Când aţi văzut ultima dată un om al străzii? Dacă aţi ieşit din casă, probabil, chiar azi. România se confruntă cu o mare criză de locuințe sociale. Adăposturile de stat sunt şi ele supraaglomerate. Iar cei mai săraci dintre români au ajuns să râvnească la un loc de ghetou în care toaleta şi bucătăria înseamnă o singură încăpere. În ultimul timp, însă, astfel de spaţii sunt evacuate. Oamenii, puşi pe drumuri, îşi încropesc la periferii alte mahalale, ştiind că ele vor fi demolate. E un cerc vicios din care nu reuşesc să iasă. Cauza e dezinteresul sau, dimpotrivă, un interes ascuns.
Ferentari. Locul în care boala și mizeria se întâlnesc și lovesc la fiecare pas. Mulți dintre cei care trăiesc în aceste blocuri n-au încălzire, deși magistrala de termoficare trece chiar prin cartierul lor. La început de iarnă, aici, se poartă războaie pentru fiecare bucată de țeava. Norocoșii -care au un loc pe conducta- sunt, de fapt, ghinioniștii care n-au prins o locuință socială nici măcar în această periferie. Asa ca au făcut o periferie la periferie. Civilizația se scurge zilnic pe lângă ei, la propriu. Sunt marginalizații marginalizaților și, poate, cei mai săraci dintre săraci. În țară, anual, sunt înregistrate peste 100.000 de cărți de identitate provizorii. Iar asta înseamnă că tot atâția oameni n-au pe cineva care să ii ia în spațiu ca sa poată obține buletine. Direcția de Asistenta Socială îi numește pe toți „persoane vulnerabile“ și admite, în documente oficiale, ca integrarea lor în societate depinde de accesul la o locuință. Fără domiciliu și fără buletin, n-au cum sa găsească un loc de munca legal și decent. Prin urmare, fiecare se descurca asa cum poate. Sunt murdari, dar nu pătați. Needucați, dar nu și nesimțiți. Umiliți, dar demni. Oamenii de pe țeavă sunt oameni ca noi și, totuși, altfel care trăiesc lângă noi, dar într-o altă lume, plină de visuri și necazuri diferite de ale noastre. „O zi bună pentru mine înseamnă 10 lei în buzunar” ne mărturisește Cristian
De fapt, pentru că magistrala de apă caldă fusese împânzita de cocioabe, acest loc din Ferentari ajunsese mahalaua de la marginea mahalalei. Și, ca sa scape de problema, autoritățile au profitat de codul portocaliu de ger, folosindu-l ca pretext pentru evacuarea zonei. Puțini dintre cei evacuați și-au mai refăcut baraca pe țeavă din Ferentari. Cei mai multi și-au ridicat-o în alte periferii, pe la marginea altor mahalale din București sau din țară. Pana când, cu o ocazie sau alta, sub un pretext sau altul, vor fi alungați și de acolo. E un joc extenuant de-a șoarecele și pisica. Desființarea acestor așezări e sportul național al autorităților locale. În lipsa locuințelor sociale și a unei strategii de recolare, fiecare primărie își face curat în propria curte, aruncându-și mizeria peste gard, în bătătura vecinului. De fapt, nimeni nu și-a propus sa-i ajute pe cei fără adăpost, ci mai degrabă sa-i facă invizibili „Mai are doar sa ne ia viata, în rest ne-au luat tot!”. Pentru astfel de oameni nu exista soluții. Doar tone de studii, munți de anchete sociale și multe lozinci. Dacă le-am crede, am fi putut spune că România e pe cale sa scape de sărăcie. În realitate, de existenta săracilor depinde și existența instituiților care se ocupă de săraci. Așa că astfel de persoane sunt transformate în niște cifre plimbate de pe o hârtie pe alta. Că asistența socială sa se poată preface ca fac. În cazul din Ferentari, de exemplu, niciunul dintre cei evacuați nu a fost dus în adăpost pentru a i se oferi cu adevărat un adăpost. Ci de dragul unor rapoarte care să dea bine la șefi. „Ne-au dus la centrul ăsta de noapte, la Pallady. Ne-au băgat înauntru ne-au dat datele și atâta tot. Adăpostul era deja supraaglomerat și noi ăștia care ne-au luat de pe aici trebuie sa stam în holul intrării pe scaune, și sa dormim pe un scaun.” îsi amintește Cristian.
