Ce este rezilienţa şi de ce a irumpt acest termen în ultima perioadă?
Trăim un timp al încercărilor şi incertitudinilor majore, o adevărată traumă comunitară care ne afectează în toate planurile vieţii. Acesta este contextul în care rezilienţa sau capacitatea de a face faţă cu bine încercărilor vieţii este, probabil, un subiect mai actual decât oricând. A înţelege mecanismele rezilienţei pentru a putea depăşi traumele şi situaţiile dificile este o condiţie necesară pentru o viaţă bună, care să ne ofere sentimentul împlinirii, chiar şi atunci când circumstanţele sunt nefavorabile.
Cum să facem faţă încercărilor actuale sau traumelor mai vechi şi să le depăşim, astfel încât să ne păstrăm şi recuperăm integritatea pentru a ne continua procesul de dezvoltare este miza oricărui program pentru dezvoltarea rezilienţei. Cum să ne păstrăm o atitudine pozitivă, starea de bine şi motivaţia atunci când ni se fac oferte de stres sau, altfel spus, când se fac presiuni asupra noastră, reprezintaă un alt unghi din care putem privi posibilitatea de a ne antrena şi dobândi această calitate. Spunea cineva că reuşita cea mai importantă nu este aceea de a nu cădea niciodată, ci aceea de a ne ridica după fiecare cădere. Atunci când viaţa noastră suportă o lovitură majoră, singura soluţie viabilă este aceea de a învăţa ceva din această experienţă şi, da, de a deveni mai puternici.
Ce temeri, ce angoase s-au amplificat de când a început pandemia?
Trăim o experienţă de incertitudine generală, care a amplificat anxietatea şi reactivitatea oamenilor. Pe de o parte frică şi izolare, pe de altă parte furie şi revoltă socială. Oamenii sunt afectaţi pentru că nevoile lor esentiale nu mai pot fi satisfăcute în mod firesc. Siguranţa, nevoia de contact şi de socializare, chiar supravieţuirea au fost puse sub semnul întrebării. Boală, şomaj, faliment, izolare socială, toate acestea au atins cote îngrijorătoare.
Să sperăm că această sinusoidă imploziv-explozivă se va atenua pe măsură ce lucrurile vor deveni mai previzibile şi viaţa va reveni la normal. De fapt, sunt încredinţat că se va reveni la normalitate, chiar dacă lumea nu va mai putea fi la fel. Şi cele mai cumplite războaie au trecut, chiar dacă au lăsat în urma lor răni dureroase pentru mulţi dintre noi. De fapt, aceasta este una dintre mizele rezilienţei şi anume să fim capabili să ne reluăm procesul de dezvoltare după evenimente traumatice. Această pandemie este cu siguranţă un astfel de eveniment.
Cu o experienţă de peste 25 de ani în dezvoltare personală şi acompaniere, Daniel Fusărea este fondatorul primei şcoală de coaching din România (Centrul pentru Dezvoltare Personală şi Coaching “Măiastra”) şi autor al cărţilor “Gânduri pentru Înnoirea Vieţii” şi “Procesul Innoirii Minţii”.
Cum a fost pentru dumneavoastră, ca psiholog/coach, această perioadă? De ce noi provocări aţi avut parte?
Şi eu a trebuit să mă adaptez la situaţia nemaiîntâlnită de a fi izolat o perioadă lungă de timp. Lucrul cel mai important pe care am încercat să-l fac a fost să găsesc cât mai mult sens în aceastaă izolare, să o privesc într-un mod constructiv. Am avut şansa extraordinară că am putut să îmi desfăşor activitatea în mediul online.
Mărturisesc că nu ştiu ce aş fi simţit dacă nu aş fi putut să lucrez. Cu siguranţă aş fi căutat să găsesc aspecte pozitive şi în acea situaţie. Poate aş fi scris, aş fi citit, m-aş fi rugat mai mult. Un contact mai profund cu sine are nevoie de solitudine. Oricum, lucrul acesta s-a întamplat. Într-un anumit sens, cred că am lucrat mai mult şi mai bine.
