Într-o imagine sfâşietoare, liderul palestinian Yasser Arafat îşi părăseşte căminul îmbrăcat în pijama, cu o haină pe umerii slăbiţi, cu ochii adânciţi în orbite, cu pielea de pergament peste figura scheletică. În mijlocul hoardelor de partizani, luptătorul emaciat coboară dintr-un Mercedes şi urcă în elicopterul ale cărui elice răscolesc amintiri prăfuite ale trecutelor glorii şi norii unui viitor incert. Presimţim, şi poate el ştie: este ultima oară când îşi vede ţara adorată, a cărei salvator şi calamitate a fost în egală măsură. Arafat este grav bolnav şi se duce să moară la Paris. Cauza morţii va rămâne, pentru totdeauna, necunoscută.
YASSER ARAFAT, EROU ŞI TERORIST
Mohamed Abdel-Raouf Arafat al-Qudwa al-Husseini (محمد عبد الرحمن عبد الرؤوف عرفات القدوة الحسيني), mai pe scurt Yasser Arafat, s-a născut la 24 august 1929 la Cairo, Egipt, fiind penultimul copil dintr-un şir de şapte. Tatăl său, Abdel Raouf al-Qudwa al-Husseini, palestinian originar din Gaza cu rădăcini egiptene, se ocupa de comerţul cu textile. Mama, Zahwa Abul Saud, provenea dintr-o veche familie palestiniană din Ierusalim; a decedat din cauza unor disfuncţii renale, când Yasser nu avea cinci ani împliniţi. Incapabil să crească de unul singur şapte copii, tatăl îl trimite pe Yasser şi pe Fathi, cel mai tânăr membru al familiei, la fratele mamei lor, în Ierusalim. Aici petrec patru ani, până la reîntoarcerea în Cairo. Una dintre puţinele amintiri din copilărie dezvăluite de Arafat se leagă de trupele de soldaţi britanici care pătrund în puterea nopţii în casa unchiului din Ierusalim, maltratează familia şi distrug bunurile. ?Auzeam zgomotul cizmelor soldaţilor englezi în stradă?, povesteşte Fathi, fratele lui Yasser. Ierusalimul făcea parte, pe atunci, din Palestina sub mandat britanic, iar în 1936 armata regală înăbuşea răscoala populaţiei. După patru ani petrecuţi în Ierusalim, tatăl îi cheamă înapoi la Cairo, unde o soră se va ocupa de creşterea celor doi fraţi mai mici. Peste ani, Arafat nu vobeşte niciodată despre tatăl său, un om distant şi autoritar. Într-atât de distant, încât, la înmormântarea acestuia, în 1952, fiul nu a fost prezent, şi nici nu a vizitat vreodată mormântul.
Din 1947, Yasser urmează cursurile Universităţii Regelui Fuad I, absolvită în 1950. Aici ? spune el ? a reuşit să înţeleagă mai profund iudaismul şi sionismul, în cadrul unor discuţii edificatoare cu membri ai comunităţii evreieşti, dar şi prin lectura operelor unor sionişti proeminenţi. La mai puţin de 17 ani, se transformă într-un naţionalist şi se ocupă de procurarea armelor pentru rebelii din Mandatul britanic al Palestinei, de folosit împotriva evreilor şi a britanicilor. La 19 ani, în timpul războiului arabo-israelian, stârnit de fondarea noului stat pe harta Orientului Mijlociu, Arafat părăseşte Universitatea pentru a lupta în Fâşia Gaza. Dezamăgit profund de înfrângerea suferită de lumea arabă, îşi doreşte să se înscrie la o universitate din Texas, peste ocean. Îşi regăseşte totuşi identitatea şi visul Palestinei independente, aşa că se întoarce la Universitatea Faud şi îşi petrece cea mai mare parte a timpului conducând alţi studenţi pe drumul ales pentru ţara iubită.
