×
Antena 3 S.A. utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată pe www.antena3.ro. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.antena3.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.Antena3.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept

Fii alături de noi!

Poveştile Cupei Mondiale. Eliminarea dramatică a "Leilor neîmblânziţi"

de Ionuţ Tătaru   •   23 Mai 2014   •   12:14

Mult timp, fotbalul din Africa şi jucătorii africanii au fost priviţi cu superioritate de restul lumii. Nici măcar ascensiunea Continentului Negru, începută în anii '70 şi confirmată în 1986 de naţionala Marocului, care a reuşit să treacă de faza grupelor la Cupa Mondială, nu a schimbat această stare de lucruri. Pentru fani, jurnalişti şi chiar oameni din interiorul fenomenului, aroganţa şi stereotipurile erau ceva obişnuit.

La Cupa Mondială din 1990, în timpul sfertului de finală dintre Camerun şi Anglia, Ron Atkinson, fost manager la Manchester United şi Aston Villa, a spus despre Benjamin Massing, unul dintre fundaşii africani, că „nu are creier”. Afirmaţia făcută la microfonul ITV, pentru care comenta meciul, nu a fost una elegantă, dar lucrurile s-au agravat ulterior. Crezând că nu mai este în direct, Atkinson a continuat: „Voi intra în bucluc dacă mama sa urmăreşte meciul stând într-un copac”.

Sigur, nu trebuie să cădem în capcana de a generaliza. Dar, în urmă cu un sfert de secol, imaginea fotbalului african era în mare parte aceasta. O confirmă reacţia lui Francois Omam-Biyik, autorul unui gol istoric, cel al victoriei în faţa Argentinei, în meciul de deschidere al turneului final din Italia: „Nu ne place atunci când reporterii europeni ne întreabă dacă mâncăm maimuţe sau dacă avem un vraci în loc de doctor. Suntem fotbalişti adevăraţi şi am dovedit-o în această seară”.

Revolta lui Omam-Biyik a fost, într-un fel, revolta unui întreg continent. Şocul iniţial avut de toată lumea la vestea că Argentina, campioana mondială din 1986, a pierdut în faţa Camerunului s-a transformat într-o curiozitate firească, pentru ca apoi "Leii neîmblânziţi" să devină favoriţii multor neutri. În final, eliminarea lor dramatică din sferturile de finală a produs o uriaşă dezamăgire.

Însă, mai important, după Italia 1990, fotbalul african a devenit credibil. De atunci, nimeni nu şi-a mai putut permite să-l trateze cu aceeaşi superioritate.

Surpriza Cupei Mondiale din Italia

Nimic nu anunţa ceea ce avea să se întâmple. Până în 1990, Camerun fusese prezentă o singură dată la Cupa Mondială, cu opt ani înainte, în Spania. A părăsit competiţia după faza grupelor, deşi nu a pierdut într-o serie cu Italia, viitoarea campioană, Polonia, ocupanta locului 3 la acea ediţie, şi Peru. Diferenţa a fost făcută doar de faptul că squadra azzurra a marcat două goluri, în timp ce africanii au înscris o singură dată.

Pregătirea celei de-a doua participări nu a decurs însă foarte bine. Adus la dorinţa preşedintelui ţării, Paul Biya, antrenorul sovietic Valeri Nepomniachi, un anonim cu un CV în care se afla doar o echipă din Turkmenistan din liga a treia a Uniunii Sovietice şi care nu vorbea deloc franceză şi aproape deloc engleză, a fost la un pas de a fi demis după prestaţia lamentabilă de la Cupa Africii desfăşurată la începutul anului 1990. Din postura de deţinători ai titlului, camerunezii au pierdut cu Zambia şi Senegal şi au părăsit competiţia încă din faza grupelor.