De asemenea, am descoperit posibilitatea nebănuită de a trai “apropierea” fiind în acelaşi timp la distanţă. A fost o experienţă salutară pentru mine. Este adevărat că nu poţi să te îmbrăţişezi de la distanţă, dar o comuniune sufletească poţi trăi chiar şi aşa. Dacă te poţi ruga pentru celălalt şi atunci când este departe, de ce să nu te simţi aproape când eşti în contact prin intermediul unui ecran? Sigur, este ceva diferit de contactul direct, dar comunicarea îşi poate păstra calitatea şi oamenii pot să facă schimburi relevante şi în felul acesta.
Pe de altă parte, experienţa mea nu s-a limitat doar la aspecte profesionale. Mai mulţi membri ai familiei mele au trecut prin această încercare, de la formele cele mai uşoare până la cele mai severe. Prin urmare, am cunoscut în modul cel mai direct implicaţiile medicale şi emoţionale ale acestei pandemii. Vă asigur că nu a fost uşor.
Cu siguranţă viaţa noastră nu va mai putea fi la fel
A existat ceva ce v-a surprins, raportat la modul obişnuit de a fi al oamenilor? Am devenit mai buni, mai răi, mai stresaţi?
Nu cred că a sosit încă timpul concluziilor. În fond, suntem încă în plină pandemie. Ca fapt uşor anectodotic, am să vă relatez o experienţă personală. Am observat o schimbare radicală de atitudine la unele şi aceleaşi persoane, în funcţie de situaţia în care se găseau ele şi de momentul pandemiei. De la refrene de genul “nu există” sau “asta e” - mai ales când era vorba de alţii - la “este groaznic” atunci când cei în cauză erau direct implicaţi. Am avut ocazia să iau la cunoştinţă de toataă această paletă de atitudini la persoanele pe care le acompaniez.
Este evident că devii mai conştient de dramatismul sau chiar tragismul acestui fenomen atunci când eşti implicat direct, când tu însuţi te afli în suferinţă sau când un membru al familiei tale este bolnav sau chiar a decedat. Din păcate, am cunoscut toată aceastaă diversitate de situaţii. Cu siguranţă viaţa noastră nu va mai putea fi la fel.
Dacă suntem mai stresaţi în această perioadă? Cum am putea să nu fim? Pe de altă parte, a discuta despre stres în contextul pandemiei, dar şi al posibilităţii de a fi rezilienţi, ne oferă şansa unor clarificări şi unor nuanţări utile.
Un lucru pozitiv, optimist, pe care îl putem afirma din capul locului este acesta: stresul nu este un eveniment mai presus de posibilităţile noastre de a face faţă. Într-un anumit sens, acesta nici nu există. De fapt, presiunile exterioare induc un anumit grad de tensiune interioară, iar noi reacţionăm într-un mod care ne este propriu. Gestionăm situaţia în funcţie de variabilele noastre interne care implică atitudini mai mult sau mai puţini adecvate. În final, decidem să acţionăm în funcţie de aceste variabile.
Şi totuşi, ce e de făcut atunci când te simţi copleşit de ceea ce ţi se întâmplă?
Dacă avem convingerea că suntem “depăşiţi” de eveniment, răspunsul nostru va fi prea puţin adaptativ, iar noi vom intra într-o logică de victimă. “Situaţia şi starea mea se datorează unor împrejurări exterioare. Eu nu pot să fac nimic.” Astfel, persoana se simte copleşită şi rămâne într-o condiţie de pasivitate şi suferinţă cu repercusiuni asupra stării de sănătate şi a calităţii vietii.
Dacă, dimpotrivă, persoana consideră că are resurse în interiorul ei ca să facă faţă, va răspunde de o manieră adaptativă, căutând soluţii pentru a ieşi din situaţie şi pentru a rezolva problemele, astfel încât viaţa să meargă înainte şi să fie chiar mai bună. De cele mai multe ori, iese mai întărită în urma evenimentelor perubatoare pe care a trebuit să le îndure.
Mintea poate transforma ameninţările în provocări
Prin urmare, în faţa dificultăţilor, mintea se poate constitui într-o trambulină care ne va proiecta pe un alt plan de evoluţie sau, dimpotrivă, se poate transforma într-un zid care ne blochează acţiunea. Altfel spus, mintea poate transforma ameninţările în provocări, activând resursele şi energia pentru a face faţă sau, dimpotrivă, aceasta poate percepe pericolul şi ameninţarea durerii care ne limitează posibilităţile de exprimare adaptativă.
