Mussolini, un dictator al paradoxurilor

05 Mai 2008   •   08:11
<font color=red>Mussolini</font>, un dictator al paradoxurilor
Benito Mussolini poate apărea în ochii neaveniţilor precum un dictator-bufon nazist, care pozează ridicol alături de natura sinistră a regimului lui Hitler. Un personaj contradictoriu, Mussolini este socialistul devenit fascist, un despot incapabil şi cam ghinionist, tată de familie cu câteva amante de rezervă, admiratorul rasistului Hitler, fan al jazz-ului ?black?, modernistul care evocă antichitatea. A devenit necruţător când eşecul lui era evident si prestigiul definitiv pătat; o trudă de douăzeci de ani s-a sfârşit în câteva minute. Ca un paradox, l-a inspirat pe Adolf Hitler, apoi a devenit marioneta lui.



Un personaj mai complex decât am crede, Benito Amilcare Andrea Mussolini s-a născut la 29 iulie 1883, în satul Dovia, comuna Preddapio, Italia, ca fiu al unui fierar şi al unei învăţătoare. Tatăl, Alessandro, este activist socialist, iar mama ? Rosa Mussolini (născută Maltoni) ? o catolică ferventă. Prenumele primului născut al familiei i-au fost inspirate tatălui de convingerile politice: Benito ? după Benito Juarez, preşedinte mexican reformist; Amilcare ? după socialistul italian Amilcare Cipriani, iar Andrea ? tot după un socialist, Andrea Costa.

Un copil neastâmpărat, turbulent, agresiv, Benito urmează şcoala elementară în satul natal. Firea sa rebelă se manifestă şi în timpul şcolii secundare: la 11 ani, îşi răneşte un coleg cu cuţitul şi aruncă o călimară într-un profesor; este exmatriculat. Firea sa anarhică se dezvoltă în continuare, aşa că trece cu greu şi de anii liceului. Caracterizat de mulţi istorici ca un nebun inteligent, obţine fără dificultate o diplomă de profesor de şcoală elementară şi profesează circa un an, până când constată că a-i învăţa pe ceilalţi nu este o vocaţie care să i se potrivească.

Aşa că simte nevoia să îşi lărgească orizonturile dincolo de graniţele Italiei: la doar 19 ani, pleacă în Elveţia, unde trăieşte de pe o zi pe alta, prestând munci necalificate cu ziua. În acelaşi timp, este luat în colimator de poliţie pentru acte de vagabondaj şi încăierări. Biografii lui Mussolini insistă asupra perioadei petrecute în Elveţia, considerând că acum a fost influenţat cel mai mult în formarea sa ca dictator fascist. În această perioadă, citeşte cu aviditate teoriile filozofilor vremii, selectând ce i se pare bun şi discreditând restul, formându-şi propriile concepte politice şi filozofice, impresionându-i pe cei din jur cu spiritul revoluţionar.

Acum învaţă ce înseamnă o propagandă eficientă şi care sunt ?calităţile? unui agitator politic eficient. Urcă treptele sociale şi este angajat ca redactor la ziarul ?L?Avvenire del Lavoratore?, publicaţia socialiştilor italieni din Elveţia. Îşi câştigă reputaţia unui bun jurnalist politic, care realizează însă o propagandă mascată, prin care promovează violenţa şi atingerea scopului prin forţă. Din acest motiv, este arestat în mai multe rânduri de poliţia elveţiană.

În 1903, se instalează la Berna, unde are o nouă confruntare cu forţele de ordine: este arestat sub acuzaţia de instigare la grevă şi la revoltă în rândul muncitorilor italieni. Este expulzat în Italia, însă ordinul este valabil numai pentru cantonul Berna. Mussolini se foloseşte de această breşă şi revine în Elveţia. Se instalează la Bellinzona, unde îşi continuă activitatea de agitator şi anarhist. Se reîntoarce în Italia doar pentru a fi alături de mama grav bolnavă, apoi, pentru a scăpa de serviciul militar, revine în Elveţia, la Lausanne, unde se înscrie la Facultatea de Ştiinţe Sociale. Urmează cursurile facultăţii, dar numai pentru câteva luni. Trei decenii mai târziu, parcursul academic modest este recompensat cu o diplomă Doctor Honoris Causa, decernată fostului student, devenit Il Duce.

