În cazul conflictelor iscate de apariţia ultimului stat pe harta Europei, totul se reduce de fapt la o întrebare simplă: ?Cine au fost primii locuitori pe teritoriul Kosovo? Albanezii, descendenţi ai ilirilor? Slavii?? Cam aceeaşi întrebare de care se agaţă naţionaliştii maghiari din Transilvania, cu diferenţa că aici descendenţa locuitorilor este evident cunoscută. Aşa că, vorba oficialilor români, ?o similitudine politică nu se poate aplica în Harghita şi Covasna sau cu atât mai puţin pentru întreg Ardealul." Condiţiile istorice, politice, economice, sociale sunt total diferite în cele două regiuni şi e foarte greu pentru maghiari să forţeze o soluţie Kosovo. Dar, pentru că actualul context o impune, iată câteva date din istoria sângeroasă a provinciei Kosovo.
Până în secolul XIX, se ştiu puţine despre provincia Kosovo. Cei mai vechi locuitori cunoscuţi erau ilirii; astăzi, albanezii spun că sunt descendenţii lor direcţi. Sârbii spun însă că albanezii au apărut de fapt în zonă la începutul Evului Mediu, ca rezultat al alianţelor între păstorii nomazi şi urmaşii neromanizaţi ai ilirilor şi dardanienilor din Tracia. Trasarea descendenţei este însă oricum dificilă: este foarte posibil ca locuitorii regiunii, dinainte de sârbii veniţi din nord, să fie înrudiţi genetic, însă sunt necesare probe de ADN care să stabilească clar acest lucru. În condiţiile conflictului care a durat atâţia ani, aceste probe sunt foarte greu de obţinut.
Regiunea a fost cucerită de Alexandru cel Mare în anul 300 î.Ch. apoi, din secolul IV d.Ch., face parte din provincia romană Dardania. În secolul VI, slavii trec Dunărea către Balcani. Migraţiile, aşa cum se ştie, au slăbit Imperiul Bizantin suficient cât ilirii ? cunoscuţi de vecinii lor drept albanezi - să se mute la est de Adriatica, în regiunea balcanică Kosovo. Limba lor a devenit cunoscută ca albaneza, iar credinţa lor se leagă de Biserica Bizantină, după Marea Schismă din 1054. Slavii, ajunşi în Balcani, se divid în trei mari grupe, aceleaşi rămase până în ziua de azi: sloveni, croaţi şi sârbi. Până în secolul XII, aproape întreaga zonă cunoscută astăzi ca nordul Albaniei şi Kosovo era deja în mâinile slavilor.
Până în 1190, Kosovo a devenit centrul cultural şi administrativ al statului medieval sârb, condus de dinastia Nemanjic, care a dăinuit timp de 200 de ani. Tocmai de aceea, Kosovo este cunoscut de sârbi ca ?Vechea Serbie?. Totuşi, în 1389, în faimoasa Bătălie de la Kosovo Polje, sârbii şi aliaţii lor sunt învinşi de turci, iar la scurt timp, Kosovo devine parte a Imperiului Otoman. Albanezii au început să se întoarcă, într-un număr considerabil, în decursul secolului XV, iar Turcii au devenit suverani în 1489. În tot acest timp, marea majoritate a albanezilor erau încă creştini, şi trăiau alături de sârbi într-o armonie cel puţin rezonabilă. În timp, albanezii, dar şi o mică parte din sârbi, au devenit musulmani. Rezistenţa sârbă la convertirea la Islam a fost mult mai puternică, atâta timp cât Kosovo era centrul Bisericii Ortodoxe Sârbe, cu numeroase şcoli teologice.
Către sfârşitul secolului al XVII-lea, sârbii au început să părăsească Kosovo, ca rezultat al numeroaselor victorii ale otomanilor. Din acest motiv, ?centrul de greutate? s-a mutat către nord, la Belgrad, unde a rămas până în ziua de azi. Deplasarea acestei populaţii este cunoscută în istorie ca ?Marea Migraţie?. Ca atare, Kosovo devine subpopulat, atrăgând, cu pământul fertil, albanezi din dealurile albaneze. În această perioadă, albanezii erau deopotrivă creştini şi musulmani.
Serbia şi Kosovo au fost anexate Imperiului Otoman în 1459, Bosnia şi Herţegovina au căzut în 1465, respectiv 1483. De atunci, creştinii şi evreii din regiune au plătit biruri şi s-au supus până la mijlocul secolului al XIX-lea, când marile puteri europene au înfierat politica dusă de sultan. De fapt, opresiunea a luat sfârşit abia în 1912, după primul Război Balcanic. Inaugurarea Seminarului Ortodox Sârb în 1871, la Prizren, a constituit debutul unei noi extinderi a sârbilor către Kosovo, culminând cu reocuparea şi controlul deplin asupra lui, din 1912. Termenii Tratatului de Pace din 1878, după Războiul Ruso-Turc, extindeau Bulgaria către vest şi înapoiau sârbilor Mitrovica şi Pri¨tina, restul din Kosovo rămânând sub ocupaţie otomană.