Dubiile în privinţa lui Nepomniachi au devenit şi mai mari, în condiţiile în care Camerunul a pierdut aproape toate meciurile de pregătire pentru Cupa Mondială, disputate în Franţa sau în Iugoslavia, împotriva unor adversari obscuri. Lucrurile erau departe de a fi liniştite şi la nivelul lotului. După eşecul de la Cupa Africii, preşedintele Biya a intervenit încă o dată şi l-a rechemat pe Roger Milla, un atacant de 38 ani, retras de la naţională de câţiva ani. În acelaşi timp, portarul titular, Joseph-Antoine Bell, s-a transformat într-un adevărat lider sindical şi a făcut presiuni pentru ca el şi colegii săi să primească mai mulţi bani. Bell era atât de sigur de poziţia sa în cadrul echipei încât, cu puţin timp înaintea debutului turneului din Italia, şi-a permis să declare într-un interviu că nu există nici cea mai mică şansă pentru ca echipa Camerunului să obţină vreun rezultat notabil la Cupa Mondială.

Bell spunea ceea ce gândea aproape toată lumea. Într-o grupă cu Argentina, campioana mondială, Uniunea Sovietică, vicecampioana europeană, şi România, Camerunul avea ultima şansă. Dar declaraţiile portarului care tocmai fusese ales al doilea cel mai bun jucător din campionatul Franţei, unde evolua pentru Bordeaux, i-au înfuriat pe coechipierii săi şi pe Nepomniachi, care a decis să-l titularizeze pe Thomas N'Kono.

În vârstă de 34 de ani, N'Kono luase parte şi la precedenta apariţie a Camerunului la Cupa Mondială, în 1982, dar prestaţiile sale din 1990 aveau să-i aducă consacrarea definitivă, chiar dacă nu era un necunoscut, pentru că evolua în Spania, la Espanyol, club la care este o adevărată legendă. Evoluţiile pe care le-a avut în Italia l-au impresionat atât de mult pe Gianluigi Buffon, pe atunci doar un copil de 12 ani, încât acesta a decis că vrea să se facă portar. „Thomas N’Kono şi paradele sale m-au făcut să mă îndrăgostesc de acest post. A devenit rapid eroul meu şi mi-am numit fiul Louis Thomas în onoarea sa. După ce s-a născut, N'Kono m-a sunat să mă felicite”, a povestit actualul goalkeeper al lui Juventus şi al squadrei azzurra, într-un interviu acordat site-ului FIFA în 2013.

Exceptându-l pe N'Kono, ceilalţi zece stranieri camerunezi evoluau în Franţa, majoritatea la echipe de rang secund. Mai mult decât atât, doar Bell, al treilea portar, Jacques Songo'o, şi mijlocaşul Cyrille Makanaky, ambii legitimaţi la Toulon, jucau în prima ligă. Lotul a fost completat cu alţi 11 jucători din campionatul intern, Canon Yaounde având nu mai puţin de cinci reprezentanţi.

Lipsă de experienţă, lot în cel mai bun caz mediocru şi divizat, un antrenor care comunica cu elevii săi prin intermediul unui şofer al ambasadei Camerunului de la Moscova, folosit acum pe post de translator, şi o pregătire a Cupei Mondiale sub orice critică. Ce putea ieşi de aici? Cea mai mare surpriză a turneului final, evident.

Prima bombă a explodat chiar în meciul de deschidere, pe 8 iunie. Argentina lui Maradona a fost învinsă cu 1-0, prin golul lui Omam-Biyik, care a plutit efectiv peste întreaga apărare sud-americană şi a înscris şi cu complicitatea portarului "pumelor", Nery Pumpido. Era minutul 67 al partidei de pe Giuseppe Meazza din Milano, iar camerunezii jucau în inferioritate numerică în acel moment, după ce Andre Kana-Biyik fusese eliminat cu puţin timp înainte. Africanii au terminat jocul cu doi oameni mai puţin, Massing primind şi el cartonaşul roşu, în urma unei intrări brutale asupra lui Claudio Caniggia. Nu a fost doar un fault dur, a fost o intervenţie care a pus în pericol integritatea corporală a atacantului argentinian.

