x close

În Premieră. Ce s-a ales de noi, după 22

25 Dec 2019   •   18:02
În Premieră. Ce s-a ales de noi, după 22

Se împlinesc 30 de ani de la cea mai mare revoltă spontană, populară, din țara noastră. Treizeci de ani de când s-a strigat "Am învins!". Vă mai aduceți aminte?

Am putea spune că acela a fost primul breaking news al noii Romanii, proaspăt scapătă de comunism. Au trecut de atunci 30 de ani, cu bune și cu rele, care ne-au schimbat profund. În acești ani am castigat și am pierdut, ne-am maturizat și modernizat, am intrat în Uniunea Europeană și în Nato. Dar, am rămas mai puțini, mai bătrâni și, foarte mulți dintre noi, mai săraci decât eram în anii 80. Probabil că nu  întâmplător mai mult de jumătate dintre români îl regretă pe Ceaușescu și spun că trăiau mai bine în comunism. 

Din 16 decembrie, abia dacă mai ajunsese câteva ore acasă, cât să își schimbe hainele și să se odihnească puțin, își aduce aminte Emil Hurezeanu. Trăia, în fața microfonului de la radio Europa Liberă poate cea mai importantă bucată de istorie a țării sale. Iar el era unul dintre cei care o relata, cu emoție în glas, lumii întregi.În decembrie 89, pentru prima dată, Europa Liberă s-a ascultat și în tancuri. Dinspre România se simțea aer discret de libertate, dar lui Emil Hurezeanu parcă tot nu îi venea să creadă că se întâmplă cu adevărat. Pe holurile de la radio era deja sărbătoare.

În spatele camerei, Liviu Tofan, un alt redactor al secției române, surprindea euforia care cuprinsese întreaga redacție. Iar fostul șef al securității radioului, Richard Cummings, își aduce aminte că astfel de scene nu mai văzuse niciodată în aceasta clădire cu un aer mai degrabă serios.

Așa va rămâne, probabil, în istorie, 22 decembrie 1989:  ziua în care am învins. Sau, cel puțin, așa am crezut. Cuvintele rostite de Mircea Dinescu, în studioul televiziunii române, devenită liberă, ne-au răsunat multă vreme în urechi. Și când am asistat la primele alegeri, tot libere și ele, și când am trăit pe propria piele ori în fața televizoarelor cumplitele momente de la mineriade, și când ne-am bucurat că am intrat în Uniunea Europeană, și când ne-am întristat că ne pleacă cei dragi în străinătate, și când am ieșit în strada să ne strigăm neputința ori drepturile, și când am stat la cozi doar ca să punem ștampila pe un buletin de vot. De fiecare dată ne-am întors, în timp, la acel 22 decembrie 89 și la acele cuvinte: Am învins. Iar acum, după 30 de ani, retrăind clipele de atunci și, făcând o radiografie a ceea ce ni s-a întâmplat între timp, îndrăznim să ne întrebăm - Oare, am învins? Nu cumva am trăit doar cu impresia asta? Nu cumva am învins doar un individ, pe Nicolae Ceaușescu, dar nu și sistemul creat el?

Iulian Stanescu avea 7 ani la Revoluție. Dar își aduce aminte totul foarte clar. Tatăl lui a plecat la uzină și nu s-a mai întors până a doua zi, mama era absolut îngrozită de faptul că în București se trage în mulțime, la televizor era program non stop și niște oameni strigau, cât îi țineau puterile, libertate, moarte dictatorului, și am învins. N-a priceput el foarte mult, atunci, dar între timp, devenit sociolog la Institutul de Cercetare a Calității Vieții, ajunge să analizeze, în detaliu, ce s-a întâmplat și cum ne-a transformat pe noi, acel decembrie 89. Dar mai ales, ce s-a ales de noi și de această țară în 30 de ani de capitalism. Așa că, Iulian Stanescu are azi, în față, pe lângă zeci de cărți și studii de specialitate, și răspunsul la întrebarea: am învins? Răspunsul: „au moștenit o criza economica de fapt”. 

O Românie săracă, debusolată și dezbinată. Pe care nimeni n-a reușit să o mai repare nici în 20 de ani, cum a prezis Silviu Brucan, nici în 30. România a intrat în democrație cu peste 22 de milioane de oameni copleșiți de atâta libertate, purtând încă urmele adânci ale traumelor din anii grei de austeritate. Speranțele lor erau mari. Dar nimeni nu le-a spus că țara n-avea cum să le ofere viață aceea mai buna la care au sperat.