Reîntors definitiv în Italia, între 1907 şi 1908, mai activează ca profesor, apoi, în 1909, se mută în Trento (atunci teritoriu austro-ungar), unde scrie pentru un ziar de orientare socialistă. Şi aici intră în conflict cu autorităţile locale pentru poziţia sa public revanşardă faţă de pretenţiile teritoriale ale Italiei la regiunea din jurul oraşului Trento. Este expulzat şi de aici. Înapoi în ţara natală, editează un ziar socialist în Forlí, apoi devine editor la, ?Avanti!?, cel mai important ziar socialist italian al epocii.

În 1914, Benito Mussolini este exclus din Partidul Socialist Italian, după ce se pronunţă pentru intrarea în război împotriva Austro-Ungariei. Înainte de izbucnirea războiului, Mussolini se opusese recrutării obligatorii şi protestase împotriva ocupării Libiei, în paginile ?Avanti!? şi nu numai. Naţionalismul său declarat îi permite să strângă fonduri de la compania de producţie de armament Ansaldo dar şi de la alte companii. Exclus de socialişti şi rămas fără instrumentul de opinie, îşi fondează cu ajutorul sponsorilor propria publicaţie, ?Il Popolo d?Italia?, cu care promovează violent politica personală asupra războiului. Se pare că ziarul a fost finanţat şi de marile puteri interesate de intrarea Italiei în război de partea Antantei: Franţa, Anglia şi Rusia. Publicaţia a devenit ziarul oficial al mişcării fasciste italiene.

Când statul intră în război, Mussolini se înrolează şi luptă pe front din 1915 până în 1917. A fost rănit o singură dată, iar gurile rele susţin că rana este datorată unui accident în timpul manevrării greşite a unei grenade de către Mussolini...



După pacea din 1918, Mussolini îşi reconstruieşte cariera şi ideologia politică cu sprijinul veteranilor de război, mulţi rămaşi fără locuri de muncă, iar rezultatul este o nouă filosofie: o combinaţie de naţionalism, disciplină, autoritate şi un lider carismatic care evocă mereu un motiv al refacerii gloriei Romei antice. Mussolini a denumit-o mişcarea ?fascism?. Lansată oficial în 1919, pare să fie unica salvare şi singura capabilă să restabilească ordinea într-o epocă zdruncinată de greve, fabrici închise şi proteste. Tinerii fascişti luptă împotriva violenţei cu violenţă, astfel încât în 1922, când are loc o grevă generală, ei incendiază sediile Partidului Socialist şi distrug tipografia ?Avanti!?.

În toamna aceluiaşi an, Mussolini organizează ?Marşul Romei? (Marcia su Roma), o demonstraţie de forţă: la ordinul său, mii de fascişti ? Cămăşile Negre ? se îndreaptă spre Roma pentru a prelua puterea. Intimidat şi având perspectiva unui război civil, regele Victor Emanuel al III-lea îl desemnează pe Mussolini, sosit la Roma cu trenul, şi nu alături de manifestanţi, în funcţia de prim-ministru. Sub conducerea lui, fasciştii pot să îşi îndeplinească idealurile politice, atâta vreme cât rămân suporterii monarhiei. Mussolini ? acum la 39 de ani ? , este supranumit Il Duce ? Conducătorul. În scurtă vreme, se declanşează un cult al personalităţii, care îl portretizează ca salvator al naţiunii. O poziţie ideală, de unde Mussolini preia treptat întreaga putere. Se spune că discursurile sale pasionale şi cultul personalităţii afişat în timpul marilor marşuri şi parade ale ?cămăşilor negre? din Roma au fost sursele de inspiraţie ale lui Adolf Hitler şi ale naziştilor germani.

