×
Antena 3 S.A. utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată pe www.antena3.ro. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.antena3.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.Antena3.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept

Fii alături de noi!

Poveştile Cupei Mondiale. Africa trece Rubiconul

de Ionuţ Tătaru   •   14 Mar 2014   •   12:15
Poveştile Cupei Mondiale. Africa trece Rubiconul 362

Cupa Mondială din 1986 a stat, indiscutabil, sub semnul lui Diego Maradona, care, aproape de unul singur, a condus o naţională a Argentinei altfel modestă spre titlul suprem. Dar al doilea Mondial mexican nu a confirmat doar statutul legendar al lui El Pibe d'Oro, ci şi emergenţa fotbalului african.

La ediţiile precedente, Tunisia, Camerun şi, mai ales, Algeria anunţaseră ascensiunea fotbalului african, dar nici una dintre echipe nu reuşise să treacă de primul tur, în ciuda unor rezultate importante. A făcut-o naţionala Marocului în Mexic, şi nu oricum, ci terminând pe primul loc într-o grupă cu Anglia, Polonia şi Portugalia, trei forţe ale Europei. Africa trecuse Rubiconul şi, din acel moment, nu a mai privit niciodată în urmă.

Africa la Cupa Mondială

Prima participare a unei echipe din Africa la Cupa Mondială s-a înregistrat în 1934, atunci când naţionala Egiptului a pierdut în optimile de finală în faţa Ungariei (2-4), după ce la pauză rezultatul a fost egal. Aveau să treacă 36 de ani pentru ca o reprezentantă a continentului negru să revină la turneul final. În Mexic, în 1970, Marocul a condus o repriză în faţa Germaniei de Vest, dar a pierdut în cele din urmă (1-2), pentru ca apoi să fie învinsă categoric de Peru (0-3), înainte de a încheia la egalitate cu Bulgaria (1-1) şi să aducă astfel primul punct al unei echipe africane la Cupa Mondială.

Prezenţa Zairului (actuala RD Congo) la Mondialul din 1974 părea să confirme ideea că echipele africane nu pot face faţă la un asemenea nivel. Trei înfrângeri, printre care şi un 0-9 cu Iugoslavia, niciun gol marcat, 14 primite, plus o fază care a rămas celebră şi care a arătat faptul că unii jucători nu cunoşteau nici măcar regulile jocului. Acea imagine deplorabilă a început însă se schimbe patru ani mai târziu, în Argentina, când naţionala Tunisiei a adus Africii prima victorie la Cupa Mondială, 3-1 cu Mexic. Mai mult decât atât, tunisienii au reuşit şi un egal alb cu Germania de Vest, deţinătoarea titlului, dar aceste rezultate au fost insuficiente pentru calificarea în faza următoare.

Cupa Mondială din 1982 a fost prima la care au participat 24 de echipe, iar Africa a beneficiat de două locuri la turneul final. Reprezentantele sale, Camerun şi Algeria, au avut evoluţii şi rezultate mai mult decât onorabile. Camerunezii au încheiat neînvinşi o grupă cu Italia, viitoarea campioană mondială, Polonia, care a încheiat competiţia pe locul 3, şi Peru, în timp ce algerienii au obţinut o victorie istorică în faţa Germaniei de Vest (2-1) şi au învins Chile cu 3-2, ratând calificarea doar după ce vest-germanii s-au impus cu 1-0 în meciul cu vecinii din Austria, într-unul dintre cele mai controversate episoade din istoria turneelor finale.

Algeria a revenit la Cupa Mondială în 1986, sperând să răzbune nedreptatea de care a avut parte cu patru ani înainte, dar nu a mai repetat prestaţiile din Spania şi a încheiat pe ultimul loc într-o grupă cu Brazilia, Spania şi Irlanda de Nord. În schimb, naţionala Marocului, aflată de asemenea la a doua prezenţă la turneul final, a fost una dintre revelaţiile din Mexic.