De altfel, întregul meci a fost presărat cu durităţi, în special din partea camerunezilor. The Guardian nota că echipa lui Nepomniachi a reuşit să-l neutralizeze pe Maradona „în special lovindu-l” şi observa că starul argentinienilor a petrecut mare parte din timpul de joc „la orizontală”. Cu toate acestea, la finalul partidei, Diego nu s-a ascuns în spatele jocului agresiv al adversarilor: „Nu cred că au avut intenţia să ne bată pentru a câştiga meciul. Nu pot avea scuze. Dacă au câştigat, au făcut-o pentru că au fost mai buni”. Iar acest lucru nu a putut fi negat. Dincolo de orice, Camerun a fost o echipă mai bună decât campioana mondială în exerciţiu.

Că victoria cu Argentina nu a fost o întâmplare s-a dovedit în meciul următor, jucat aproape o săptămână mai târziu, la Bari, împotriva României. Camerun a câştigat cu 2-1 şi şi-a asigurat calificarea în optimile de finală. Eroul meciului a fost veteranul Roger Milla, care a înscris ambele goluri în ultimul sfert de oră şi, la 38 de ani şi 20 de zile, a devenit cel mai bătrân marcator din istoria Cupelor Mondiale. Patru ani mai târziu, în Statele Unite, avea să-şi bată propriul record.

„Sunt doar un ofiţer în rezervă, mândru că şi-a servit ţara timp de 20 de ani”, spunea Milla înaintea partidei care i-a asigurat un loc în istorie. Nu doar prin performanţa de a marca la o astfel de vârstă, ci şi prin felul în care şi-a sărbătorit reuşitele: un dans în jurul fanionului de la colţul terenului. „Am improvizat. Am fost uimit că micul meu dans a prins şi în rândul celorlalţi jucători. Când mă aflam pe teren, nu mă gândeam la camerele care mă urmăreu, iar atunci când am înscris împotriva României am fost atât de fericit pentru echipă încât m-am purtat pur şi simplu ca şi cum aş fi fost acasă. A fost ceva spontan”, a povestit fostul atacant câţiva ani mai târziu.



În ultimul meci din grupă, disputat tot la Bari, împotriva Uniunii Sovietice, camerunezii au fost de nerecunoscut. Deşi titularii nu au fost menajaţi, iar Milla a intrat pe teren încă din minutul 34, echipa africană a pierdut cu 4-0. S-a speculat mult asupra faptului că Nepomniachi a vrut să le dea o mână de ajutor conaţionalilor săi, în încercarea acestora de a se califica mai departe, în faţa României, considerată victimă sigură cu Argentina. Remiza tricolorilor în faţa campioanei mondiale a făcut însă inutil eventualul aranjament. Deşi cu golaveraj negativ, Camerun câştiga grupa şi se pregătea de duelul împotriva Columbiei din optimile de finală.

Pe 23 iunie 1990, pe San Paolo din Napoli, Africa obţinea prima sa calificare în sferturile de finală ale Cupei Mondiale. "Leii neîmblânziţi" şi-au continuat parcursul remarcabil printr-o victorie cu 2-1 în faţa Columbiei, după prelungiri. Din nou Milla a fost eroul camerunezilor, veteranul de 38 de ani reuşind o altă dublă. În minutul 106, a deschis scorul după o acţiune personală irezistiblă şi o finalizare spectaculoasă. Trei minute mai târziu, a dublat avantajul echipei sale înscriind în poarta goală, după ce a furat mingea din picioarele lui Rene Higuita, care şi-a părăsit poarta şi a încercat un dribling în afara careului. „A încercat să mă dribleze, dar nu-l poţi dribla pe Milla”, a spus, cu o oarecare aroganţă, omul care a trimis Camerunul între cele mai bune opt echipe ale lumii. Acolo aştepta Anglia.

