Cercetătorul Marius Ghincea face o demonstrație extrem de convingătoare asupra crizei pieței de muncă din București și explică de ce e rentabil pentru firme să aducă forță de muncă din Asia.
"McDonald's anunță astăzi că va angaja la București treizeci de persoane din Sri Lanka. Conform Institutului de Statistică, în România sunt 345.000 de şomeri și încă câteva sute de mii de „lucrători familiali neremunerați” (adică cei care trăiesc din agricultura de subzistență, în grădina proprie). De ce nu poate angaja McDonald's dintre acești oameni? Pentru că marea majoritate a acestora nu sunt în București sau în marile orașe unde McDonald's, alături de alți angajatori, au nevoie de această forță de muncă. Sunt oameni care au rămas izolați în satele, localitățile și micile orașe din provicie.
Fie că vorbim de Mioara din Turnu Severin sau de Gheorghe dintr-un sat la 50 km de Bacău, oamenii ăștia sunt practic excluși din piața muncii națională și deseori le este mai ușor să își găsească de muncă la 3000 km distanță decât la 300 de km de casă. Acesta este unul din paradoxurile economiei românești. În condițiile unei dezvoltări inegale, în care toată dezvoltarea și prosperitatea s-a concentrat în câteva centre urbane, oamenii din provincie ajung să nu își permită să se mute acolo unde sunt locurile de muncă.
Haideți să luăm un caz ipotetic. Mioara este o femeie de 30 de ani, s-a născut în decembrie 1989 într-un orășel de provincie, la 300 de km de București. A crescut în tumultuoșii ani 1990, cu dezastrul economic, social, demografic. A terminat doar liceul, s-a măritat la 19 de ani cu un fost coleg de liceu și până la 22 de ani deja avea primul și singurul copil. După ani de abuzuri, Mioara și-a părăsit soțul violent și își crește copilul de una singură. I se pot reproșa multe, că n-a făcut mai multă școală, că s-a măritat tânără, că a făcut un copil când știa că nu are din ce să-l crească, dar toate reproșurile sunt gratuite și lipsite de sens. Născută în provincie, copilărând în nebunii ani 1990, cu părinți care n-aveau carte și care munceau la colectivul agricol din sat până la revoluție, Mioara este produsul contextului economic, social și istoric în care s-a născut, a mediului în care trăiește.
Mioara a lucrat încă din perioada liceului la fabrica de confecții din oraș, unde muncea regulat câte 10 ore pe zi. Asta până acum un an sau doi, când competiția din Asia și Africa au băgat fabrica în faliment. Mioara a devenit șomeră, a lucrat o perioadă ca vânzătoare la diverse magazine din oraș, dar toate opțiunile locale dispar una după alta, pe măsură ce orășelul îmbătrânește și se duce.
Mioara știe că nu are multe calificări și că poate spera la un venit în jurul salariului minim, indiferent de ce loc de muncă găsește. Aceasta are două opțiuni:
(1) Prima opțiune este să se mute la București, la 300 km de casă și să îl lase pe copil să se ocupe de gospodărie. La București poate obține un loc de muncă la McDonald's, unde ar primi salariul minim pe economie, niște bonuri de masă (150 lei) și un bonus de 50 de lei pe lună dacă face treabă bună. Asta înseamnă cam 1500 de lei pe lună.
Din venitul de 1500 de lei pe lună ar trebui să își plătească chiria, căci nu poate face naveta, trebuie să își cumpere mâncarea, abonamentul STB și să și trimită niște bani copilului. Chiria unei garsoniere din București începe pe la 150-200 euro pe lună, adică aproape 2/3 din salariu. Dacă mai adaugi și cheltuielile cu mâncarea, întreținerea și abonamentul STB, pur și simplu nu poți supraviețui cu salariul minim într-un oraș ca Bucureștiul. Bucureștiul este un oraș scump pentru oricine vine din provincie, iar costurile locative sunt cele mai împovărătoare. Mioara nu-și permite să se mute în București, nu-și permite chiria, nu-și permite să plătească prețurile pe mâncarea vândută în magazinele bucureștene. Opțiunea asta nu pare deloc posibilă pentru cineva ca Mioara, care nu are educație înaltă și poate să muncească doar pe salariul minim.
(2) A doua opțiune este să se mute în Germania, într-un mic oraș de lângă Munchen, unde să împacheteze carne. Compania Südfleisch, o companie bavareză de procesare a cărnii, plătește 1200 euro net/lună pentru pozițiile de ambalare a cărnii. Din acești 1200 de euro, plătește 400 de euro pe o cameră într-un apartament din Dachau, încă 300 de euro pe mâncare și necesități, 50 de euro pe abonamentul la transportul public și rămâne în buzunar cu 400-450 de euro pe lună, suficient cât să îi trimită niște bani copilului și să economisească câte ceva.
În România este mai ușor și rezonabil să migrezi 3000 km pentru un loc de muncă, în străinătate, decât este să migrezi 300 km până la următorul mare oraș din țara ta. Diferența dintre costurile de trai și veniturile potențiale pur și simplu nu permit migrația internă, de aia Mioara o să plece la împachetat carne în Bavaria și McDonald's o să aducă muncitori din Asia", scrie Marius Ghincea pe Facebook.