Modul în care înţelegem să răspundem în faţa solicitărilor şi presiunilor se repercutează şi asupra planului fizic şi în mod mai particular, asupra sistemului nervos, atât pe termen scurt cât şi pe termen lung. Putem vorbi în acest context despre o adevărată fiziologie a stării de rău sau dimpotrivă, a stării de bine. Când intervine o suprasolicitare biologică, datorată unei activări continue a sistemului de alertă, organismul riscă să ajungă la epuizare şi persoana poate să devină victima unor boli grave cum ar fi: tensiune arterială, AVC., ulcer, cancer sau infarct miocardic.
Pentru a ne menţine starea de sănătate a organismului, este important să ieşim din starea de alertă și să-i permitem Sistemului Nervos Parasimpatic să pună în mişcare procesele reparatorii. Când îi permitem corpului să se odihnească şi să se relaxeze, activităţile sistemului imunitar se îmbunătăţesc, procesele digestive se accelerează, iar bătăile inimii se răresc. În felul acesta, persoana se mişcă dinspre indispozitie, neîncredere şi distres spre bună dispoziţie, încredere şi eustres. De la un sentiment de incapacitate şi neputinţă la un sentiment de capacitate şi plenitudine.
Ce putem face pentru a ne amplifica rezilienţa? Cum ne putem antrena pentru a ne spori capacitatea de a înfrunta momentele dificile din viaţă?
În primul rând, aş vrea să menţionez câteva principii care pot influenţa rezilienţa şi care au fost identificate în urma unor cercetari în acest domeniu:
●În urma unor evenimente cu impact puternic, omul nu va mai fi niciodată acelaşi. Va fi mai puternic sau, dimpotrivă, mai tulburat. Suntem înzestraţi cu posibilitatea de a alege.
●În toate dificultăţile majore, convingerile pe care le avem vor hotărî direcţia în care vom merge către un viitor mai bun sau dimpotrivă către o viaţă limitată sau chiar nefericită.
●A alege să-i acuzăm pe altii pentru eşecurile şi necazurile noastre ne plasează într-o stare de victimă neajutorată.
●Viaţa nu este dreaptă, dar dacă îţi asumi răspunderea pentru o situaţie potrivnică, ai şansa să ieşi mai întărit şi cu posibilităţi de dezvoltare nebănuite.
●Abilităţile şi aptitudinile personale nu se dezvoltă în zona de confort ci mai degrabaă în condiţii de efort şi chiar solicitare extremă.
●Cunoaşterea de sine şi disponibilitatea de a studia “condiţia umană” sunt elemente esenţiale în dezvoltarea rezilienţei.
●A fi “prezent” în procesul decizional ne permite să fim liberi şi să avem control în propria viaţă.
●Dezvoltarea rezilienţei ne perminte să fim mai eficienţi atunci când ne confruntăm cu schimbări majore şi situaţii potrivnice.
În ce mă priveşte, propun un program de coaching şi dezvoltare personală cu aplicaţii în antrenarea rezilienţei, un program pe care l-am intitulat “Procesul Înnoirii Vieţii”, care ia în considerare toate planurile fiinţei şi oferă moduri de antrenare la fiecare nivel.
Pe plan fizic este important să ţinem cont de nutriţie, odihnă/recuperare şi exerciţiu fizic. Practic, avem în vedere modurile esenţiale care ne reînnoiesc starea de bine şi ne sporesc energia.
Pe plan psihologic este esenţial să cultivăm atitudini raţionale, atitudini care promovează binele şi viaţa şi care permit o dezvoltare continuă a personalităţii. De asemenea, este important să fim atenţi la nevoile noastre psihologice fundamentale şi să găsim moduri adecvate de a le satisface.
În acest context, eu propun un instrument de lucru simplu pentru schimbarea convingerilor iraţionale, care ne limitează posibilităţile de exprimare şi ne blochează dezvoltarea. L-am numit “Procesul Înnoirii Minţii” şi poate fi folosit de orice persoană disponibilă să-şi pună în discuţie convingerile limitative.
Planul relaţional consideră felul în care înţelegem să comunicăm cu ceilalţi, relaţiile cu membrii familiei, cu prietenii, colegii etc. Calitatea comuncării înseamnă în mare măsură calitatea relaţiei.
Planul spiritual are în vedere relaţia omului cu o dimensiune a existenţei care îl depăşeşte şi îl cuprinde. Omul spiritual este în situaţia de a se simţi aproape de Dumnezeu, de purtarea de grijă a acestuia.