O generaţie de excepţie şi un antrenor brazilian

„Aveam o echipă excelentă şi un antrenor de calitate”, spunea Aziz Bouderbala, unul dintre reprezentanţii de seamă ai celei mai bune generaţii din istoria fotbalului marocan.

Echipa care s-a calificat la Cupa Mondială din 1986 era formată în majoritate din jucători care evoluau la cluburi din Maroc. Singurele excepţii erau Mustafa El Haddaoui (Lausanne), Abdelkrim "Krimau" Merry (Le Havre), Mustafa Merry (Valenciennes), Azzedine Amanallah (Besancon) şi deja amintitul Bouderbala (Sion). Alături de aceştia, lista "vedetelor" era completată de Mohamed Timoumi (FAR Rabat), cel mai bun fotbalist african al anului 1985, şi de căpitanul Badou Zaki (Wydad Casablanca), pe care mulţi aveau să-l considere cel mai bun portar de la Mondialul mexican şi care, ulterior, a făcut istorie în campionatul Spaniei, la Mallorca.



Aproape toţi jucătorii din lotul Marocului crescuseră şi învăţaseră fotbal pe străzi, în condiţii dificile, ceea ce, pe mulţi dintre ei, i-a ajutat să dezvolte o tehnică excelentă. Antrenorul naţionalei, brazilianul Jose Faria, nu se temea să afirme că între tehnica fotbaliştilor din ţara sa şi cea a jucătorilor săi nu era nicio diferenţă: „Ceea ce ne separă e convingerea că putem câştiga”. Aici a avut de lucrat sud-americanul şi nu a dat greş.

Faria nu era chiar un antrenor anonim. Născut în 1933, la Rio de Janeiro, şi cu o carieră obscură de jucător, şi-a făcut un nume la Fluminense, unde a lucrat mai mult de un deceniu ca antrenor al echipelor de tineret şi, pentru o perioadă, a fost inclusiv secund al celebrului Tele Santana la echipa mare.

„Îmi plăcea să urmăresc puştii în timp ce jucau fotbal pe străzi. Dumnezeu mi-a dat darul de a descoperi talente”, a povestit Faria, care are meritul de a fi lansat mai mulţi jucători importanţi pentru Fluminense, printre care Edino Nazareth Filho, căpitanul Braziliei la Cupa Mondială din 1986.

Deşi a primit mai multe oferte de la cluburi din Brazilia, Faria a preferat să rămână să lucreze la tineret, explicând că „din păcate, munca de antrenor în Brazilia este instabilă. Din moment ce aveam o slujbă bună, am crezut că nu merită riscul”. S-a răzgândit însă în 1979, atunci când a primit oferta de a pregăti naţionala de tineret a Qatarului. „Mi-au oferit foarte mulţi bani. În doar doi ani, am câştigat mai mult decât o făcusem în precedenţii 20”, a recunoscut brazilianul.

Perioada petrecută în Qatar l-a adus pentru prima oară în atenţia lumii, după ce, în 1981, a reuşit să conducă naţionala de tineret a acestei ţări până în finala Cupei Mondiale din Australia, unde a pierdut în faţa Germaniei de Vest. Un an mai târziu s-a mutat în Maroc, unde a avut de asemenea performanţe, aducând celor de la FAR Rabat primul şi singurul succes în Cupa Campionilor Africii, în 1985. Se spune că în acea perioadă a trezit interesul celor de la Inter Milano, dar a refuzat oferta italienilor.



În paralel cu FAR Rabat, Faria antrena şi echipa naţională a Marocului, pe care a calificat-o în premieră la Jocurile Olimpice, în 1984, iar în anul Cupei Mondiale a dus-o până pe locul 4 la Cupa Africii. Nu erau rezultate extraordinare, dar ofereau mici motive de satisfacţie într-o ţară care traversa o perioadă dificilă sub conducerea autoritară a Regelui Hassan al II-lea. Oamenii aveau nevoie să iasă în stradă şi să se bucure, iar prezenţa în Mexic s-a transformat într-o chestiune de mândrie naţională. Chiar şi monarhul s-a alăturat acestui entuziasm, ţinând legătura cu jucătorii şi antrenorii pe parcursul întregului turneu, prin intermediul unei linii telefonice directe.