Obţine diploma de inginer abia în 1956 şi îşi desfăşoară activitatea în Egipt, apoi în Kuweit. Lucrurile merg bine şi îşi construieşte propria afacere, iar profiturile se consumă, în cea mai mare parte, pe activitatea politică. În 1958, alături de apropiaţii care îi împărtăşesc convingerile, fondează Fatah. În 1959, gruparea clandestină lansează o publicaţie în care promovează presiunile armate împotriva Israelului. La început, conducerea colectivă a grupării pare să fie pe placul lui Arafat. Totuşi, în 1961 deja este evident pentru toată lumea că el este cel care deţine controlul total asupra fondurilor, multe provenite de la alţi palestinieni înstăriţi; desigur, controlul financiar implică un control total asupra Fatah. Unii comentatori arată că, în încercarea de a-şi atrage adepţi, a mituit numeroase personaje în funcţii-cheie, iar autoritatea sa a rămas neştirbită timp de decenii: liderul palestinian a avut grijă să îşi ţină rivalii sub lupă. Pe de altă parte, aceiaşi comentatori recunosc că problemele palestinienilor au devenit cunoscute
şi au fost intens mediatizate pentru prima dată în istorie prin meritul lui Arafat.
La sfârşit de an 1964, Arafat părăseşte Kuweitul pentru a deveni revoluţionar cu normă întreagă, organizând raiduri ale
Fatah din Iordania către Israel. În acelaşi an ia fiinţă Organizaţia Pentru Eliberarea Palestinei, sub egida Ligii Arabe, reunind un număr de grupări care doresc eliberarea Palestinei pentru palestinieni. Statele arabe duc în general
o politică mai conciliantă decât Fatah, până în 1967 însă. Cu ocazia Războiului de Şase Zile, regimurile arabe umilite, înfrânte, îşi pierd orice credit. Gaza şi Cisiordania sunt în mâinile Israelului, ca şi Ierusalimul. În 1968, Fatah,
singura supravieţuitoare a onoarei arabe şi cea mai bine organizată dintre membrii OEP, părăseşte clandestinitatea. În 21 martie 1968, bătălia de la Karameh, prima victorie palestiniană împotriva israelienilor, consfinţeşte definitiv puterea lui Arafat. Ca urmare, în 1969 Fatah preia puterea, cu Arafat în funcţia de preşedinte al comitetului executiv OEP. Gruparea încetează astfel a mai fi o organizaţie ? marionetă a statelor arabe, care doreau să ţină palestinienii sub control; Fatah este acum o puternică organizaţie independentă şi naţionalistă, cu baza în Iordania.
Cu Arafat la cârmă, OEP devine un stat în stat, cu forţe militare proprii. Regele Hussein al Iordaniei este vizibil deranjat de raidurile organizate împotriva Israelului, dar şi de alte metode violente, aşa că, în cele din urmă, expulzează organizaţia din ţară. Arafat mută baza în Liban, însă o invazie israeliană îi slăbeşte puterile şi îl forţează să mute baza în Tunisia. Este o perioadă grea, în care supravieţuieşte unui accident aviatic, dar şi tentativelor de asasinat. Viaţa sa stă sub semnul unei continue mişcări, dintr-o ţară în alta, dar şi din sălaş în sălaş. Crede că viaţa lui este în mâinile lui Dumnezeu, însă este precaut în ceea ce priveşte securitatea personală. Imposibil de anticipat în mişcări, la Beirut ca şi la Tunis, în pace şi în război, îşi modifică itinerariile în ultimul moment, dormind în fiecare noapte în locuri diferite. Precauţiile îl ajută să evite cel puţin zece atentate şi două sau trei bombardamente care năruiesc casele pe care tocmai le părăsise. Totul pentru cauza palestiniană.
Între 1970 şi 1983, haosul domneşte. Noua strategie definită de OEP, refugiată în Beirut, prevede ?atacarea intereselor
sioniste peste tot în lume? şi ?mobilizarea bazei libaneze alături de palestinieni?. Deciziile atrag după ele doar catastrofe. Prima se traduce prin seria de atentate semnate ?Septembrie Negru?: deturnări de avioane, un masacru
provocat de kamikaze japonezi la aeroportul din Lod în 1972, capturarea şi uciderea atleţilor israelieni la München în septembrie 1972. Arafat este considerat de către lumea întreagă instigatorul atentatelor şi devine terorist internaţional nefrecventabil. A doua decizie aruncă Libanul într-un nemilos război civil care durează cinsprezece ani, ruinează definitiv ţara şi face mii de morţi. Arafat, care a angajat OEP alături de stânga libaneză, este în cele din
urmă respins de ambele părţi. În vara anului 1982, Arafat, încercuit de armata israeliană, iese viu din Liban doar graţie navelor franceze care îi protejează fuga în Tunis.