După preluarea puterii, fasciştii formează o coaliţie parlamentară cu naţionaliştii, liberalii şi populiştii. Pacea politică este de scurtă durată: coaliţia lui Mussolini votează în 1923 Legea Acerbo, care acordă două treimi dintre mandatele parlamentare partidului care câştigă un sfert din sufragiile populare. Prin violenţă şi intimidări, partidul lui Mussolini îşi arogă cele 25% din sufragii necesare la alegerile din 1924, devenind partid de guvernământ. După alegeri, fireşte, apar cererile de anulare. Are loc primul asasinat - deputatul socialist Giacomo Matteotti semnalase abuzurile din timpul procesului electoral. După moartea colegului lor, deputaţii socialişti părăsesc lucrările parlamentului, ceea ce îi dă ocazia lui Mussolini să legifereze hotărâri abuzive. În 1925, când implicarea Ducelui în asasinat este evidentă pentru toată lumea, acesta îşi asumă public responsabilitatea pentru violenţe, după care proclamă dictatura fascistă, care îi permite să conducă fără opoziţie şi fără să dea socoteală regelui.



Guvernarea Ducelui este aşadar marcată de brutalitate extremă: Parlamentul este fascist, ziarele de opoziţie sunt interzise, iar cei care se opun regimului sunt maltrataţi. Cu toate acestea, regimul Mussolini este unul popular: dictatorul este privit ca o celebritate, sau chiar ca un sfânt... Cele 3000 de vederi şi felicitări diferite cu chipul conducătorului au fost vândute în aproape 100 de milioane de exemplare, în epoca fascistă. Trebuie spus totuşi că politica fascistă a lui Mussolini nu se suprapune cu nazismul lui Hitler sau obsesia rasistă, iar inamicii politici erau încarceraţi sau exilaţi în diferite zone ale Italiei, şi nu trimişi în lagăre de concentrare. În cazul în care, desigur, nu erau asasinaţi de la bun început.

Din păcate, în 1933, Hitler se impune ca lider în Germania, iar Mussolini îi recunoaşte superioritatea pe scena liderilor europeni. Uitând că a avut odată o amantă evreică, îşi revizuieşte atitudinea faţă de această comunitate şi introduce legislaţia antisemită. Doi ani mai târziu, dorinţa de supremaţie a Ducelui îl împinge la ocuparea Etiopiei, stat paşnic, fără apărare în faţa tehnologiei de război europene. În 1936, alături de Hitler, se implică direct în Războiul Civil din Spania, sprijinindu-l pe liderul rebel spaniol Francisco Franco. Timp de doi ani, Mussolini trimite în Spania trupe, armament, muniţie şi bani.

În 1940, Italia intră în cel de al doilea Război Mondial alături de Germania. Prost condusă, dezastruos echipată şi deja obosită de campaniile africano-spaniole, armata italiană înregistrează eşec după eşec. Pentru dezastru este învinuit însuşi Ducele, în 1943, când Marele Consiliu Fascist îi retrage toate prerogativele de conducător. Din ordinul regelui Victor Emanuel al III-lea, Mussolini este arestat, iar Italia trece de partea Aliaţilor. Hitler intervine - trupele sale invadează Italia, îl eliberează pe Duce şi îl instalează în fruntea unui nou stat-fantomă, Republica de la Salo (Republica Socială Italiană). Statul rezidual fascist a continuat să lupte împotriva Forţelor Aliate.



1945. După lupte grele, trupele lui Hitler se retrag, iar Benito Mussolini, alături de amanta sa de atunci, Clara Petacci, fug în Elveţia. La 27 aprilie 1945, sunt capturaţi de partizanii italieni, care îi execută prin împuşcare a doua zi. Trupurile sunt duse la Milano şi spânzurate de picioare, la dispoziţia locuitorilor oraşului. După un timp, rămăşiţele pământeşti ale lui Ducelui sunt înmormântate în secret. La cererea văduvei sale, în 1957 Benito Mussolini a fost deshumat şi înmormântat lângă Predappio.





