Aplicarea pedepselor poate avea un rol de reglare a conduitelor copiilor. Astfel, comportamentele nedorite pot fi „corectate” prin pedepse. Trebuie să avem în vedere că aici nu ne referim la pedepsele fizice: acestea sunt cele mai periculoase şi au consecinţe dureroase şi de lungă durată asupra dezvoltării psihice a copilului. Cunoaştem, fiecare dintre noi, numeroase exemple de pedepse folosite: statul la colţ, restricţii în ceea ce priveşte timpul de joacă al copilului sau timpul în care priveşte la televizor, restricţii privind folosirea unor jucării sau jocuri pe care copilul le preferă, izolarea pentru câteva minute într-o cameră în care copilul să stea singur etc. Oricare ar fi pedepsele aplicate, eficiente sau nu, cel mai important lucru pe care trebuie să-l aibă în vedere adultul care aplică o corecţie este asigurarea că pedeapsa nu este atât de frustrantă sau dureroasă pentru copil aşa încât acesta să considere că a pierdut iubirea adultului (a părintelui care îl pedepseşte, de exemplu) sau că a fost abandonat de către acesta.
Personal, nu sunt de acord cu aplicarea pedepselor în scop educativ însă, dacă totuşi sunt folosite, în mintea copilului ele trebuie să reprezinte o consecinţă directă a unui comportament specific. De exemplu, un copil va trebui să accepte consecinţa nerespectării unei reguli imediat ce aceasta a fost încălcată (ex: Mihai l-a lovit pe Victor la locul de joacă, el va sta 3 minute în „time-out” să reflecteze la ceea ce a făcut). O greşeală des întâlnită este aceea că unii copii sunt pedepsiţi pentru lucruri abstracte pe care ei nu le înţeleg („Nu ai fost cuminte la şcoală, astăzi nu te vei mai uita la televizor!”), fără a li se explica ceea ce au greşit.
Dincolo de trăirea pe care o are copilul vizavi de primirea unei pedepse, există şi trăirea adultului care pedepseşte. Aceasta mi se pare chiar mai importantă decât metodele de pedepsire în sine. Un adult care pedepseşte poate fi furios, poate fi răzbunător, obosit sau deprimat. Se poate ca el însuşi să fi primit tratamente şi corecţii exigente din partea părinţilor săi pe care le transmite mai departe. Poziţia dintre un adult şi un copil nu este niciodată una de egalitate, copilul se află întotdeauna într-o poziţie inferioară; el este vulnerabil şi dependent de adulţii din preajma lui. De aceea, pedepsele se pot transforma într-un exerciţiu de putere şi control al adultului în relaţie cu copilul. Aşadar, este esenţial ca atunci când pedepsim să reflectăm asupra sentimentelor noastre experimentate odată cu exercitarea actului de a pedepsi. Să reflectăm, de asemenea, la consecinţele acestui act asupra copilului pedepsit.
Alexa Pleşcan este psiholog şi psihoterapeut pentru copii şi adolescenţi. Pentru consultaţii în Bucuresti vă puteţi programa la numărul de telefon 0735 524 756 sau la [email protected]
