România, țara paradoxurilor. Anticorupția e fabuloasă de 15 ani încoace și totuși suntem acuzați că înflorește corupția în continuare iar țara a fost jefuită bucată cu bucată fără pauză.
Andreea Sava a vorbit, sâmbătă, la ”Descoperiți”, despre eșecurile răsunătoare ale acestei lupte, care riscă să ducă la pierderea a miliarde de euro de către statul român.
Luat la bani mărunți, bilanțul cu care se laudă anticorupția aceasta mega-eficientă înșiră prim-miniștri, miniștri, primari, medici, funcționari și până la femeia de serviciu din vreo instituție dar niciun jaf major rezolvat, cu prejudiciu recuperat și vinovații condamnați pe dosare ca la carte, imposibil de combătut în instanță.
Cele mai multe jafuri naționale au fost descifrate până la ultimul pas cu dovezi concrete în presă, unele chiar în timp ce se produceau. Anticorupția, când eventual a terminat să le mai ignore și a mai încropit câte un dosar, sfârșitul a fost, inevitabil, în procese neduse în mod evident până la capătul firului, ca-n cazul Microsoft, de exemplu, unde avem mituitorii și mituiții-săgeată, adică intermediarii, nu și mahării de la vârf.
În alte tunuri răsunătoare, anunțate cu pompă de procurori, statul a mai pierdut, pe deasupra, alte sute de milioane de euro și riscă să mai piardă chiar MILIARDE.
Totul pe mâna procurorilor, fie pentru că dosarele au fost făcute în bătaie de joc, fie din cauza abuzurilor.
Pentru că partenerii strategici or lăuda anticorupția, dar când dovezile metodelor securistice sau a incompetenței ajung în tribunalele internaționale, nicio justiție serioasă nu e dispusă să le acopere.
Așa se face că, de exemplu, Hassan Awdi, deși condamnat în România la 8 ani de închisoare în dosarul falimentării CFR Mesagerie și cercetat de DIICOT pentru privatizarea Rodipet, a câștigat împotriva României la Washington 11 milioane de euro fix pentru anularea acestei privatizări. Între timp, la DIICOT, dosarul zace în lucru de 10 ani!
Din Liban, Awdi acuză statul paralel că l-a executat în campania de obținere a controlului asupra presei, că peste 90% dintre magistrați sunt controlați de SRI, dă concret numele generalului Florian Coldea, dar, în același timp, cere statului român restituirea a 142 de proprietăți, printre care hoteluri la mare și în București și chiar o parte din Casa Presei, amenințând cu proces internațional la aceeași instanță la care a mai câștigat, doar că de această dată ridică suma la 650 de milioane de euro, încurajat probabil și de faptul că nu mai departe de acum 3 ani, frații Micula au câștigat definitiv tot la Washington nu mai puțin de 200 de milioane de euro de la statul român.
Și tot la Curtea de Arbitraj de pe lângă Banca Mondială se află pe rol alte două procese, legate de dosare de răsunet din România. Puiu Popoviciu, condamnat definitiv la 7 ani de închisoare pentru preluarea fermei Băneasa, 224 de hectare în buza Capitalei, într-una dintre cele mai bune zone, pe care se află un important centru comercial dar și ambasada Statelor Unite, a depus plângere la Washington împotriva statului român prin două firme din Cipru pe care le controlează, Bladon Enterprises Ltd. și Germen Properties Ltd, este reprezentat de una dintre cele mai puternice case de avocatură din Londra, Sherman & Sterling și reclamă sechestrul pus de procurorii DIICOT pe mai multe proprietăți din nordul Capitalei ce aparțin celor două firme. În același timp, Popoviciu stă la Londra cu brățară de supraveghere iar instanțele britanice nu se grăbesc să-l extrădeze. Atât de convingător este dosarul anticorupției românești.