Ca răspuns la termenii păcii, naţionaliştii albanezi au convocat la Prizren o întâlnire a peste 300 de delegaţi din Kosovo şi vestul Macedoniei, pentru a stabili o stategie. Aici s-a fondat ?Liga de la Prizren?, formată în principal de musulmani conservatori, proprietari de pământ, al căror principal obiectiv era menţinerea ocupaţiei turce care îi proteja de prădătorii vecini balcanici. Liga includea şi intelectuali albanezi, inspiraţi de Renaşterea europeană, care doreau uniunea tuturor albanezilor, sub legea otomană. În mod evident, Sultanul a susţinut Liga, în încercarea de a contrabalansa printr-o ideologie pan-islamică influenţele ortodoxe şi catolice din lumea europeană. Însă Imperiul devenea tot mai slăbit, iar Liga s-a desprins de sultan, îndreptându-şi politica împotriva creştinilor. Acţiunile membrilor Ligii au dus la animozităţi crescânde, principalii vizaţi fiind sârbii, dar şi albanezii creştini. În acest timp, conducerea musulmană susţinea puternic ideea de purificare etnică ? desigur, în termenii epocii ? iar sârbii au început din nou să migreze către nord.
Prin Tratatul de la San Stefano, din 1898, Serbia devine stat independent. Tot atunci, puterile vest-europene au reacţionat la ceea ce ei considerau interese ruse exagerate în Balcani, prin impunerea unui nou tratat de pace Rusiei, de data aceasta la Berlin, sub prezidiul cancelarului Otto von Bismarck. Înţelegerea reduce puternic dimensiunile Bulgariei şi returnează teritoriul albanez turcilor. Mulţi sârbi sunt expulzaţi din Kosovo, iar forţele sârbe sunt forţate să se retragă.
1912. Primul Război Balcanic. Albania ? afiliată otomanilor - este atacată de Muntenegru, Serbia, Bulgaria şi Grecia. Sârbii se înrolează, în principal, pentru a răzbuna înfrângerea de la Kosovo Polje. Ei intră către Pri¨tina, în timp ce albanezii, majoritari în Kosovo, se retrag în munţi. Turcii sunt înfrânţi, casele lor şi ale albanezilor sunt distruse, familii întregi dispar. Civilii sârbi urmează armata pentru a ocupa din nou pământurile părăsite cu numai câţiva ani înainte. De atunci, Serbia a deţinut suveranitatea asupra provinciei, până anul acesta. Albania devine în 1913, pentru prima dată, stat suveran cu drepturi depline. Cât priveşte Kosovo, populaţia încă majoritar albaneză nutrea, desigur, puternice sentimente anti-sârbe. Cel de-al Doilea Război Balcanic, în 1913, împinge Bulgaria către eşec: ea atacă trupele sârbe şi greceşti în Macedonia. Ca rezultat, Serbia aproape îşi dublează teritoriul, anexând cea mai mare parte a Macedoniei slave.
Primul Război Mondial aduce în Kosovo lupte de gherilă între sârbi şi albanezi, atrocităţi de ambele părţi şi un aflux de refugiaţi către Albania. În 1915, Pactul Secret de la Londra decide împărţirea teritoriului Albaniei în trei ? una destinată Greciei, una Italiei, si un rest de regiune autonomă. Trupele austro-ungare şi bulgare au ajuns însă în Kosovo, iar ce a urmat a fost dezastrul sârbilor, cunoscut ca ?Marea Retragere Sârbă?: 100.000 de oşteni au murit atunci. Austro-Ungaria şi Bulgaria domneau în Kosovo, iar aici se deschid şcoli de limbă albaneză, pentru subminarea prezenţei sârbilor. Numeroşi kosovari albanezi se înrolează în armata austro-ungară însă, în 1918, când roata se întoarce în favoarea sârbilor, aceştia se răzbună pentru abuzurile albanezilor trecând, la rândul lor, ?prin foc şi sabie? femei şi copii.
Tratatele de pace care au încheiat Primul Război Mondial, între 1919 şi 1920, au trasat pe rând viitorul statului iugoslav: Regatul Sloveniei, Croaţiei şi Serbiei a devenit regatul constituţional Iugoslavia şi a reunit 12 milioane de oameni, din care 400.000 albanezi. Majoritatea covârşitoare era formată din sârbi. Prin contrast, 64% din populaţia kosovară erau albanezi, iar dintre aceştia, trei sferturi erau musulmani.
Era evident pentru toată lumea că seminţele conflictului se sădeau cu şi mai multă înverşunare. Ostilităţile dintre sârbi şi albanezi au început imediat, iar în 1921, Albanezii cereau Ligii Naţiunilor să unească Kosovo cu Albania. Liga, predecesoarea ONU, nu a luat nici o măsură. În perioada interbelică, tot mai mulţi sârbi au colonizat provincia însă, în 1931, populaţia albaneză încă se ridica la 63%.