Mai buni decât trei echipe europene

Fotbalul african dovedise la ediţiile precedente că este în creştere, dar chiar şi în aceste condiţii jucătorii marocani şi antrenorul lor au fost prea puţin luaţi în serios în Mexic, mai ales după ce fuseseră trimişi în grupa F, alături de Anglia, Polonia, locul 3 de la ediţia precedentă, şi Portugalia.
 
Cinci din cele şase meciuri ale grupei s-au disputat la Monterey, în condiţii meteo dificile. Temperaturile ridicate şi umiditatea mare au scăzut mult din calitatea fotbalului arătat de cele patru echipe. Doar nouă goluri s-au marcat în această grupă, şapte dintre ele în ultima etapă.

Dar căldura nu a fost o problemă pentru marocani, care, aşa cum frumos scria Ioan Chirilă, „jucau ca şi cum ar fi avut câte un sombrero pe cap”. Subestimaţi de adversari, bine organizaţi şi cu ambiţia de a obţine rezultate şi pentru cei de acasă, băieţii lui Faria au reuşit două remize identice, 0-0, în faţa Poloniei şi a Angliei. Înaintea ultimei etape, naţionala Marocului se afla pe locul 3, după Polonia şi Portugalia, care reuşise să învingă Anglia cu 1-0, dar pierduse cu acelaşi scor partida cu polonezii. Doar o victorie împotriva lusitanilor le oferea africanilor certitudinea unei calificări istorice în optimile de finală.

Meciul decisiv s-a disputat pe 11 iunie 1986, la Guadalajara. La fel ca în jocurile precedente, Marocul pornea cu şansa a doua. Portugalia era totuşi semifinalistă la Euro 1984, unde doar geniul lui Platini a împiedicat-o să joace în ultimul act, s-a calificat la Cupa Mondială după ce învinsese Germania de Vest în preliminarii chiar în deplasare, şi era antrenată de o adevărată legendă, Jose Torres, component al echipei care ocupase locul 3 la Cupa Mondială din 1966.

Cu toate acestea, atmosfera din lotul portughez nu era deloc una bună. Antonio Veloso, de la Benfica, a fost depistat pozitiv la un control antidoping înaintea Cupei Mondiale şi a trebuit să fie lăsat acasă. Ulterior, s-a dovedit că totul a fost doar o greşeală. În acelaşi timp, restul jucătorilor ameninţau cu intrarea în grevă, nemulţumiţi de primele primite pentru calificare, ceea ce a creat o stare de incertitudine şi de instabilitate care avea să se simtă în cele din urmă în evoluţiile portughezilor din Mexic.

Chiar şi aşa, în funcţie de rezultatul meciului Polonia - Anglia, Portugalia putea merge mai departe şi cu un egal în ultima etapă. Dar, după mai puţin de jumătate de oră de joc, Marocul conducea deja cu 2-0. Ambele goluri au fost marcate de Abderrazak Khairi, care a avut astfel parte de momentul său de glorie. Atacantul de 23 de ani de la FAR Rabat a deschis scorul cu un şut puternic din afara careului, în minutul 19, pentru ca, şapte minute mai târziu, să dubleze avantajul echipei sale cu o execuţie spectaculoasă, din cădere, la colţul lung, după o centrare de pe partea dreaptă.