Despre privatizarea fermei Băneasa au curs râuri de dezvăluiri în presă iar vreme îndelungată anticorupția nici măcar nu îndrăznea să se uite în direcția lui Puiu Popoviciu. Doar îi sărea în apărare însuși Președintele României, Traian Băsescu. Faptul că fiica sa cea mare deținea un apartament și biroul notarial, într-un ansamblu rezidențial de lux aflat fix pe terenul cu pricina, era doar o coincidență nefericită desigur. Iar când s-a pus anticorupția pe Puiu Popoviciu, nu i-a ieșit decât un râs de dosar, plin de aberații, inclusiv faptul că prejudiciul a fost disjuns și se judecă separat de cauza penală! Și se judecă atât de bine încât, la 1 an și jumătate de la sentința penală și peste 60 de termene, nu s-a dat nici măcar o decizie în primă instanță, urmând desigur și căile de atac. În același timp, se duc alte procese împotriva măsurilor asiguratorii puse de DNA, și ele nesoluționate. Pe Popoviciu îl ajută mult în cauza sa și faptul că autoritățile statului nici măcar nu se pot înțelege asupra suprafeței aflate în litigiu. DNA spune că sunt 224 de hectare, Oficiul de Cadastru măsoară 226. Iar justiția chiar pare să fie pricinoasă: se ia de la 2 hectare în plus sau în minus.
Aurul. O bogăție pe care România o deține din plin dar din care nu a reușit să câștige mai nimic după Revoluție, ba chiar acum riscă să piardă din cauza ei 4,4 MILIARDE de dolari. Lasă pe seama României să reușească să declare neprofitabilă una dintre cele mai prețioase și râvnite resurse de pe planetă. Râvnit este și aurul românesc, doar așa a apărut scandalul Roșia Montană care a dus aproape la căderea unui guvern și la o anchetă penală, internațională însă, nu în România.
Autoritățile române nu sunt în stare nici măcar să aibă o evaluare la zi a zăcămintelor de aur. Ne bazăm pe cele ale lui Ceaușescu, la nivelul anului 1987, datele de la Întreprinderea de Prospecţiuni şi Foraje „Geofizica" consemnând că se extrăseseră circa 2.070 de tone de aur dar că mai aveam zăcăminte de încă 6.000 de tone, lucru care ne-ar situa pe locul 5 în lume după Africa de Sud, Canada, Statele Unite și Australia și care ar valora 250 de miliarde de dolari!
La acestea se adaugă alte metale prețioase și rare: argint, arseniu, galiu, germaniu, molibden, titan, vanadium sau wolfram. În total, conform Enciclopediei Resurselor Minerale din România, rezerve de cel puțin 734,8 miliarde de euro, adică locul 4 în Europa. Vă dați seama, așadar, de miza uriașă a războiului pentru resurse, în care un episod major este scandalul exploatării de la Roșia Montană.
Saga acesteia a început în 1999, când ministrul Radu Berceanu a semnat concesiunea exploatărilor de aur și metale prețioase unui consorțiu internațional care-l avea drept paravan pe multi-milionarul extrem de discret, Frank Timiș, fondator al Gabriel Resources și considerat, la ora actuală, unul dintre cei mai influenți oameni de afaceri români, inclusiv în multe țări importante din Africa. Despre Frank Timiș presa a scris că ar fi cumpărat, după Revoluție, imobilul din strada Coralilor unde Întreprinderea de Prospecţiuni şi Foraje "Geofizica" ar fi ținut un calculator performant în care erau stocate inclusiv profilele geologice pentru toată țara. Probabil așa a început să simtă Frank Timiș atracția pentru aur și industria extractivă în general. Cert este că, în anul 2000, Banca Națională a anunțat că nu mai cumpără aur invocând că acesta nu poate depăși 15% din rezerva totală a țării, România a pierdut și dreptul de marcare a aurului iar minele au fost băgate în faliment. Au urmat ani în șir de scandaluri, proiecte picate și nicio soluție fermă: stați și scoateți aur sau plecați de unde ați venit. Pe de o parte, Roșia Montană Gold Corporation susține că a făcut investiții, că va mai face și că va crea mii de locuri de muncă, pe de altă parte, o mișcare viguroasă a ONG-urilor care militează împotriva exploatărilor cu cianuri. La nivel macro, însă, avem ciocnirea între doi giganți internaționali: miliardarul israelian Benny Steinmetz, implicat în afacerea Roșia Montană, și rivalul său declarat, George Soros, de asemenea cu interese legate de extracția de aur. Un proiect susținut, de-a lungul timpului, de miniștrii din mai toate guvernele. Inclusiv în Cabinetul Cioloș, susținut masiv de ONG-urile soroșite din campania "Uniți salvăm", decizia Corinei Șuteu, ministrul Culturii, de a trimite dosarul la UNESCO dosarul de includere a Roșiei Montane în patrimoniu, s-a produs în ultima sa zi de mandat, 4 ianuarie 2017, după ce guvernul anunțase cu doar câteva zile înainte că nu va face asta. O fostă angajată în ministerul Culturii, Iulia Popovici, a susținut public faptul că Dacian Cioloș s-a OPUS înaintării dosarului la UNESCO și că probabil Corina Șuteu ar fi fost remaniată curând, dacă nu pleca oricum tot cabinetul. De ce? Pentru că problema Roșia Montană nu este deloc simplă iar statul român are asumate niște angajamente, pe care trebuie să le clarifice, într-un fel sau altul. Așa s-a ajuns să fie dat în judecată de RMGC și să i se ceară 4,4 miliarde de dolari. Un proces în care ultima audiere este programată pentru septembrie 2019, deci o decizie nu este deloc departe. Pe lângă acest proces de arbitraj, însă, afacerea mai face obiectul și unei ample anchete internaționale, pe linia Israel-FBI. O echipă de procurori israelieni a și venit în România în noiembrie 2018 și l-a audiat inclusiv pe Traian Băsescu.