În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, mai exact începând cu 1941, cea mai mare parte din Kosovo a fost anexată unei Albanii controlate de Italia fascistă, în timp ce Regatul era sub ocupaţie germană. De asemenea, regiunile miniere kosovare aparţineau Germaniei. Cu doar un an înainte, Partidul Comunist Iugoslav se angajase, în scris, să ofere independenţa regiunii, prin înfiinţarea ?Republicii Kosovo?, dar desigur că acest obiectiv nu a fost niciodată fixat cu adevărat. În 1943, la Mulje, Albania, a luat fiinţă un organism pentru ?Salvarea Albaniei?, care milita pentru unirea cu Kosovo într-un stat independent. În acelaşi an, o a doua Ligă de la Prizren a fost înfiinţată, cu delegaţi din toate teritoriile albaneze şi cu obiective similare.
De-a lungul conflagraţiei, sârbii şi muntenegrenii din teritoriile albaneze ocupate au fost oprimate de divizia SS Skanderbeg, compusă din soldaţi albanezi sub comandă germană. În schimb, când Germania era aproape învinsă, Josip Broz Tito, care obţinuse tot capitalul politic de care avea nevoie ca şef al Partidului Comunist, a declanşat o puternică ofensivă în Kosovo, arestând oficiali, efectuând percheziţii în fiecare casă. Kosovarii au reacţionat printr-o rebeliune, înăbuşită sângeros de partizanii iugoslavi.
Kosovo a fost eliberat după 1944, cu ajutorul partizanilor albanezi ai Comintern (Internaţionala Comunistă), devenind provincie a Republicii Federative Iugoslavia. Constituţia iugoslavă din 1946 nu a conferit autonomie teritorială provinciei, dar nici nu a recunoscut albanezii ca naţionalitate în federaţie. Cinci naţionalităţi au fost recunoscute: sârbă, croată, slovenă, muntenegreană şi macedoneană. Zece ani mai târziu, în 1956, naţionaliştii albanezi din Kosovo au izbucnit din nou, iar guvernul iugoslav a dispus din nou dezarmarea casă-cu-casă.
1967. Tito vizitează pentru prima dată provincia. Prima sa decizie a fost înlăturarea mai-marelui regiunii, Alexandru Rankovic, de la putere. Vestea alungării acestuia, mult hulit de albanezi, a generat un val de euforie, odată cu noi libertăţi nesperate: limba, educaţia şi cultura albaneză au înflorit atunci, iar rata naşterilor a dus, până în 1971, la creşterea populaţiei albaneze de la 67% la 74%. Tito nu s-a oprit însă aici. Constituţia din 1974 a conferit autonomie regiunii şi, mai mult, a fost considerată una dintre cele opt regiuni federale cu drepturi depline în Iugoslavia. În practică însă, autoritatea noii provincii autonome nu era egală cu cea sârbă. Desigur, Liga din Prizren, reunită în 1978, a demarat noi acuze la adresa guvernului iugoslav. În acelaşi timp, capitalul destinat Kosovo provenea din fonduri rămase din alte regiuni ale federaţiei, în special din Slovenia sau Croaţia. Explozia demografică nu a dus nici ea la nimic bun, fondurile scăzând exponenţial.
În 1980, Josip Broz Tito, mâna forte care ţinea toate aceste naţionalităţi unite, mai mult sau mai puţin forţat, moare, la 4 mai. Efectul destabilizator a fost devastator şi continuă să dea emoţii Europei. La mai puţin de un an de la moartea lui Tito, studenţi albanezi de la Universitatea din Pri¨tina au demarat atacuri împotriva sârbilor şi muntenegrenilor conlocuitori. Politica de intimidare a luat proporţii până la mijlocul anilor 80, iar mulţi sârbi au părăsit regiunea. Cei rămaşi au organizat un prim protest abia în 1986: sub auspiciile Academiei Sârbe de Arte şi Ştiinţe, o serie de intelectuali au prezentat o Declaraţie în care se cerea, pentru prima dată, revocarea autonomiei Kosovo. Până la această dată însă, o puternică mişcare subterană pentru Eliberarea Naţională a Kosovo se dezvolta, atrăgând şi alte organisme similare. Sârbii din Kosovo se simţeau (şi erau) ameninţaţi. În februarie 1987, guvernul sârb propune, deşi nu avea autoritatea să o facă, ridicarea autonomiei Kosovo. Provincia se afla atunci sub autoritatea federală.
Fără îndoială, între 1974 şi sfârşitul deceniului IX, albanezii din Kosovo s-au bucurat de o libertate niciodată atinsă în istoria lor zbuciumată. Sub legea sârbă, albaneză sau otomană, autonomia era un simplu proiect. Dar pentru kosovarii în căutarea independenţei, nu a fost de ajuns. Chiar şi aşa, consensul lipseşte încă, pentru că unii cereau doar independenţa, în timp ce alţii vor şi alipirea la Albania.
A urmat Slobodan Miloşevici. Întreaga Europă a urmărit cu sufletul la gură evoluţia conflictelor sângeroase de ani şi ani de zile. Aşa cum a urmărit, zilele acestea, şi apariţia unui nou stat pe harta Europei, tolerat de puterile occidentale, refuzat în est.
INDEPENDENŢA KOSOVO. Politică versus istorie
Ella Moroiu, Antena3.ro