Cel mai frumos meci al turneului

Cupa Mondială din 1990 a oferit multe momente memorabile, care au intrat în folclorul celei mai importante competiţii fotbalistice. "Nopţile magice" ale lui Toto Schillaci, golul lui Roberto Baggio împotriva Cehoslovaciei, prestaţia lui Klismann împotriva Olandei sau eliminarea Braziliei de către Argentina, după o acţiune senzaţională a lui Maradona, sunt doar câteva dintre ele. Camerunul şi-a adus propria contribuţie la această listă, prin victoria cu Argentina şi prin povestea spectaculoasă a lui Milla. Dar la fel a făcut şi Anglia, datorită exploziei pe care a avut-o rebelul Paul Gascoigne sau a golului minunat marcat de David Platt în faţa Belgiei, în ultimul minut al optimilor de finală. Atunci când cele două echipe s-au întâlnit pe 1 iulie, la Napoli, era aproape inevitabil să nu rezulte un meci istoric. Şi exact asta s-a întâmplat. Duelul dintre ele a fost cel mai frumos al Mondialului italian.

Evoluţia Angliei la turneul de acum 24 de ani este considerată şi în prezent una excelentă. La acest lucru a contat probabil şi faptul că englezii au ajuns în semifinale pentru prima oară din 1966, an în care au obţinut singurul lor titlu, chiar pe teren propriu. Cu toate acestea, echipa lui Bobby Robson a avut un parcurs împiedicat până în sferturi. E adevărat, şi-a câştigat grupa cu Olanda, campioana europeană, Irlanda şi Egipt, dar a făcut-o neconvingător şi învingându-i doar pe africani, iar în optimi a suferit teribil în faţa Belgiei, reuşita lui Platt din finalul prelungirilor scăpând-o de coşmarul său dintotdeauna, penaltyurile.

Jocul englezilor nu a fost mai bun nici împotriva camerunezilor. La fel de siguri ca şi până atunci pe propriile lor mijloace, elevii lui Nepomniachi au luat meciul pe cont propriu încă din start. Peter Shilton a fost pus la treabă de câteva ori în primele minute, înainte ca, în minutul 25, Platt să marcheze pentru Anglia. Un gol britanic sută la sută: pasă a lui Terry Butcher în bandă, centrare perfectă a lui Stuart Pearce, lovitură de cap a lui Platt. „Am înscris un gol frumos, dar Camerun a fost echipa mai bună până în acel moment”, avea să recunoască cu fair-play Bobby Robson la finalul întâlnirii.

Africanii nu s-au pierdut cu firea şi au continuat să joace dezinvolt, conştienţi parcă de faptul că lucrurile se vor schimba. Şi s-au schimbat. La pauză, Nepomniachi l-a trimis pe teren pe Milla, iar impactul acestuia a fost, ca de fiecare dată, devastator. În minutul 61, a obţinut un penalty, după un fault în careu al lui Gascoigne, iar Emmanuel Kunde a transformat pentru 1-1. Peste doar patru minute, Camerun a trecut la conducere. Eugene Ekeke, un alt jucător abia intrat, a combinat cu acelaşi Milla, care i-a oferit un assist superb, iar atacantul de 30 de ani a marcat cu o scăriţă elegantă. În acel moment, Camerun conducea cu 2-1, controla autoritar jocul şi era cu un picior în semifinale. Unde probabil ar fi ajuns, dacă eroul din meciul cu Argentina, Omam-Biyik, nu ar fi irosit mult prea uşor o ocazie uriaşă, născută după o altă pasă genială oferită de un Milla dezlănţuit.

Scăpată din încercuire, Anglia a început să dea semne de viaţă. Platt a ratat o oportunitate excelentă, după ce a fost lansat splendid de Gascoigne, anunţând egalarea venită cu şapte minute înainte de final, din piciorul lui Gary Lineker, care a transformat un penalty obţinut tot de el. Englezilor le-a trecut glonţul pe la ureche, dar, într-un fel sau altul, au reuşit să evite eliminarea şi meciul intra în prelungiri.