După ce i-a trecut șocul, Traian Băsescu a recunoscut că despre Israel este vorba. Informațiile în presă au apărut pe surse, că ancheta ar avea legătură cu afacerea Roșia Montană pentru susținerea căreia Traian Băsescu ar fi primit la schimb finanțare ilegală pentru campania prezidențială din 2009. E greu, însă, de crezut, că procurorii israelieni s-au deranjat pentru mărunțiș. Și nici Traian Băsescu, la cât de rapace îl știm, n-ar fi acceptat mărunțiș pentru a pune umărul la o afacere de miliarde. Sume amețitoare ar fi fost ascunse pentru eludarea fiscului american și cel din Israel, o parte ajungând la oameni extrem de puternici din România, inclusiv în campanii electorale. Fix în aceeași perioadă, a apărut și informația, tot pe surse, că anchetatori de la FBI au vizitat-o pe Elena Udrea în închisoarea din Costa Rica, că ar fi cazut de acord să coopereze și că multe bombe legate de acest dosar vor exploda în perioada următoare.
Dar să nu credeți că statul român este numai ciuca bătăilor în instanțele internaționale. Când vor și își dau interesul, autoritățile câștigă. Un exemplu răsunător este al băieților deștepți din energie. Ani în șir, o mână de afaceriști aleși pe sprânceană beneficiau la prețuri de nimic, uneori chiar sub costul de producție, de cea mai mare halcă a energiei ieftine produse de Hidroelectrica. A existat chiar și un mega-dosar la DIICOT, dar orice anchetă a fost înăbușită, în ciuda probelor, evidențelor, dezvăluirilor presei și chiar a interceptărilor. A mai fost condamnat câte un directoraș dar de contractele păguboase nu se atingea nimeni și ni se zicea că sunt imposibil de reziliat din cauza clauzelor uriașe. Când guvernul Ponta, însă, a vrut să rezolve problema, Hidroelectrica a fost băgată în insolvență iar administatorul judiciar a tăiat țeava la care țineau gura căscată cei câțiva băieți deștepți, cum i-a denumit Traian Băsescu, și care, coincidența naibii, erau toți apropiați de PDL. Cel mai deștept dintre ei, Bogdan Buzăianu, a fost pozat pe la chermeze de gât chiar cu Mircea Băsescu. Același Bogdan Buzăianu care apare în dosarul Elenei Udrea de la DNA legat de Hidroelectrica, procurorii acuzând-o pe aceasta că ar fi luat mită de la Buzăianu 5 milioane de dolari pentru prelungirea contractului acestuia pentru energie ieftină. Din nou, România paradoxală. De când Edison a aprins primul bec încoace, energia hidro este cea mai ieftină ca producție și cea mai profitabilă, dar România a reușit ani în șir să o vândă și pe asta în pierdere. Bineînțeles că nu oricui. Însă, așa cum spuneam, când cineva a vrut să rezolve problema, a putut. Desigur că au existat procese în instanță, dar s-au putut câștiga. Inclusiv la Washington, unde firma elvețiană Alpique AG, una dintre cele controlate de Buzăianu, a dat statul român în judecată cerând despăgubiri de 450 de milioane de dolari.