Dat afară şi din Liban, pentru Yasser şi pentru Organizaţie începe o perioadă dificilă. Urmează Intifada, o mişcare
amplă de protest, insurecţie, rebeliune (sau rezistenţă la opresiune, aşa cum ar traduce locuitorii zonei) iniţiată de liderul palestinian, în încercarea de a atrage atenţia întregii lumi către plângerile palestinienilor. Acelaşi termen
de Intifada se referă, pentru occidentali, la atacuri necontenite împotriva populaţiei civile. În 1988, intervine o schimbare de optică la 180 de grade, căci Arafat realizează că, fără negocieri şi diplomaţie, independenţa nu poate fi posibilă. În faţa Naţiunilor Unite, la Geneva, Arafat declară oficial că OEP renunţă la terorism şi recunoaşte dreptul
popoarelor implicate în conflictul din Orientul Mijlociu de a trăi în pace şi securitate, în special Palestina, Israel şi restul vecinilor. Primele planuri de pace abia încolţesc timid. La 15 noiembrie 1988, la Alger, proclamă un stat
palestinian care implică recunoaşterea statului Israel. Doar că face o eroare uriaşă în 1991, când îl sprijină pe Saddam Hussein, care tocmai invadase Kuweitul. Arabia Saudită şi alte state petroliere taie creditele alocate OEP, mii de palestinieni care muncesc în ţările din Golf sunt expulzaţi şi este exclus oficial de la conferinţa de la Madrid care relansează negocierile între Israel şi lumea arabă.
Acordul de la Oslo din 1993 pare că îl salvează: Arafat iniţiază acorduri secrete cu Shimon Peres, relansându-se în
circuitul internaţional. Victoria este strălucitoare când se fotografiază la Casa Albă alături de Bill Clinton, Itzak Rabin şi Shimon Peres. În Gaza, este primit ca un erou. Deciziile includ aranjamentele pentru alegerile pentru preşedinţia Autorităţii Palestiniene, ce au loc în 1996 şi îl au învingător pe cine altul decât Yasser Arafat. Doar că, între timp, acordul de la Oslo întârzie în a fi aplicat, iar Hamas şi alte grupări teroriste sporesc atacurile. Israelul închide teritoriile palestiniene, condamnate la moarte economică. În 1995, dezastrul pare fără sfârşit: premierul israelian Itzak Rabin este asasinat, iar Arafat nu mai are garanţia păcii. Legăturile de încredere pe care le avea cu prim-ministrul nu vor mai fi reînnodate cu nici un alt lider israelian.
Ca şi alte regimuri arabe din zonă, guvernarea lui tinde să fie mai degrabă dictatorială decât democratică, iar din momentul în care acordurile de pace de la Oslo nu au rezultatele aşteptate de palestinieni, populaţia începe să dea vădite semne de nemulţumire faţă de stilul său de conducere, înconjurat fiind de un anturaj numeros, acuzat de corupţie. Iar când Benjamin Netanyahu obţine puterea în Israel, tot în 1996, procesul de pace încetineşte considerabil. Izbucneşte o nouă Intifada, cu un cortegiu de atentate sinucigaşe şi represalii armate. La Ramallah, Yasser simte cum puterea i se scurge printre degete. Izolat, bolnav, discreditat în lumea întreagă, simte că până şi poporul îl părăseşte şi îl condamnă pentru eşecuri. Nici Ariel Sharon, nici George W.Bush nu îl vor ajuta. Nu mai reuşeşte să convingă Statele Unite şi Israelul de bunele sale intenţii: acestea refuză dialogul şi consideră că Arafat conduce o administraţie coruptă până în măduva oaselor şi vinovată etern de intenţii teroriste. Totuşi, tocmai încercarea Israelulului de a-l izola a dus la o inversare de situaţie, Arafat recâştigându-şi popularitatea pierdută. Începând cu decembrie 2001,
forţele israeliene l-au ţinut, practic, blocat în sediul său din Ramallah. În 2003, SUA cere insistent restructurarea Autorităţii Palestiniene. Cedând la presiuni, liderul palestinian îl numeşte pe Mahmud Abbas în funcţia de premier, dar mulţumirea americanilor este de scurtă durată: Arafat refuză să îl sprijine în lupta împotriva Hamas şi Jihadul islamic, iar Abbas demisionează.