La sfârşitul războiului, mişcarea fascistă a fost interzisă. Totuşi, veteranii Republicii din Salo au fondat Movimento Sociale Italiano. Redenumită Alleanza Nazionale, mişcarea face astăzi parte din guvernul de coaliţie. Denumirile se pot modifica uşor, este clar însă că moştenirea aripii drepte a dăinuit peste decenii, cel puţin până în 1995, când partidul s-a ?lepădat? de orice rămăşiţe ale ideologiei lui Mussolini. Liderul formaţiunii, Gianfranco Fini, a condamnat legile rasiste promulgate de regimul fascist în 1938, catalogându-le drept ?infame?. În plus, el consideră că numele Mussolini şi era fascistă se leagă de pagini ruşinoase ale trecutului şi de ?răul absolut?. Ca rezultat al acestor declaraţii, nepoata dictatorului, Alessandra Mussolini, alături de alţi puternici ai partidului, au demisionat din Alleanza Nazionale, fondând Azione Sociale.

Mii de vizitatori în cămăşi negre coboară în Predappio în fiecare an pentru aniversarea lui Il Duce. Pe o străduţă, un magazin vinde suveniruri ce amintesc de epoca lui, în ciuda unei legi care interzice promovarea sau glorificarea publică a fascismului. ?Spre deosebire de Germania, Italia nu s-a văzut niciodată decât în postura de victimă a celui de-al doilea Război Mondial?, arată Filippo Focardi, istoric la Universitatea din Florenţa. ?Varianta oficială omite prima parte a războiului, în care italienii au luptat alături de Germania şi au invadat Albania, Grecia şi Iugoslavia, comiţând crime. (...) Guvernul de dreapta a îndepărtat tabuul. Acum poţi vedea reclame la TV pentru casete video cu discursurile lui Mussolini, şi asta nu s-a mai întâmplat niciodată înainte?, arată profesorul.

În dormitorul unui lider fascist

Cotidianul ?La Reppublica? publica, în urmă cu patru ani, dezvăluirile şoferului personal al dictatorului către serviciile secrete americane ale timpului. Ce aflăm despre Duce? Că era un mare afemeiat ? asta deja se ştie. Ercole Boratto povesteşte că, în lunga vară fierbinte a Romei, Mussolini îşi muta reşedinţa într-un ?cuibuşor de nebunii? ? Castelul Porziano. Aici, amantele riscau să se întâlnească şi să işte scandaluri deseori, iar înşelata Clara Petacchi, cea din urmă amantă, nu de puţine ori a plâns pe umărul şoferului din cauza altei cuceriri a lui Benito... Boratto mai comenta: ?În timpul zilei, nu trebuia deranjat din activităţile sale amoroase. Seara, ne întorceam totuşi în Roma, pentru două-trei ore de muncă. Mă întreb cum putea păstra marea corabie a ţării pe linia de plutire, în special pe timp de război.?

Dar să urmărim o cronologie: prima parteneră stabilă a lui Mussolini a fost o agitatoare socialistă, rusoaica Angelica Balabanoff, cu 14 ani mai în vârstă. Fiică a unui bogat moşier rus, Angelica l-a iniţiat în subtilităţile marxismului, dar se spune că s-a plictisit repede de tânărul rebel.

Margherita Sarfatti conducea cu succes de propaganda fascistă, până în 1938, când, în urma nou introdusei legislaţii antisemite, a renunţat la funcţie, dar şi la patul dictatorului.

În 1909, când locuia la tatăl său, Mussolini s-ar fi îndrăgostit şi ar fi cerut-o de nevastă pe Augusta Guidi, cea mai mare dintre fiicele amantei tatălui său. Augusta l-a refuzat, preferând ca soţ un? gropar. Atunci, Benito s-ar fi întors spre sora mai mică, Donna Rachele, despre care se zvonea că i-ar fi soră, după tată. S-a căsătorit cu aceea care avea să-i fie soţie supusă şi discretă pentru tot restul vieţii. Ea i-a dăruit patru copii: trei fii, Vittorio, Romano şi Bruno, şi o fiică, Edda. Bruno a fost ucis în timp ce testa un bombardier, în 1941.

Publicaţii prestigioase au scris despre existenţa unui fiu legitim al lui Mussolini, născut în 1915 ? Benito Albino. Mama acestuia ar fi fost Ida Dalser, o femeie din Sopramonte, de lângă Trento. Ce s-a întâmplat cu aceştia? Se pare că, de teamă să nu îi perturbe ascensiunea politică, Benito i-ar fi internat pe amândoi în ospicii.



Ella Moroiu, Antena3.ro

x close