit super puternic. Și fizic, și mental. Mi se pare acum că pot să trec prin orice problemă. Am devenit mult mai calm, mult mai ascultător. Și mi-am dat seama că singurătatea nu-i ceva ce trebuie evitat. Te face mai puternic”, spune el.
Ce înveți când nu mai ai nimic?
Călătoria a fost, de fapt, despre pierdere.
„Știi, am pierdut două femei foarte importante în viața mea. Mama, care a murit de cancer. Și prietena mea, după opt ani. După ce au plecat, am rămas singur. Și mă gândeam: dacă aș avea și eu cancer peste 10 ani? Ce-am făcut cu viața mea?”, își amintește Denis.
În Islanda, în haine de vară
După America de Sud, a ajuns în Islanda. Fără haine groase.
„Aveam doar tricouri, pantaloni scurți. A fost extraordinar de greu. Tot timpul încercam să evit ploaia, să rămân uscat. Nu reușeam niciodată. Era frig, ploua mereu”, povestește el.
A fost primit într-un hotel de lux de către un necunoscut care voia ca fiul lui să-l cunoască, să învețe de la el. Oamenii îi oferă adesea ospitalitate, mâncare, adăpost.
Cum supraviețuiește?
Cu foarte puțin.
„Un arzător, un sac de dormit, o geacă de ploaie. Atât. Nu schimb hainele timp de o săptămână. Le spăl în râuri, le usuc în cort. Când nu mai am nevoie de ele, le dau oamenilor sărmani”, explică Denis.
Nu se vrea influencer. Dar a devenit inspirație
Denis n-a plecat ca să devină vedetă online, chiar dacă postează detalii din călătoriile sale pe Instagram și Facebook. Totuși, oamenii din online l-au remarcat.
„Oamenii îmi scriu: «Mulțumesc pentru inspirație. Am pedalat pentru prima oară în viață 30 de kilometri» Pentru unii pare nimic, dar pentru ei e totul. Asta mă bucură. Deși eu nu asta mi-am dorit”, spune el.
Au fost și situații în care în Italia, de exemplu, a fost recunoscut: „Ah, dar tu ești românul nebun care pedalează prin lume”. Sau s-a întâlnit undeva, prin munți, cu niște bicicliști care-l urmăreau de multă vreme pe Instagram: „De fapt, lumea asta mare e chiar mică”, crede el.
Ce urmează?
Visează la Afganistan, Iran, Irak, Japonia, Africa. Își dorește să vadă cu ochii lui ce înseamnă lumea dincolo de prejudecăți.
„Mă gândesc că aș putea să merg în Afganistan, în Iran, în Irak. Oamenii de acolo mi-au spus: «Nu te va deranja nimeni. Nu suntem ce vezi la știri.» Atâta timp cât respecți regulile, ești în siguranță”, precizează el.
Denis Săvescu spune că își va păstra aceeași bicicletă până la final.
„Chiar aș vrea să fac toată lumea cu ea. La final, poate o pun pe perete. Să se uite copiii mei la ea și să zică: «Tata a făcut 30.000 de kilometri sau câți or fi cu ea»”, mai spune tânărul.
Iar concluzia lui este că toată această călătorie nu e despre like-uri. E despre vindecare: „Dacă n-aș fi plecat, nu știu ce s-ar fi întâmplat cu mine. Acum știu cine sunt. Și știu că pot”.
Ştiri video recomandate