Adăpostul despre care s-a făcut vorbire e denumit pompos Serviciul Complex Integrat de Servicii Sociale. Ironic, e botezat și cu numele unui sfânt. Doar că aici, rolul de ocrotire e doar pe hârtie. Și acest loc e supraaglomerat și urmează sa fie evacuat. Din când în când se întocmesc liste cu cei nepoftiți, cu cei care nu mai sunt bineveniți sau cu oaspeții care au abuzat de timpul alocat. Apoi, sunt „rugați” cu toții să plece unde or vedea cu ochii.Sunt persoane care par să se confrunte cu toate problemele omenirii odată. Aruncați în strada din orfelinate, evacuați din case retrocedate, alungați chiar de copiii lor, părăsiți de consort sau consoartă și, în general, loviți de soarta. Pare ca aici s-au adunat abandonații, bolnavii, păcaliții, prăpădiții și izgoniții de tot felul și de pretutindeni. Cu toții se află în pericol de fi dați afara pentru nu se știe a cata oara. De data aceasta, de frica presei, oamenii au fost salvați. Alții, însă, au ajuns la televizor mult prea târziu. Nea Vasile e unul dintre ei. A fost și el “beneficiar” al adăpostului cu nume de sfânt. În realitate a “beneficiat” doar de un container amplasat în spatele clădirii principale și de un pat plin de ploșnițe. Dar pana și aceste “beneficii” i-au fost luate pentru ca nu avea domiciliu în sectorul 5.
Așa ca noua lui adresa sună așa: „CIELO ALB, Cristina, nume de femeie, 46”. Nu e nicio glumă. Vasile chiar locuiește într-o mașină. A pus ban pe ban și și-a cumpărat-o din pensie. „Mai trebuie sa-i fac ITP-ul. 11 milioane am dat pe ea. Am pernă, am lighean, am pastă de dinți, periuță, nu sunt jegos. Ma spăl zi de zi. Lucrurile sunt curate.Am ligheanul acolo, pun o sticla de apa de 5 l și se încălzește și seara ma bag și mă spăl” spune Vasile. De fapt, omul poate fi un studiu de caz pentru vagabondaj. Când era mic i s-a pus și lui întrebarea de care n-a scăpat niciun copil: “Ce vrei sa te faci când o să crești mare?”“Să mă fac polițist !” zicea el. Dar n-a mai ajuns om al legii, ci om al străzii. După Revoluție, locuința în care “s-a făcut mare” a fost retrocedata. A trebuit, deci, sa se mute cu chirie și să lucreze la negru ca s-o poată plăti. Așa a ajuns în Europa. „La Europa, la chinezii, căram bagaj, făceam baxuri”. În acel complex comercial a cunoscut o femeie care câtă vreme l-a iubit, l-a și găzduit. Iar când dragostea s-a terminat, l-a abandonat și l-a alungat. Atunci s-a apucat de băut, dar, spune, niciodată n-a consumat prea mult. Cat sa-și înece amarul și să se apere de frigul de-afara. Într-o seară, însă, nu știe cum s-a întâmplat de a degerat. „Am stat în frig, am făcut gangrena... m-au luat la spital și mi le-au tăiat” povestește Vasile. Apoi, a avut și un accident vascular care, practic, l-a lăsat și fără mana dreapta. De atunci, spune, a lepădat orice viciu.. Supraviețuiește din mila altora și mai uită de necazuri prin rugăciune. De câțiva ani, își tot reînnoiește dosarul de la primărie, sperând să obțină o locuință socială. Acum a ajuns pe lista de priorități. E urgența 293. Și Vasile e doar un număr. Autoritățile nu-i cunosc povestea. Pentru ei e un “solicitant de spațiu locativ” și atât. Unul din cei 10 000, aflați pe listele de așteptare doar în capitală. Locuințe libere? Una la o mie. Asta se întâmplă într-o țară unde, teoretic, există asistență socială, iar dreptul la locuire e unul fundamental.
