Scriitorul și jurnalistul norvegian Aslak Nore, laureat al Premiului Riverton, vine în România cu „Cimitirul mării”, un roman despre secrete și moștenirea unui trecut care refuză să dispară. Premiul Riverton i-a fost acordat în 2017 pentru thrillerul „Ulvefellen”, în timp ce „Cimitirul mării” a fost recompensat, în 2022, cu Mads Wiel Nygaard’s Legacy, un prestigios premiu literar norvegian.
În exclusivitate pentru Antena3.ro, Aslak Nore vorbește despre război, moarte, familie și reziliență, dar și despre felul în care experiențele-limită ne schimbă perspectiva asupra vieții. Despre luptele care nu se poartă pe front, ci în interiorul familiilor și în relația cu propriul trecut.
Reporter: Aslak, ai cunoscut războiul, conflictele, jurnalismul și literatura. S-a schimbat, de-a lungul anilor, relația ta cu moartea?
Aslak Nore: Nu foarte mult. Dar îmi amintesc prima dată când am mers în Irak, alături de americani. Se întâmpla în urmă cu aproximativ 20 de ani, după cel de-al Doilea Război din Irak. Bagdadul era atunci un loc extrem de periculos.
În prima mea zi acolo, trei soldați americani din unitatea în care mă aflam au fost uciși. Pentru mine, ca norvegian, a fost șocant. În Norvegia, dacă trei soldați mureau în Afganistan, era o știre uriașă. Pentru americani, în acel context, reacția era mai degrabă: „Bine, s-a întâmplat”.
Atunci am realizat cât de diferită poate fi relația oamenilor cu moartea, în funcție de locul din care provin. Dacă vii dintr-o țară sigură, ideea este că nu ar trebui să mori. Moartea nu face parte din viața de zi cu zi. Dacă vii însă dintr-un loc nesigur, indiferent din ce motiv, moartea poate fi prezentă pretutindeni.
Am avut o experiență asemănătoare și în copilărie, când am locuit un an în America Centrală. Oamenii de acolo erau obișnuiți să vadă moartea în jurul lor. Unul dintre prietenii mei mi-a povestit chiar că împușcase un intrus care încercase să intre în casa lui și apoi pur și simplu îl abandonase acolo. Eu am fost șocat. Pentru el, însă, era ceva aproape firesc.
Nu cred că aceste experiențe mi-au schimbat neapărat relația personală cu moartea. M-au făcut, mai degrabă, să înțeleg cât de diferită poate fi această relație de la o societate la alta.
Reporter: Ce contează cu adevărat pentru oameni atunci când se confruntă cu pericolul?
Aslak Nore: Depinde foarte mult de situație. Dacă ești în armată, ești instruit pentru pericol. Ai o uniformă, ai proceduri, ai exerciții și înveți anumite mecanisme care te ajută să funcționezi chiar și atunci când ți-e foarte frică.
În cazul unui jurnalist, lucrurile sunt diferite. Ești mult mai singur. Nu ești o țintă în același fel în care este un soldat, dar poți fi mult mai expus unor situații precum răpirile.
Cred că una dintre cele mai importante lecții pe care le-am învățat despre pericol are legătură cu familia. Când eram tânăr, la 25 de ani, puteam să-mi asum anumite riscuri. Eram speriat uneori și luam foarte în serios pericolul și moartea, dar eram tânăr. Când ai o familie și copii, lucrurile se schimbă. Dintr-odată ai ceva de pierdut. Ai pe cineva care te așteaptă acasă. Eu nu mai puteam face aceleași lucruri.
Reporter: De ce unii oameni reușesc să treacă peste experiențe traumatizante, în timp ce alții rămân marcați de ele zeci de ani?
Aslak Nore: M-am gândit mult la asta, mai ales pentru că am lucrat cu mulți veterani. Vezi oameni care au trecut prin experiențe inimaginabile și par să fie în regulă, în timp ce alții își văd viața distrusă de un eveniment care s-a întâmplat cu 30 de ani în urmă.
Nu știu exact de ce se întâmplă asta. Dar cred că există un lucru foarte important, care apare de fapt în toate cărțile mele: suntem oameni și avem nevoie să construim povești pentru a da un sens vieții noastre.
În „Cimitirul mării”, aceasta este una dintre ideile centrale.
Să presupunem că ai 50 de ani, ai trecut printr-un divorț dificil, îți vezi greu copiii și poate ți-ai pierdut și locul de muncă. Este foarte ușor să te întorci la ceea ce ți s-a întâmplat în trecut, poate atunci când erai un tânăr soldat în Liban, și să explici suferința prezentului prin evenimentele care te-au format.
Dar oamenii rezilienți reușesc să construiască alte povești despre propria lor viață. Pot spune: „Da, am trecut prin lucruri dificile, dar am reușit să găsesc un sens în ele.”