Drama a continuat şi în cele 30 de minute suplimentare. Omam-Biyik a fost aproape de a marca un gol identic cu cel din partida cu Argentina, însă Shilton nu a greşit aşa cum a făcut-o Pumpido şi şi-a păstrat echipa în joc. Camerun a continuat să aibă iniţiativa şi a ameninţat constant poarta englezilor, dar în finalul primei reprize a prelungirilor, Gascoigne a cules o minge în preajma propriului careu, a avansat câţiva metri şi apoi a pasat cu o precizie de lunetist pentru Lineker. Atacantul englez a preluat elegant şi s-a lansat spre poartă, urmărit de Massing. A intrat în careu, unde N'Kono i-a ieşit în întâmpinare. Golghtereul lui Robson a trecut mingea de portarul camerunez, apoi a căzut. Cu un gest uşor teatral, arbitrul mexican Edgardo Codesal Mendez a dictat penalty. Al doilea pentru Anglia, al treilea al meciului. Reluările fazei păstrează anumite dubii privind justeţea deciziei, dar protestele camerunezilor au fost în zadar. Acelaşi Lineker şi-a asumat responsabilitatea executării loviturii de pedeapsă, pe care a transformat-o fără emoţii. Englezii reveneau la rândul lor după ce fuseseră conduşi şi, de această dată, au reuşit să-şi păstreze avantajul şi să se califice în semifinale.

„A fost o adevărată saga, un meci remarcabil. Suntem norocoşi că l-am putut vedea. La un moment dat, mă gândeam că mâine vom fi în avionul spre casă. Nu ne-am subestimat deloc adversarii, sunt o echipă minunată şi se pot considera ghinionişti că au fost eliminaţi”, a spus Robson la sfârşitul partidei.

Deşi învinşi, camerunezii au părăsit competiţia ca nişte învingători, făcând un tur de onoare al stadionului din Napoli, în timp ce erau aplaudaţi de toată lumea. „Timpul petrecut în Italia a fost, dacă pot extinde sensul expresiei, cel mai bun moment al carierei mele”, a declarat Omam-Biyik la câteva luni după Cupa Mondială din Italia, într-un interviu pentru Guardian. La întoarcerea în ţară, echipa Camerunului a fost primită ca şi cum ar fi câştigat trofeul, iar Guvernul a decis ca ziua respectivă să fie sărbătoare naţională, pentru ca toată lumea să poată participa la festivităţi. Petrecerea a durat mai multe zile, iar preşedintele Biya a împărţit cu generozitate decoraţii pentru jucători, antrenori şi alţi membri ai staffului.

Camerun nu a mai repetat niciodată prestaţiile din Italia, deşi a devenit o prezenţă obişnuită la Cupa Mondială. Însă formaţiile africane au rămas printre protagoniste. Rezultatele lor nu au mai avut totuşi acelaşi impact. Aşa cum remarca Milla, „elementul surpriză a dispărut. Acum, toată lumea ştie orice despre toate echipele”. Chiar dacă anumite stereotipuri continuă să existe, nimeni nu-şi mai imaginează în prezent că fotbaliştii africani mănâncă maimuţe, că au un vraci în loc de doctor sau că mama unuia dintre ei urmăreşte meciul dintr-un copac.

În 2004, Ron Atkinson a fost obligat să demisioneze de la ITV, iar contractul său cu Guardian, ziar în care avea un editorial săptămânal, a fost reziliat, după ce a spus că francezul Marcel Desailly este „un negru puturos”, în urma prestaţiei acestuia dintr-un meci de Liga Campionilor dintre Chelsea şi AS Monaco.

credite ipotecare VreauCredit.ro

Biletul Zilei
Ponturi Pariuri
Case de Pariuri
sati