Iar acesta a fost doar începutul decăderii unui popor care a sperat din toată inima, în decembrie 89, că o s-o ducă mai bine. Azi, tragem linie și ajungem la câteva concluzii șocante. În 30 de ani am trăit momente de cumpănă și traume chiar mai dificile decât în anii comunismului, suntem, foarte mulți dintre noi, mai săraci ca atunci, și în mod cert mai puțini și mai bătrâni. Și nu mă refer aici doar la cei care erau tineri în 89. România toată e o țară îmbătrânită.Pe lângă asta, noi, ca popor, nu prea avem în cultura noastră respectul pentru cei mai în vârstă. Îi considerăm "niște bătrâni", care, după ce ies la pensie, de exemplu, nu mai folosesc la nimic. Societatea în sine îi tratează așa, și tot așa au ajuns să se considere și ei.

În ultimii 30 de ani, în mentalul colectiv, s-a mai adăugat ceva la asta. Ideea că vârstnicii de azi sunt reminiscență comunismului. Și până nu dispar ei, nu vă dispărea nici comunismul dintre noi. Așa că, pe termen lung, ei au fost, cumva, scoși din calcule ori strategii. Pur și simplu au fost abandonați de toată lumea.

E o zi însorită de început de septembrie dar pentru doamna Dabu, azi, e un fel de Crăciun. Pentru că, în sfârșit, cineva îi trece pragul. E Bogdan, asistentul care o vizitează măcar o dată pe săptămână, că să îi ia o tensiune, o glicemie, și să se asigure că e bine. Motive ar fi, dar doamna Dabu, și ea fostă asistentă medicala, încearcă să nu le bage în seamă.De 7 ani, de când s-a dus și soțul ei, nu mai are pe nimeni. Copii n-a avut niciodată. Iar când s-a văzut așa, singură pe lume, s-a gândit că vecinii i-ar putea fi de ajutor.

Fără protecție și fără sprijin din partea nimănui, acești oameni devin victime sigure ale marilor rechini imobiliari care, sub promisiunea că vor avea grija de ei, le iau casele și ultima brumă de agoniseală. Pentru doamna Dabu, însă, mult mai dureroasă e singurătatea în care a ajuns să-și trăiască ultimii ani din viață. Așa că azi, singurul care îi mai trece pragul e Bogdan. Băiatul cu halat alb și stetoscop care, după ce intră în casa ei, ia chipul nepotului pe care nu l-a avut niciodată. Unul dintre puținii îngeri păzitori pentru bătrânii singuri ai României.

Sunt peste 400 de pacienți  numai în București, dar cu siguranță ar putea fi și mai mulți, daca cineva i-ar caută prin case. Iar ei, asistenți, sunt doar 10. Zece oameni cu inima mare și Crucea Alb-Galbenă în piept. Așa se cheamă singurul serviciu creat la noi în țară, exclusiv pentru îngrijirea la domiciliu. Creat de către un om, nu de stat.

Era începutul anilor 90. Mariuca Ivan tocmai luase decizia să plece din Ministerul Sănătății unde, timp de 6 ani încercase, în zadar, să convingă autoritățile de la acea vreme că sistemul de îngrijire la domiciliu este absolut necesar pentru o națiune care, la un moment dat, vă îmbatrani. N-a găsit pe nimeni interesat să o asculte. Așa că a apelat la belgieni care aveau acest model de succes, Crucea Alb-Galbenă. În 1996 serviciul se deschide oficial și la noi, în parteneriat public privat.  Și primii ani s-a bazat exclusiv pe sprijinul venit din străinătate. Deși serviciul începuse să își dovedească utilitatea, în România, ușile rămâneau în continuare închise.  

De dragul acestor oameni, Mariuca a găsit mereu soluții și forță de a merge mai departe într-o țară care de 30 de ani e tot într-o reformă și o reformare a sistemului de sănătate. Energiile sunt orientate greșit, e de părere Mariuca Ivan. Și e convinsă că noi, n-am reușit în toți acești ani să avem un sistem sanitar că afară, nu pentru că n-au fost bani, ci pentru că nimeni nu și-a dorit cu adevărat asta. Mariuca și Bogdan se știu de-o viață. De când amândoi lucrau, la minister, și încercau să pună pe picioare sistemul de îngrijire la domiciliu. N-a fost să fie. Drumurile lor s-au despărțit. Până într-o zi în care medicul Bogdan Robaki a devenit pacientul Bogdan Robaki. Iar în altă zi și soția lui s-a îmbolnăvit grav.