Strada 1 Mai. Alexandria, județul Teleorman. În documentele oficiale B1 si B2 sunt blocuri de locuințe sociale. În realitate, sunt clădiri, construite pe vremuri, pentru a caza muncitori sezonieri. Așa că încăperile de aici nu îndeplinesc nici pe departe standardele impuse de lege. Ne facem totuși curaj și intrăm... De la primii pași iți vine sa te sprijini de pereti ca sa nu te doboare mirosul de sărăcie. Ea pare sa fi pătruns nu doar în ziduri, ci chiar in ADN-ul acestor oameni. Duhoarea mai dispare pe la etajele superioare. Diferențele sunt explicabile. În aceste blocuri trăiesc mai multe categorii de locatari: bolnavi și sănătoși, cei care au grija de curățenie și cei care s-au obișnuit cu mizeria, cei care-și plătesc regia și chiria și cei care rămân mereu datori, cei care muncesc și cei care supraviețuiesc din ajutor social... Cândva au fost cu toții înghesuiți aici, iar zilele acestea vor fi de-a valma evacuați și realocați. "Norocoșii" vor fi mutați într-un loc, gândit încă de la început ca un ghetou. E la marginea orașului, departe de școli, magazine și de tot ceea ce înseamnă civilizație. Prin urmare, oamenii din Alexandria, dar și activiștii care luptă pentru drepturile romilor cred ca primăria orașului a cheltuit aproape 4 milioane de lei pentru a recrea un loc de tristă amintire. „Oricine vede aceste imagini își imaginează un lagăr, indiferent de condiții, pot fi cinci stele aici, tot lagăr e. Este un ghetou proiectat, nu e un ghetou care s-a născut organic, din interacțiuni sociale, ci e făcut de către autorități (și asa va rămâne pe veci)” explică Ciprian Necula, activist
Deși nu le surâde ideea de a se trezi în fiecare dimineață cu gratii în fața geamului, unii oameni își ascund fetele de camerele de filmat de teama ca, exprimându-și nemulțumirea, ar putea sa rămână pe drumuri, fără un loc în noul ghetou. Dar asta nu înseamnă că acceptă cu inima împăcata sa-și trăiască viitorul în niște cuști împrejmuite. "A fost o greșeală de proiectare", ne spune primarul și promite ca mai taie puțin din gardul de sârmă. Cu restul condițiilor toată lumea a fost de acord, altfel de ce ar fi semnat pentru recolare? Și în acest tăvălug de confuzii, viitorii locatari ai containerelor își bat capul cu o temă de cercetare. Lui nea' Gheorghe nu-i e clar nici astăzi cum își va muta agoniseala de-o viață din bloc în baraca de la marginea orașului. Matematic, îi tot dă cu virgulă. Spre noua locuință, spune el, nu va pleca singur, ci cu cățel, purcel, șifonier, pat și încă patru membri ai familiei lui. Au la dispoziție, însa, foarte puțini metri pătrați. E doar o măsură temporară, se scuză primarul. Nu el, ci comitetul pentru situații de urgență a apreciat că cele doua blocuri din oraș ar putea sa se prăbușească la un cutremur de peste 7 grade Richter. Asa ca, spune edilul, nu-i rămâne decât să le demoleze și să le reconstruite. Apoi oamenii se pot întoarce acasă, în oraș „Aceasta tabără va exista 3-4 poate chiar 5 ani . Aceste 65 de familii trebuia sa fie mutata undeva, noi la adăpostul de zi nu aveam variante pentru toți. Categoric, toți cei care vor sta aici se vor muta înapoi. Asigură Victor Dragostin, primar Alexandria, jud. Teleorman
Doar că aceste promisiuni nu se mai regăsește în acordul semnat de locatari. Mai mult, la urechile lor a ajuns zvonul ca proprietarul hotelului din cartier ar vrea, de fapt, sa-și extindă afacerea pe terenul celor doua blocuri. De altfel, și spațiile de cazare pe care le oferă acum contra-cost au fost cândva locuințe sociale. Un lucru e clar pentru oameni, primăria a vrut sa scape de ei, fie pentru ca stăteau în calea unor interese, fie pentru că sărăcia și etnia lor zgâria orașul pe retină. Activistul Ciprian Necula a mai văzut acest film și în alte localități din țară și, spune, niciodată nu s-a terminat asa cum au promis aleșii locali.