Cred că aceasta este una dintre cheile rezilienței: să găsești un sens în experiențele prin care ai trecut.
Și cred că, într-un anumit sens, o relație serioasă și profundă poate fi chiar mai înfricoșătoare decât să pleci pentru câteva săptămâni într-o zonă de război. Pentru că atunci când pierzi pe cineva de care ești foarte apropiat sau pe cineva pe care îl iubești, experiența este mult mai profundă.
În cele din urmă, reziliența, pericolul și felul în care trecem peste pierderi nu țin doar de război sau de conflicte. Țin de viață în general.
Reporter: Despre „Cimitirul mării”… ce te-a făcut să spui: aceasta este povestea pe care vreau să o scriu?
Aslak Nore: Scrisesem înainte o carte despre cel de-al Doilea Război Mondial, o operă de ficțiune istorică. A fost cartea care mi-a adus consacrarea în Norvegia și a câștigat principalul premiu pentru literatură polițistă și thriller.
Apoi, întâmplător, am auzit o poveste de la un fost coleg pe care l-am întâlnit la o petrecere. Lucra la o serie de podcasturi despre naufragii de pe coasta Norvegiei.
Norvegia este o țară maritimă, iar poveștile despre mare fac parte din patrimoniul nostru. Mi-a povestit despre Coastal Express, care naufragiase în timpul războiului în apropierea spectaculoaselor insule Lofoten. Sute de oameni muriseră. Era aproape o poveste de tip „Titanic”. Am fost imediat fascinat. Pe de o parte, aveai frumusețea extraordinară a peisajului din Lofoten – un loc în care oamenii vin din întreaga lume tocmai pentru aceste priveliști. Pe de altă parte, exista oroarea acelui eveniment: oameni care luptau pentru viața lor în apă.
Cu cât am început să cercetez mai mult, cu atât povestea m-a fascinat. Nu era clar ce se întâmplase cu adevărat. Existau întrebări fără răspuns, enigme – exact genul de lucruri pe care le caută un autor de thrillere.
Dar nu voiam să scriu doar ficțiune istorică. Eram puțin obosit de acest gen, mai ales pentru că presupune o cantitate enormă de documentare: trebuie să verifici totul, de la haine și mâncare până la cele mai mici detalii ale epocii.
Voiam să scriu și o poveste despre o familie. Eram într-un moment al vieții în care aveam copii, dar și părinți, și începeam să privesc diferit trecutul și viitorul. Așa că am decis să le combin pe cele două.
Reporter: De ce ai ales naufragiul ca punct de plecare?
Aslak Nore: Pentru că mi-a oferit exact combinația pe care o căutam: un eveniment istoric real, cu dramă, frumusețe și teroare, și, în același timp, o poveste de familie. Am petrecut foarte mult timp încercând să conectez aceste două planuri și să mă asigur că evenimentul istoric funcționează și în interiorul poveștii de familie.
La un moment dat, mi-am dat seama că acel eveniment putea fi sursa unei traume de familie – locul din care porneau multe dintre conflictele familiei.
Apoi a trebuit să găsesc o modalitate prin care ceea ce se întâmplase cu 75 de ani înainte să aibă relevanță în lumea contemporană.
Nu vreau să dezvălui finalul, dar cred că am găsit o modalitate prin care fantomele trecutului au consecințe reale și devastatoare în prezent.
Reporter: Cartea combină istoria, thrillerul și saga de familie. De ce ai ales această structură?
Aslak Nore: Cărțile pe care le iubesc sunt adesea greu de încadrat într-un singur gen. Sunt undeva între ficțiune literară și thriller sau roman polițist.
Mă gândesc la Carlos Ruiz Zafón și „Umbra vântului”, de exemplu, sau la Donna Tartt. Sunt romane polițiste? Sunt literatură? Este greu de spus, pentru că funcționează pe mai multe niveluri.
Familia mi s-a părut vehiculul perfect pentru acest tip de poveste. Familia este lucrul cel mai universal pe care îl avem. Cu toții avem familii și relații mai mult sau mai puțin bune sau fracturate cu oamenii apropiați. Și fiecare familie are secrete. În cazul familiei Falk, însă, secretele nu sunt doar intime. Este o familie bogată și influentă, care consideră că poartă pe umeri destinul unei națiuni.
Prin urmare, secretele lor nu au doar consecințe personale. Ele pot avea implicații politice și pot afecta averi, moșteniri și succesiuni.
În mod ideal, romanul funcționează pe două niveluri. Îl poți citi ca pe o saga de familie, cu secrete, iubiri interzise și conflicte. Dar, dacă ești interesat de istorie și geopolitică, poți citi aceeași poveste și din această perspectivă.