Pentru cei mai mulți dintre vârstnicii României viață normală este acasă, în dormitorul lor, la televizorul lor. Numai ideea de a merge într-un azil este privită ca ceva îngrozitor. Noi am ajuns la Centrul de Îngrijire a persoanelor vârstnice Nicolae Cajal. Un cămin aflat în administrarea primăriei, deci al statului. Un loc pe care, atunci când l-a preluat, în 2005, Cerasela Maciucă și-a spus că este marele ei pariu: să demonstreze că se poate face treabă bună și cu bani puțini, daca știi cum să îi administrezi. Și a reușit. Dar e conștientă că e atât de puțin pentru cât de mare e lista de așteptare și pentru cât de mulți oameni cu tâmple albe ar avea nevoie de îngrijire.


 
În ultimii 30 de ani nu s-a construit mai nimic pentru oamenii în vârstă, din contra. Statul și-a declarat, încet, încet, neputință, și a lăsat să se dărâme și puține cămine care mai existau de dinainte de 89. Privatul a acaparat acest domeniu și, în foarte multe dintre cazuri, a făcut din el un business și atât. Cu timpul, au început să iasă la iveala nereguli grave, situații de neglijenta și chiar violenta asupra varstnicilor. Multe lucruri absolut îngrozitoare au ajuns la urechile Ceraselei Maciucă, dar n-a putut face nimic. Situația reală e încă prea puțin cunoscută. Iar cei peste 100 de locatari ai acestui cămin am putea spune că trăiesc într-un fel de Românie ideala. Ceva ce România reală a ultimilor 30 de ani n-a reușit să construiască pentru vârstnicii ei.

Doamna Sanda e unul dintre cei mai noi locatari ai căminului. Și-a găsit aici prietenii, liniștea, confortul, noul stil de viață și o nouă carieră: în muzică. Ziua începe cu un gând bun și un program muzical pe care doamna Sanda îl pregătește în funcție de starea ei de spirit. Uneori melodii din Bucureștiul de altădată, alteori piese celebre din folclorul tradițional. În apartamentul ei elegant, cu aer condiționat și ferestre luminoase, e tot ce are acum mai de preț: cărțile, caietul cu poezii, florile și pe doamna Elena, colega sa de cameră. Trecută și ea bine de 80 de ani, femeia a hotărât singură să vină la cămin.

Studii recente arată că singurătatea are efecte mai grave asupra organismului uman decât fumatul. Însă, la noi, și dacă ar exista condiții bune de cazare prin diverse centre, încă nu avem mentalitatea celor din străinătate care, imediat ce trec de 50 de ani, încep să se gândească la ce vor face peste 20, 30 de ani. După ce a trăit aproape jumătate din viață pe tărâm american, Dan Doroftei a văzut cum funcționează acolo și sistemul și oamenii, pe măsură ce înaintează în vârstă.

Foarte mulți dintre străini aleg, mai degrabă, să meargă în ceea ce se cheamă centru comunitar  în fapt, un mini oraș adaptat nevoilor celor în vârstă. Pentru că acolo au parte și de condiții bune de locuit, adaptate lor, și de compania altora că ei, cu preocupări și subiecte de discuție comune, dar și de îngrijire medicală, dacă e nevoie. E proiectul care l-a convins și pe Dan Doroftei să se întoarcă acasă, în România. Proiectul celui mai mare "oraș" destinat îngrijirii persoanelor în vârstă, așa cum îl numește creatorul său, Wharga Enayati. De ani de zile are în minte acestă idee, pe care prima data i-a împărtășit-o tatălui său.

La câteva săptămâni după acest interviu, tatăl lui Wharga Enayati s-a stins. Dar spiritul lui și dorința de a schimba ceva în bine în viața oamenilor, de oriunde, merge mai departe prin acest proiect care se ridică văzând cu ochii, undeva, la marginea Bucureștiului, lângă pădurea Băneasa. Și pentru prima dată, Wharga enayati simte că face ceva pentru țara care i-a devenit acasă acum exact 30 de ani. Ceva care nu va fi, mai mult că sigur, cel mai profitabil business al său în România. Dar nici nu își dorește asta.

Complexul are un centru rezidențial pentru vârtstnici, cu spații de cazare, de terapii, recuperare ori petrecerea timpului liber. Dar și un spital pentru afecțiuni oncologice. Spațiul va deveni funcțional la începutul anului 2021. Dar înainte de a se apuca de construit, Wharga Enayati a vrut să știe care este situația reală a îngrijirii vârstnicilor în România. Și a aflat ceva ce, probabil, instituțiile statului român nu știu. Peste 30 la sută din populație, în marea ei majoritate trecută de prima tinerețe, e în afara oricăror servicii medicale. Iar în privința locurilor disponibile pentru cazarea și îngrijirea vârstnicilor rămași singuri, probabil țara noastră e pe ultimul loc în lume. Doar că n-a făcut nimeni vreun top.