Suha Tawil, jumătatea mai bună a lui Yasser
Detaliile vieţii personale sunt ţinute şi ele în cel mai mare secret. Timp de aproape doi ani, reuşeşte să ascundă chiar şi mariajul său cu Suha Tawil, o palestiniană creştină de familie bună, cu 34 de ani mai tânără decât deloc atrăgătorul Yasser. Împreună au o fiică, Zahwa, numită astfel după bunica sa paternă. Alături de enigmaticul Yasser, Suha nu este decât un canar într-o colivie de aur, jinduind să îşi îndeplineasca visele şi pasiunile; ea are ambiţii care le depăşesc cu mult pe cele de simplă soţie. Când se întâlnesc pentru prima oară, ea este jurnalist şi freelancer la Paris şi liderul Uniunii Generale pentru Studenţii Palestinieni, cu perspective nenumărate. Arafat se apropie de Suha şi, în cele din urmă, îi propune să lucreze la biroul lui din Tunisia. Cu timpul, Arafat se îndrăgosteşte şi o cere de soţie, declarându-le părinţilor ei că o iubeşte pe tânăra creştin-ortodoxă care, deşi se converteşte la Islam, rămâne legată de religia sa.
Ciudăţeniile mariajului lor au respirat în presă abia după moartea liderului: se spune că Suha îl curta pe Arafat, ea a
iniţiat relaţia, dar şi căsătoria. Cât timp căsătoria este păstrată secretă, el declară de mai multe ori cu zâmbetul pe buze: ?Motivul pentru care sunt singur nu este altul decât acela că sunt căsătorit cu cauza mea palestiniană.? Suha
declară, peste ani, că soţul nu i-a oferit niciodată o bijuterie şi că, însurat fiind, duce o viaţă de celibatar. ?Când mă plângeam că sunt neglijată, el îmi oferea amintiri şi simboluri ale revoluţiei palestiniene...? În timpul mariajului, ea spune doar că nu au probleme, iar Yasser este ?cel mai fericit dintre soţi?. Nu este de mirare că palestinienii nu o plac. O consideră parvenită, o creştină provenită din lumea aşezată, care nu a cunoscut războiul din Liban, care ?A dezertat, a abandonat Cauza?, spune o palestiniancă. ?A fugit la Paris, alături de fiica ei, şi nu a ştiut decât să facă cumpărături şi să uşureze conturile bancare ale lui Arafat. N-am crezut niciodată în ea. A trăit mereu în străinătate şi a afişat o atitudine distantă faţă de noi, poporul din Gaza. A fost creştină şi s-a convertit la Islam doar pentru a se căsători cu un bărbat mai mare decât ea cu peste 30 de ani. Suha Arafat are o singură religie: banul!? Căsătoria Suhai cu cumnatul preşedintelui tunisian, în 2006, nu a făcut decâ să sporească animozităţile. Palestinienii nu uită nici faptul că ea primeşte anual 22 de milioane $ de la Autoritatea palestiniană, în urma unei înţelegeri dintre Arafat şi Mahmud Abbas.
Arafat în istoria contemporană
Cunoscut şi sub numele ?de război? Abu Ammar sau ?Domnul Palestina?, el este în primul rând co-fondator şi preşedinte al Organizaţiei de Eliberare a Palestinei (OEP) începând cu 1969, preşedinte al Autorităţii Naţionale Palestiniene (ANP) din 1993 şi lider al grupării Fatah. Mai ştim că, în 1994, a fost premiat cu premiul Nobel pentru Pace. Dincolo de datele biografice, o lume întreagă a privit cum Yasser Arafat a dominat viaţa politică palestiniană timp de aproape patru decenii. Ţelul său principal a fost obţinerea independenţei pentru palestinieni, cu el în fruntea statului. Nu a putut obţine însă o patrie pentru poporul său. Ca lider de gherilă şi al Fatah-ului, suporterii lui Arafat îl văd ca pe un luptător pentru libertate. Adversarii săi îl consideră terorist, iar cei ce susţin cu înflăcărare eliberarea Palestinei îl acuză că ar fi colaborat cu Sionul. De ce? A încercat să negocieze o aplanare a conflictului
israelo-palestinian, în mai multe rânduri. Controversele nu s-au stins nici la aproape patru ani de la moartea sa, iar conflictul istoric este la fel de viu.