„Asa a fost și în Piatra Neamț și în Roman, când li s-a promis ca e temporară măsura, până construiesc blocul, pana îl reamenajează și pană fac alt bloc. Au făcut asta, au dărâmat blocul, i-au mutat temporar într-o fostă fermă de vaci și acum oamenii sunt acolo, din 2001.În Roman au numit cartierul Satul Olimpic, tot timpul au avut nume haioase pentru aceste așezări formate de primari. Aici nu știu care e numele, dar sunt curios și pot să ghicesc ca e un nume peiorativ dat acestui loc. Probabil ca pe locul fostului bloc vor face o locuință de lux pentru tinerii cu doctorat, sau, dacă nu, hotel de cinci stele, cum am văzut în Piatra Neamț.” spune Ciprian.
Deși evacuarea oamenilor săraci a devenit un fenomen în România, nicio instituție nu a centralizat date cu privire la numărul lor. Câteva asociații au făcut cercetări pe cont propriu și au ajuns la concluzia ca de la Revoluție încoace, din motive diverse, mai bine de 1 milion de persoane au fost date afara din locuințe. Între timp, unii, poate, s-au pus pe picioare, alții au rămas la mila cerului. Asa cum s-a întâmplat și în Alba Iulia, acum doi ani, în prag de iarna. Cazul acestor oameni ilustrează o realitate dură. Mulți dintre ei au ajuns pe drumuri, deși trăiseră o viață în acest bloc din centrul orașului numit, sarcastic, Tirtirica. „Pentru ca nu puteau sa ii spună cealaltă pasare mai neagră, i-au spus turturica. Ca sa se înțeleagă. Deci, era vorba de o trimitere înspre etnia respectiva, care locuiește acolo.” ne explică Matei Petru, avocat. Avocatul Matei Petru știe bine istoria acestei clădiri. S-a luptat în instanță să demonstreze ca evacuarea oamenilor din Turturica a fost ilegală. Are documente care demonstrează că imobilul a avut dintotdeauna un caracter social. El a aparținut statului, apoi, printr-o hotărâre de Guvern, a fost preluat de primărie cu tot cu chiriași. Doar că, odată ajuns pe mâinile autorităților locale, blocul și-a pierdut caracterul social. Cum? Simplu. Din pix. Cu alte cuvinte, administrația locala pur și simplu a încălcat legea. Mircea Hava, fostul primar din Alba Iulia, devenit, intre timp, europarlamentar, neaga acuzațiile. Evidența mai spune ca în condițiile în care ai un deficit de locuințe sociale nu le poți vinde. Primăria din Alba Iulia n-a ținut cont nici de acest aspect și le-a scos la vânzare. Dar ca cei care și-au permis sau și-au dorit o proprietate în Turturica au fost putini. Cei mai multi s-au mulțumit în continuare cu statutul de chiriași. Asa ca mai marii orașului au pus la cale un alt plan, despre care multa vreme nu s-a știut nimic. Abia în 2015 s-a auzit ca ghetoul ar putea fi desființat, cei câțiva proprietari expropriați și despăgubiți cu numai 3000 de euro pe garsoniera, iar chiriașii pur și simplu evacuați. Zvonul a ajuns și în presa. Primăria vrea sa împuște doi iepuri dintr-o data: sa decongestioneze și centrul orașului de un ghetou plin cu romi, și traficul din zona, dărâmând blocul și ridicând o parcare mare în locul lui.