Reporter: De ce sunt unele secrete atât de greu de lăsat în urmă?
Aslak Nore: Pentru că au consecințe în prezent. Cred că acest lucru este valabil și pentru moștenirea celui de-al Doilea Război Mondial. Am crescut cu poveștile bunicului meu, care a fost într-un lagăr de concentrare din Sachsenhausen pentru că participase la rezistență.
Ideea de a susține o mișcare fascistă era, pentru mine și pentru mulți oameni din Europa Occidentală, pur și simplu de neconceput. Memoria a ceea ce se întâmplase în timpul războiului funcționa ca un fel de barieră împotriva fascismului. Dar oamenii care au supraviețuit acelei perioade dispar, iar odată cu ei dispare și o parte din poveste.
Acest lucru este trist și, cred, periculos.
În cazul secretelor de familie, trebuie să găsești ceva din trecut care să fie suficient de puternic pentru a avea efecte reale în prezent. Dacă un eveniment s-a petrecut cu foarte mult timp în urmă și nu mai are nicio consecință astăzi, este dificil să construiești în jurul lui o traumă de familie convingătoare.
În „Cimitirul mării”, am căutat tocmai acel element din trecut care continuă să influențeze prezentul.
Reporter: Cu ce speri să rămână cititorul după ce termină cartea?
Aslak Nore: Sper, mai întâi, să se regăsească în povestea familiei, pentru că este un subiect universal. Dar mi-aș dori și să se gândească la istorie. Istoria nu este doar istorie. Este și politică.
Știți foarte bine acest lucru în Europa de Est: există o luptă permanentă pentru interpretarea trecutului – despre ce înseamnă istoria, cine are dreptul să o definească și cum poate fi folosită sau chiar manipulată.
Nu este necesar să fii interesat de istoria Norvegiei pentru a găsi acest lucru relevant. Poate că romanul îi va face pe cititori să se întrebe ce este, de fapt, istoria și cum poate fi folosită și reinterpretată.
Reporter: Dacă ar fi să descrii „Cimitirul mării” într-o singură propoziție, fără să spui că este un thriller, cum l-ai descrie?
Aslak Nore: Este o carte despre momentul în care loialitatea față de familie intră în conflict cu loialitatea față de adevăr.
La baza poveștii se află o bătrână matriarhă care se sinucide. Testamentul ei dispare, iar nepoata începe să pună întrebări: ce s-a întâmplat cu ea și care a fost adevărata ei poveste? La un moment dat, descoperă că femeia a lăsat ceva în urmă – un testament și, poate, o moștenire numită „Cimitirul mării”. Dar aici mă opresc. Nu vreau să stric povestea pentru cititori.
Reporter: După ani de jurnalism în zone de conflict și după tot ceea ce ai trăit și scris, ce înseamnă pacea pentru tine?
Aslak Nore: Din fericire, am crescut într-o țară foarte sigură și prosperă, cu instituții stabile. Pentru mine, pacea era ceva ce luam de bun. Așa arăta lumea din perspectiva mea. Poate că în România ați avut o experiență diferită, mai ales pentru că ați trecut printr-o revoluție și prin schimbări foarte mari. Pentru mine, pacea a trecut de la ceva ce consideram firesc la ceva ce cred că merită apărat.
Reporter: Care este scriitorul român preferat?
Aslak Nore: Nu sunt un expert în literatura română, dar îl cunosc pe Mircea Cărtărescu. Este foarte bun.
Am citit „Solenoid” cu mult timp în urmă… Dar sunt deschis recomandărilor. Dacă aveți alte sugestii, mi-ar face plăcere să le citesc. Este unul dintre motivele pentru care îmi place să vin într-o țară nouă. Este interesant să vezi despre ce vorbesc oamenii, ce citesc și ce povești își spun.
Încerc să ascult cu atenție nu doar recomandările despre scriitori, ci și poveștile pe care oamenii le spun despre ei înșiși și despre locul în care trăiesc.
Reporter: Crezi că literatura poate fi o formă de salvare într-o lume atât de polarizată?
Aslak Nore: Nu știu. Sper. Cred că ne confruntăm cu forțe foarte întunecate și puternice. Dar cred că este important să continuăm să facem asta: să citim, să vorbim, să ne întâlnim și să împărtășim idei și cultură. Impresia mea este că, pe măsură ce lumea devine mai instabilă, mai periculoasă și mai polarizată, fiecare întâlnire literară devine mai importantă. Pentru mine, aceste întâlniri reprezintă o experiență comunitară. Oamenii vin împreună pentru a împărtăși idei și povești. Citesc aceleași cărți, dar le înțeleg diferit.
Iar acest lucru îmi dă, poate naiv, un anumit sentiment de speranță în ceea ce privește umanitatea.