Rezultatul nu era întâmplător, pentru că marocanii dominaseră şi jucaseră un fotbal de calitate până în acel moment. Apogeul jocului lor l-a reprezentat însă cel de-al treilea gol, înscris în minutul 62, la capătul unei faze splendide. După câteva pase rapide la mijlocul terenului, mingea a ajuns pe stânga, la Timoumi. Apărarea portugheză era complet dezorganizată, iar decarul marocan a trimis o pasă senzaţională în centru, unde Krimau a avansat fără marcaj şi a finalizat elegant pentru 3-0. Portugalia a reuşit să reducă din avantaj cu zece minute înainte de final, prin Diamantino, dar era prea târziu. Marocul a câştigat cu 3-1 şi devenea prima echipă africană care trecea de primul tur la Cupa Mondială. Şi nu oricum, ci de pe primul loc în grupă, pentru că, în celălalt meci, Anglia a învins Polonia cu 3-0.
 


Eliminaţi greu de viitoarea finalistă

Calificarea Marocului în optimile de finală a oferit fotbalului african credibilitate şi a lăsat definitiv în urmă imaginea fundaşilor din Zair de la Cupa Mondială din 1974. Totuşi, euforia succesului nu a durat foarte mult pentru băieţii lui Faria, care, deşi câştigaseră grupa, s-au ales cu adversarul mai dificil, Germania de Vest, în timp ce Anglia, clasată pe locul 2, a jucat împotriva Paraguayului. Marocanii aveau însă motive să spere într-o nouă surpriză, pentru că meciul cu finalista ediţiei precedente era programat la Monterey, acolo unde ţinuseră în şah Anglia şi Polonia, iar germanii nu impresionaseră până în acel moment. Un egal cu Uruguay şi o victorie la limită cu Scoţia au fost urmate de o înfrângere cu Danemarca, mai clară decât acel 0-2 de pe tabelă. Deşi calificată, echipa antrenată de marele Franz Beckenbauer a terminat grupa cu golaveraj negativ şi cu multe semne de întrebare în privinţa jocului său.

Marocul nu a mai reuşit însă să repete prestaţiile din meciurile precedente şi în optimi. Germanii au rămas la nivelul arătat în faza grupelor. A ieşit astfel un duel anost, plictisitor şi care l-a făcut pe comentatorul mexican să exclame: „Ce joc rece la 40 de grade!". Singurul moment spectaculos a fost oferit de Zaki, portarul marocanilor reuşind intervenţia turneului în faţa lui Rummenigge. Jocul a curs astfel până cu trei minute înainte de final, când deja toată lumea se pregătea de prelungiri. Lothar Matthaus a marcat însă dintr-o lovitură liberă de la aproximativ 30 de metri şi a pus capăt unei partide chinuitoare pentru toată lumea. Prelungirile nu ar fi fost altceva decât cea mai cruntă dintre pedepse, atât pentru fotbalişti, obligaţi să joace pe o căldură sufocantă, cât şi pentru spectatori, care asistaseră la o reprezentaţie slabă. Germanii mergeau mai departe şi aveau să dispute pentru a doua oară la rând finala Cupei Mondiale, pe care au pierdut-o în faţa Argentinei lui Maradona, în timp ce marocanii ieşeau din competiţie cu capul sus şi erau primiţi acasă ca nişte eroi.



Performanţa naţionalei marocane din 1986 a fost doar începutul. Patru ani mai târziu, în Italia, Camerunul uimea lumea învingând campioana mondială Argentina în meciul de deschidere şi ajungând până în sferturile de finală. Era confirmarea că fotbalul african a intrat definitiv în epoca modernă. Deşi profeţia lui Pele că o echipă de pe continentul negru va câştiga Cupa Mondială până în anul 2000 nu s-a împlinit, reprezentantele Africii s-au numărat de fiecare dată printre protagonistele turneelor finale, indiferent că a fost vorba de Nigeria, Senegal sau Ghana. Acum, surpiza nu mai este prezenţa unei echipe africane în fazele eliminatorii, ci absenţa ei.

Biletul Zilei
Ponturi Pariuri
Case de Pariuri
sati