Ca sa-i scoată afara, primăria a avut nevoie de motive legale. Neplata chiriei a fost unul dintre ele. Dar oamenii spun ca în ultimii ani, însuși Mircea Hava le-ar fi zis sa nu-și mai achite restantele. Iar ei în loc sa suspecteze ca sunt îndatorați intenționat, s-au bucurat și l-au votat. „Se urmarea ca persoanele să acumuleze aceste datorii și să poată sa fie evacuate” explică aovcatul. Au înțeles ca li se pregătește ceva când și-au dat seama ca primăria nu le-a mai prelungit contractele de locuire. Din acel moment, și dacă voiau sa-și achite chiria, niciun funcționar de ghișeu nu le mai accepta banii pentru că nu puteau demonstra statutul de chiriași. La sfatul avocatului Matei Petru care își oferise ajutorul pro-bono, Vera Bobicescu a transferat banii direct în contul primăriei și a fost singura care ajunsese cu toate plățile la zi. Dar buna ei credință n-a ajutat-o. Primăria s-a judecat cu toți chiriașii și, într-un final, a câștigat. Decizia instantei a fost publicata pe internet chiar in timpul acestui interviu: „Respinge cererea de suspendare provizorie a executării silite pana la soluționarea cererii de suspendare a executării silite din dosarul cinci mii sase sute” Vera a fost evacuată în câteva zile. Foștii vecini nu știu unde a ajuns Vera astăzi. “Cautați-o în lumea nouă”, ni se spune. Acolo trăiesc acum cei mai multi dintre foștii locatari ai blocului Turturica. Lumea noua fiind, bineînțeles, o mahala de locuințe improvizate la marginea orașului. N-am găsit-o pe Vera. Dar am reîntâlnit-o pe Calila. Copiii ei sunt la scoală acum asa ca încercam doar sa ne imaginam: cum reușesc sa se înghesuie toți sase pe ceva ce se dorește a fi un pat, cum încap într-o baraca minuscula pe care femeia și-a încropit-o din gunoaie?! Și mai greu de înțeles este cum de au reușit sa supraviețuiască iarna trecuta intre patru pereți subțiri, fără podea și cu ditamai găurile în asa zisul tavan. Aproape de neconceput, însă, e ca cerșește apa ca sa-și păstreze întreaga rufărie curata.Și asta în timp ce cu locuința ei din Turturica , nelocuita fiind se degradează pe zi ce trece. S-ar fi întors oricand acolo, dar e ilegal. Vecina ei, Lidia, n-a ținut cont de nicio interdictie. S-a furisat și a dormit o vreme chiar în camera ei.
Pe Lidia am găsit-o api tocmai în județul Bihor, la Dumbrava. Acolo unde o mână de oameni obișnuiți au grija de peste 400 de oameni ai străzii. Șeful e și el un om oarecare. A fost cândva un simplu muncitor la o fabrica de încălțăminte. Astăzi, însă, Viorel Pașca face treaba unui întreg sistem de protecție sociala. O confirma voluntarii lui și fiecare funcționar al statului care ajunge la Dumbrava ca sa mai scape de un “solicitant de locuință”. Lidia are probleme psihice și grad de handicap, dar după evacuare autoritățile din Alba Iulia nu i-au găsit un loc în nicio instituție și în niciun adăpost al orașului. Viorel Pașca e singurul care a acceptat să o primească. Și, sub ochii noștri, femeia s-a transformat. Astfel de transformări au devenit însă o rutina aici. Ba chiar uneori sunt atât de dramatice, încât ii uimesc și pe cei care lucrează de atâția ani în acest centru.
„Am adus o bolnava și ne-am grăbit sa-i facem poză că am zis ca moare și de ce moare fără buletin e o problema cu identificare, complicat... n-a murit femeia” spune Viorel. La fel și bărbatul care care a fost găsit într-un cort, la marginea unei păduri de lângă Cluj. Și aceste transformări sunt cu atât mai uluitoare, cu cat ele s-au petrecut fără investiții majore. Dimpotrivă. „Nu costa nimic sa zâmbești unui om. Nu costa nimic sa-l îmbrățișez. dar efectele pot fi foarte mari, pot sa aibă un impact extraordinar chestiile astea” este de părere Viorel.
Viorel Pașca nu face asta din obligație de serviciu. De fapt, de mai bine de 13 ani are grija de oameni care au devenit o povara pentru stat, tot din cauza statului. De ce? Pur și simplu, i-a șoptit Dumnezeu, spune, după se s-a tot frământat și întrebat ce-ar putea el face pentru alții, asa din puținul pe care il are.„Practic , aveam aici în Dumbrava, 2 camere goale nefolosite și tot ma gândeam la ce ar fi bune. Și atunci, m-am rugat și eu așa: Doamne, da-mi o idee. Și a mai trecut ceva timp, câteva săptămâni, pana într-o seară de iarna, de decembrie, când am pornit televizorul sa vad știrile din ziua respectiva. Și știrile au început cu o informație în care se spunea ca încă 2 persoane au murit din cauza gerului. În acel moment am primit ca o revelație, pe care eu am socotit-o ca fiind răspuns la rugăciunea mea.” își amintește Viorel. Și din acea clipa, a devenit misiunea lui. Inițial, nu s-a întrebat din ce bani va face asta, el, un simplu muncitor necalificat, care trăia dintr-un salariu modest. El doar știa atât: ca vrea sa ajute niște semeni amarați. Am sa iau doi, și-a zis. Sau... poate chiar 5. De ce nu? Ar avea loc în cele doua camere.