Deocamdată, normalitatea României de azi e conturată în foarte multe nuanțe de gri și din când în când niște stropi de culoare. Acele lucruri care ne fac dau zilnic doza de optimism și ne fac să credem că suntem totuși norocoși că am trăit, acești 30 de ani, cu bune și cu rele. Însă, spun sociologii care se bazează întotdeauna pe cifre și studii, dacă ar fi să punem în balanță binele și răul petrecut în acești 30 de ani, am constatat că foarte mulți dintre români au resimțit acum traume mai puternice chiar decât în comunism. Vorbim despre oameni care, în anii 70-80 trăiau fără grija zilei de mâine și aveau tot ce își doreau: un tovarăș cu ambiții mici și medii.

România își încheia perioada comunistă cu aproape 8 milioane de salariați și niciun șomer înregistrat oficial. La recensământul din 1992 deja aveam peste un milion de oameni fară loc de muncă și numărul creștea de la un an la altul. Odată cu cele mai mari tensiuni sociale pe care le trăia România proaspăt scăpată de comunism.

În paralel, salariile și pensiile încep să scadă. În timp ce, în magazine, prețurile cresc. Cei mai mulți dintre români, care trăiseră mare parte din viață lor în comunism, nu mai experimentaseră vreodată un astfel de trai. Și începeau, deja, să se uite cu nostalgie și părere de rău în urma, la viața lor tihnită, fără grija zilei de mâine, de la începutul anilor 80.

Brusc însă, poporul român vede din nou, apărând la orizont, aproape că un blestem, cea mai mare traumă din comunism: foamea. De această dată, din cu totul alte motive. Magazinele erau pline. Dar nu aveau bani de cumpărături. Lipsa locurilor de munca începe să îi împingă pe români de la spate. Asistăm, astfel, la cel mai mare val de emigrare din țara noastră. 

Depopularea României a început imediat după 1990. Dar cel mai mare val a fost din 2007, când odată intrată în UE, România a deschis larg porțile pentru românii care ar fi vrut să emigreze, dar poate n-au avut curaj. Iar țara noastră a devenit principala furnizoare de forță de muncă a Europei. La mijlocul anilor 2000 autocarele aduceau zilnic, în marile orașe din Italia, Spania sau Marea Britanie mii de români care lăsau în urmă o țară și orice speranță că le-ar mai putea fi bine vreodată acasă.

Au fost ani în care, în medie, în fiecare zi părăseau țara în jur de 400 de români. Adică 16 și ceva pe oră. Când ne-am dumirit ce se întâmplă, și am făcut niște calcule, am realizat că lipseau la numărătoare mai bine de 4 milioane de conaționali. Chiar dacă situația economică s-a îmbunătățit, numai 4 la sută dintre cei plecați s-au întors acasă. Astăzi, la 30 de ani de la Revoluție, România este pe locul 2 în lume, cu cea mai mare rată de emigrare. Pe locul întâi e Siria. Care e în război.

Cei mai pesimiști dintre cercetătorii de la ONU au făcut niște calcule și avertizează: dacă natalitatea se menține la aceleași cote mici, dacă mortalitatea rămâne la fel de mare, iar migrația continua, în anul 3000 România nu vă mai exista că nație. Ce-am sperat noi în 89, și cu ce ne-am ales. Sociologii sunt de părere că ceva greșit s-a întâmplat. Ceva greșit în felul în care România a fost condusă în acești 30 de ani. Probabil că dacă am putea să dăm timpul înapoi, daca am mai putea retrăi momentul decembrie 89 și am lua totul de la capăt, am ști ce greșeli să nu mai facem. Abia după anul 2005, o arată statisticile, românii au atins, în sfârșit, cel mai bun nivel de trai al lor înregistrat în 1980.

Tot aceste traume, ne-au făcut, probabil să ne lăsăm și atât de ușor manipulați și conduși de cine nu trebuie. Iar alegerile pe care le-am făcut, au fost mai mereu sub imperiul fricii sau al emoției puternice.

În acești 30 ani ne-am pierdut, pe rând, încrederea în noi, în clasa politică, în biserică, în forțele de ordine, în liderii care ne conduc în general. Am vrea să schimbăm multe: șosele, clădiri, spitale, școli, mentalități și oameni. Dar, conform unui studiu sociologic, sunt câteva lucruri pe care romanii nu le vor schimbate niciodată: mersul la piață, micii, grătarul și serbările câmpenești.  
 

Citeşte mai multe despre:

In premiera
Parterneri
Parterneri
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nu, multumesc Accept
sati