Un adevărat lider palestinian
Orice ar spune marile puteri, Yasser Arafat rămâne un lider iubit de palestinieni. Nabil Ali Saat, fost membru al cabinetului palestinian, spunea: ?Omul acesta a jucat un rol esenţial în viaţa noastră. A condus timp de aproape 40 de ani cauza noastră politică pentru crearea unui stat palestinian. Este un simbol, un lider ales de popor şi este forţa unificatoare a palestinienilor.? Henry Kissinger, fost vicepreşedinte american, declară: ?Nimeni n-a putut să nu fie emoţionat de lungul şi sinuosul parcurs al lui Arafat, acest fost terorist care sfârşise prin a se face acceptat ca
responsabil naţional pe picior de egalitate cu ceilalţi protagonişti.?
O moarte neelucidată
Arafat s-a stins din viaţă la 11 noiembrie 2004, într-un spital militar din Franţa. Cauza morţii sale nu a fost dată niciodată publicităţii, ceea ce a dat naştere la nenumărate supoziţii. În raportul medicilor francezi pentru presă se menţiona că moartea lui Arafat a survenit în urma ?unei hemoragii cerebrale extinse?. Nici o explicaţie despre cauzele hemoragiei. Mass-media a vuit apoi de versiunea referitoare la SIDA, principala speculaţie la acea vreme. Arafat ar fi contactat virusul în urma unor contacte homosexuale. Alte versiuni: cancer la colon sau otrăvirea şi infectarea cu un virus letal. Desigur, imediat după deces, liderii palestinieni au acuzat serviciile secrete israeliene că l-au otrăvit pe Arafat. Medicul său personal - Ashraf al-Kurdi - susţinea că medicii francezi l-au contaminat pe acesta cu
SIDA pentru a ascunde urmele substanţei cu care liderul palestinian ar fi fost ucis de serviciile secrete israeliene: ?Orice medic ar spune că simptomele lui indică otrăvirea.? Ziariştii şi liderii de opinie arabi au acuzat în repetate rânduri că acestea sunt responsabile de intoxicarea lui Arafat, cunoscut pentru afecţiunile gastro-intestinale, cu substanţe otrăvitoare. Israelul a negat întotdeauna că ar fi implicat şi a calificat acuzaţiile ca lipsite de sens.
Una dintre bănuieli a fost confirmată în interiorul Frontului Naţional pentru Eliberarea Palestinei: Ahmad Jibril, şef în Comandamentul General, declara că defunctul lider palestinian a murit de SIDA. Jibril a relatat o discuţie dură cu Mahmud Abbas, cel care i-a succedat lui Arafat în funcţia de şef al Autorităţii Naţionale Palestiniene, în cursul
căreia a încercat să afle care este stadiul anchetei referitoare la cauzele morţii. ?În urma morţii fostului premier libanez Rafic Hariri s-a declanşat un adevărat scandal la scară planetară; moartea lui Arafat nu mai interesează pe
nimeni?, a afirmat furios Jibril. Liderul Frontului Naţional pentru Eliberarea Palestinei a specificat că, atunci când a insistat să primească informaţii, unul din apropiaţii lui Abbas i-a spus: ?Sincer vorbind, conform expertizei medicilor francezi, Arafat a murit de SIDA.?
Medicul Ashraf al-Kurdi a mai arătat că moartea liderului ridică şi alte semne de întrebare: de regulă, era chemat să se prezinte la Arafat imediat, chiar dacă acesta suferea de o simplă răceală. În momentul deteriorării definitive a stării de sănătate, medicul nu a mai fost chemat. Mai mult, soţia lui Arafat, Suha, i-ar fi interzis acestuia să îl viziteze în spitalul din Paris în care era internat. Al-Kurdi a fost medicul personal fostului lider palestinian timp de 18 ani,
însă nu a putut vedea trupul neînsufleţit la morgă şi a decis să ceară guvernului francez să înfiinţeze o comisie de anchetă pentru a clarifica situaţia. El a făcut toate aceste dezvăluiri abia în toamna anului 2005, fără să explice de ce a aşteptat atât de mult.
Ella Moroiu, Antena3.ro
