Fără să ne dăm seama, între stări de urgență, de alertă și de teamă, cei mai zguduiți au fost copiii. Bântuiți de frici și cu un dor apăsător de stat afară, de prieteni și colegi, s-au simțit abandonați într-o furtună de emoții copleșitoare.
Pandemia le-a furat un an din viața. O traumă cu efecte devastatoare pentru viitorii adulți, de care nimeni nu și-a pus problema.
Alecsa Dobrin, elenă: Nu am ieșit nici măcar până în spatele blocului
”De când s-au închis școlile, eu nu am ieșit deloc din casă. Nici măcar până în spatele blocului (...) Am simți frică. Am crezut că în sfârșit pot să fac ce vreau, să mă plimb, dar când am ieșit și am văzut toți oamenii cu mască, trebuia să mă gândesc mereu dacă am dezinfectant, mi-am dat seama că viața mea nu o să mai fie la fel prea curând și atunci m-a apucat frica.
Singurul lucru la care mă puteam gândi era: dacă o să ia unul din noi corona și o să ajungă în spital și o să fie grav?”, povestește Alecsa.
Alexa are aproape 17 ani și este elevă la un licei din Capitală. A aflat de virusul din China de pe Twitter. Zile și nopți în perioada de urgență a stat lipită de televizor și de telefon urmărind avalanșa de știri.
”A fost foarte stresant. Nu mai mâncam aproape deloc. Mă simțeam foarte rău, nu aveam energice nici fizic și nici psihic și nu puteam să fac nimic. Îmi era frică cel mai mult pentru ai mei. Eu știu că aș fi putut să trec peste, dar sora mea mai mică poate nu sau bunicii mei poate nu. Am plâns cel mai rău de ziua mea, pentru că a fost fix în mijlocul stării de urgență și m-am simțit foarte singură. Toate planurile mele se duseseră. Îmi era foarte dor de prietenii mei (...) Neputința asta de a face absolut orice, inclusiv cele mai mici lucruri, însemna practic că stateam în pat, mă trezeam dimineața și nu aveam nicio motivație să fac absolut nimic. Nici măcar să mă ridic să mănânc, să răspund la un mesaj, un lucru banal. Pur și simplu simțeam ca nu pot și că prefer să stau în pat și să nu mă gândesc la nimic”.
Vlad, absolvent de liceu în pandemie și student în primul an la o facultate din Cluj: Nu exista zi în care să stau în casă
”Înaintea pandemiei nu exista zi în care să stau în casă (...) Înainte eram foarte extrovertit, iar acum sunt foarte închis în mine și nu vorbesc atât de mult, nu îmi fac atât de mulți prieteni.
Când stau singur în casă stau și mă gândesc că sunt singur. E tot ce îmi repet în cap”, a povestit Vlad.
Vlad a aflat de virus tot de pe internet. I-a fost mult mai ușor în starea de urgență, locuind la casă și având curte și o soră mai mică. A trecut printr-un moment foarte greu când mama și bunica lui au ajuns la spital infectate.
”Eram foarte speriat. Nu știam ce să fac. Aproape în fiecare zi mă gândeam că li se poate întâmpla ceva. Mai ales bunicii mele, pentru că era destul de bătrână (...) Am avut absolvirea liceului în online și mi s-a părut foarte, foarte trist. Stăteam în fața unui ecran și ascultam profesorii. Să știi că nu ai balul, nu ai absolvirea...”.
Pe adolescenți nu i-a învățat nimeni cum să gestioneze o criză pentru care nici oamenii mari nu au fost pregătiți.
Gabriela Maalouf, psiholog și psihoterapeut: Copiii trăiau într-un stres foarte mare
”Din punctul meu de vedere e o traumă colectivă. E definiția clară a traumei colective, care poate să rămână cu un ușor sindrom de stres post-traumatic. Copiii trăiau într-o foarte mare stare de stres, fie că vor muri, fie că îi vor omorî pe alții”.
Un consilier școlar nu este un psiholog cu drept de a face terapie în școală, ci un profesor care nu are pregătirea să ajute elevul să își gestioneze problemele, chiar dacă în lege sunt prevăzute și atribuții care țin de aria de expertiză a psihologilor.
