Acum un veac şi mai bine, pe Calea Victoriei 49, boema noastră artistică şi literară îşi durase fief trainic şi primitor la „Terasa Oteteleşanu”, cârciumă găzduită în casele prestigioasei familii de boieri olteni. Toată crema culturii noastre începând de la Eminescu, Caragiale şi Macedonski, Vlahuţă sau Coşbuc, ori mai tinerii Ilarie Chendi, Emil Gârleanu, Al. Stamatiad, Minulescu, Sadoveanu sau Rebreanu, pictorii Ressu şi Iser, toţi au trecut prin această aurită intersecţie a spiritului cu loisirul. Cu toţii ocrotiţi sub umbrela politicii zen a regelui Carol I, în timpul domniei căruia Bucureştii, măcar sub aspectul debordării energiilor culturale, deveniseră, respectând proporţiile, pandantul balcanic al Vienei lui Franz Joseph.
Amfitrionii nevăzuţi ai acestui loc minunat erau soţii Ioan şi Elena Oteteleşanu, care mai înainte, pe timpul petrecerii lor pe pământ, patronaseră baluri dintre cele mai fastuoase, la acelaşi nivel cu cele organizate de vechea Legaţie rusă ori de către alte mari familii aristocrate, precum Bellu, Bibescu sau Suţu. Doamna Elena era un spirit ales ce nu s-a împăcat niciodată cu durerile lumii: „era cea dintâi doamnă primitoare, generoasă, miloasă şi Mecena Capitalei. Primirile ei, balurile ei, seratele, serbările, în marele parc din strada Matei Millo, erau unice în Bucureşti. Nu era om de calitate, tânăr care începea, om care voia să intre în societatatea de sus, care să nu înceapă prin salonul doamnei Oteteleşanu. [...] Această femeie era o instituţie, era o mare autoritate socială, o recomandaţiune a ei, o intervenţie, o rugăminte, erau întotdeauna ca şi un ordin”. Această „matroană a Bucureştilor”, cum a fost numită, „după două luni pe patul boalei”, s-a prăpădit, în decembrie 1888. A fost a doua soţie a boierului oltean, prima fiind Safta Câmpineanu, care s-a bucurat de ocrotirea şi de găzduirea fostului soţ până la moarte.
Bătrânul boier, la fel ca şi alţi aristocraţi români care se simţeau inferiori în cămaşa strâmtă a istoriei valahe, şi-a inventat un strămoş legendar, cu prestigiu, în persoana unui cavaler, Otto de Lisch, care ar fi descălecat în acel no man’s land al lumii civilizate europene, ce era atunci spaţiul românesc extracarpatic, pe la 1250. În timp, ţinutul ce l-a primit pe cavaler va primi numele său. Istoria neromanţată reţine, însă, că primul purtător al numelui de Oteteleşanu a fost un anume postelnic Radu, pomenit de hrisoave pe la 1550.
Dincolo de aceste mofturi genealogice, Ioan Oteteleşanu a fost unul dintre primii mari admiratori ai lui Eminescu, pe care l-a găzduit la castelul său de la Măgurele, unde poetul s-a inspirat pentru versurile din „Scrisoarea IV”: „Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri,/ Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri”.
„Şapte saloane, cameră de goblinuri, o seră bogată şi o grădină frumos accidentată...”
Un contemporan privilegiat, diplomatul N. Pătraşcu, fratele pictorului Gheorghe Pătraşcu, surprinde aproape fotografic atmofera şi opulenţa cu totul lipsite de răceală sau ostentaţie a acestei case, vizita petrecându-se de Crăciun: „Ceea ce te isbeşte încă de la uşa intrării sunt florile, o profuzie de flori peste tot. E patima Elenei Oteteleşanu. Mirosul de trandafiri, de garoafe, de liliac, îţi dă o senzaţie de primăvară. [...] Balurile sunt cele dintâi din Bucureşti prin chiar dispoziţia sărbătorească a casei, care are şapte saloane, cameră de goblinuri, o seră bogată şi o grădină frumos accidentată prielnică idilicelor garden-party-uri”.
Continuarea pe historia.ro