Prima dată i s-a oferit un mic ajutor și a transformat grajdul de capre într-o alta căsuță. Și de atunci a cumpărat anul asta o casă, anul viitor alta, și tot așa până s-au făcut 14. Le-a vopsit pe toate în galben, culoarea fericirii, și în fiecare dintre ele a cazat oameni ai străzii, îngrijindu-i acolo ca pe părinții lui. De fapt, aici nu există „fericit pana la adânci bătrâneți" decât pentru cei care uita și iartă. Iartă familia, iartă vecinii, iartă statul. Și după ce iartă, iubesc. Sufletele calde se cauta și se găsesc, spune o vorba. Fiecare încearcă sa înțeleagă faptul ca în ziua în care ajung în centrul din Dumbrava încep o viață nouă, într-o familie noua, formata din niște străini cu sufletul cat calea lactee: Viorel Pasca, soția lui și personalul din centru. O mână de oameni care au promis sa nu-i mai lase singuri, cate zile vor mai avea de trăit, pe acest pământ. Și care nu s-au abătut niciodată de la aceasta promisiune, oricât de greu le era și oricâte sacrificii au fost nevoiți să facă.
Pacienți ii vin nu numai din Bihor, ci din toate colțurile tarii, trimiși de medici sau de asistenții sociali de la primărie care aud de bunul samaritean din Dumbrava. Ba chiar are și diplome pentru servicii sociale acordate de primarii care au în orașele lor cele mai mari ghetouri din țară. Sistemul i-a mai băgat și bețe în roate, deși nicio instituție nu are capacitatea sa-i preia pe oamenii de aici. Cu ani în urma a fost nevoit sa facă un protest cu o parte dintre cei cazați în căsuțele lui galbene. „Mi-au interzi sa-i ingrijesc. Ce pot sa fac eu?”
Supărarea i-a trecut însă, deși uneori s-a mai întrebat dacă nu cumva îi dăduse Dumnezeu o cruce mai mare decât putea duce. Dar, înainte sa cadă sub povara ei, s-a trezit la poarta cu un tânăr.„A venit un om am zis, ok, de unde sunteti? Omul zice: dar nu-i important. Zic ok, vreti sa vizitați sa vedeți bolnavii pe aici, ca va duc. Zice: Stiți, eu am venit doar sa las ceva și să plec. Și scoate omul un plic mare și-l pune pe masa... și a plecat omul. Când am desfăcut plicul, 24.000 de euro. Cu banii aia am și cumpărat casa” povestește cu uimire Viorel. Îi place sa spună că la Dumbrava în fiecare zi se întâmplă o minune. În fiecare zi e cineva care ii face un dar, pentru ca el sa-și poată duce misiunea mai departe. Vestea despre acest om s-a răspândit și bunătatea lui a devenit molipsitoare. Nici el nu mai știe de cate ori i-au dat lacrimile de fericire când a văzut cat de frumoși și de darnici pot fi oamenii, chiar și atunci când au extrem de puțin de oferit. A adunat aici atâtea povesti frumoase pe care ar vrea sa le împărtășească lumii încât s-a hotărât sa-și facă propria emisiune pe Facebook.
Statul se plânge des ca nu are bani. Dar statul înseamnă oameni. Căldură, respectul și dragostea nu costa prea mult. N-ai nevoie decât de o inima mare și de capacitatea de a trai suferințele și bucuriile aproapelui ca și cum ar fi ale tale. Sau măcar sa te gândești, din când în când, ca într-o zi cineva apropiat ție ar putea avea nevoie de empatie și atunci ți-ai dori sa aibă în față un om.
