Antena 3 CNN › Actualitate › Cultură › Ken Follett, avertisment pentru o lume care nu mai citește: „Când citim, ne folosim propriul creier, nu doar pe cel al autorului”

Ken Follett, avertisment pentru o lume care nu mai citește: „Când citim, ne folosim propriul creier, nu doar pe cel al autorului”

Anamaria Nedelcoff
16 minute de citit Publicat la 08:00 21 Noi 2026 Modificat la 08:00 21 Noi 2026
ken follet getty
Ken Follet. sursa foto: Getty

Diferența dintre un om care citește și unul care doar privește un ecran seamănă cu cea dintre un jucător aflat pe teren și un spectator din tribună, spune Ken Follett. Unul dintre cei mai iubiți romancieri ai lumii avertizează că renunțarea la lectură ne poate costa mai mult decât credem: imaginația, limbajul și capacitatea de a construi singuri lumile pe care un film ni le livrează gata făcute. 

„Diferența dintre a citi o carte și a vedea un film este ca diferența dintre a privi un meci de fotbal și a juca fotbal. Când citim, ne folosim propriul creier, nu doar pe cel al autorului”, explică scriitorul britanic într-un interviu în exclusivitate acordat jurnalistei Ana Iorga pentru Antena 3 CNN, în care vorbește despre noul său roman, despre miracolul colaborării umane și despre lupta tot mai grea pe care literatura o duce cu televizorul, internetul și scrollingul de zi cu zi.

Autorul celor 38 de romane traduse în 40 de limbi și vândute în aproape 200 de milioane de exemplare revine în această toamnă cu „Stonehenge, Cercul zilelor”, apărută deja în limba română la editura RAO.

De data aceasta, Follett se întoarce în Epoca Pietrei, în jurul anului 2500 înaintea erei noastre, ca să încerce să răspundă la o întrebare care i-a venit în minte în fața pietrelor uriașe de pe câmpia Salisbury.

Cum au reușit niște oameni care nu inventaseră încă roata să mute blocuri atât de grele încât, după cum au arătat experimentele arheologilor, era nevoie de 200 de oameni pentru a deplasa unul singur? Răspunsul pe care îl propune romanul nu ține doar de frânghii și de forță brută, ci și de carisma celor care știu să transforme o muncă aproape imposibilă într-o aventură la care toată lumea vrea să participe.

Stonehenge a fost o realizare extraordinară pentru oamenii Epocii Pietrei

Ana Iorga: Bună ziua, Ken Follett! Mă bucur să vă revăd. Mulţumesc că sunteţi cu noi la Antena 3 CNN!

Ken Follett: Bună, Ana, mă bucur foarte mult să fiu aici.

Ana Iorga: Noua dumneavoastră carte abordează un subiect extraordinar, fascinant. De ce ați ales tocmai această temă? De ce Stonehenge?

Ken Follett: Ceea ce m-a inspirat a fost monumentul în sine. Pietrele acelea uriașe, care stau în picioare. Când stai lângă ele, ești copleșit de măreția lor, pentru că sunt atât de mari. Este ca atunci când intri într-o biserică, deși, bineînțeles, este ceva diferit. Dar ai aceeași senzație de uimire și admirație. Apoi, destul de repede, după ce ai privit pietrele câteva minute, începi să te întrebi: cum au ajuns aici?

Știm că, în Epoca Pietrei, când a fost construit acest monument, oamenii nu inventaseră încă roata. Așadar, nu existau căruțe. Nu ne putem imagina că ar fi construit un car uriaș, cu, să spunem, 24 de roți, în care ar fi pus o piatră, după care 50 de boi l-ar fi tras peste câmpia Salisbury. Așa ceva nu s-ar fi putut întâmpla, pentru că nu aveau roata.

Prin urmare, trebuie să ne imaginăm niște oameni care, din punctul de vedere al dezvoltării tehnice, erau destul de primitivi. Dar care erau inteligenți și au găsit o modalitate de a face ceva ce pare imposibil: să transporte aceste pietre prin târâre.

Stonehenge-ul pe care îl vedem astăzi este o ruină. Atunci când a fost construit, arăta așa: era un cerc foarte bine organizat, format din pietre de aproximativ aceeași dimensiune și formă, toate atent prelucrate.

Deși în lume există numeroase monumente din piatră datând din Epoca Pietrei, nu există niciunul care să arate ca acesta. Nici măcar unul care să semene cu el. Așadar, a fost o realizare extraordinară pentru oamenii Epocii Pietrei. Și, bineînțeles, m-am gândit că aș putea scrie o poveste despre asta.

Ana Iorga: Suntem în jurul anului 2500 înaintea erei noastre. Nu știm dacă aveau vreun sistem de scriere. Știm însă, așa cum ați spus, că erau probabil inteligenți, că decorau vasele de ceramică, cultivau pământul și creșteau animale. Nu știm exact cum reușeau să facă măsurătorile complexe necesare, dar, cu toate acestea, au izbutit să construiască monumentul. Nu aveau utilaje cu care să ridice pietre atât de grele. Cum v-ați imaginat că au reușit? Pentru că, într-un fel sau altul, au făcut-o.

Ken Follett: Ei bine, nu aveau utilaje și nu aveau nici roți, așa că pietrele trebuiau târâte. Singura modalitate prin care puteau fi deplasate era să lege foarte multe frânghii în jurul lor. Apoi un număr mare de oameni să tragă de acele frânghii. Toate pietrele proveneau din același loc, dintr-o vale aflată la aproximativ 50 de kilometri de locul unde se găsește astăzi monumentul.

Arheologii au făcut experimente pentru a afla câți oameni ar fi fost necesari ca să deplaseze o piatră atât de mare. Au găsit o piatră foarte mare, cu aceeași greutate ca una dintre pietrele de la Stonehenge, și au adunat un grup de oameni. Apropo, experimentul acesta a fost făcut și pentru televiziune. Au legat frânghiile în jurul pietrei și au spus: „Bine, să încercăm cu 50 de oameni”. Cei 50 au tras, dar nu au reușit. Nu erau suficienți. Au încercat cu 100 de oameni. Nici atât nu a fost suficient.

În cele din urmă, au descoperit că este nevoie de 200 de oameni pentru a deplasa o piatră atât de grea. A fost un experiment foarte ingenios, realizat de arheologi și prezentat la televizor. Așa că primul lucru pe care l-am înțeles a fost: bine, probabil așa s-a întâmplat. Pur și simplu, cu frânghii și sute de oameni care trăgeau. Dar apare o altă întrebare: de ce ar fi tras acei oameni o asemenea piatră?

Trebuia să găsesc un motiv pentru care ar fi făcut asta. Așa că în poveste există două personaje principale. Unul este un inginer foarte inteligent, pe nume Seft. Celălalt este o femeie care are puterea de a convinge mulțimile să o urmeze. Este genul de persoană care, atunci când spune: „Haideți cu toții să mergem și să găsim cea mai mare piatră din lume!”, îi face pe oameni să răspundă: „Da, da, hai să mergem!”. Dacă un om obișnuit, ca mine, ar spune: „Hei, haideți să mergem și să...”, ceilalți ar răspunde imediat: „Nu, Ken, suntem prea ocupați. Avem alte lucruri de făcut”.

Dar există oameni care au acel dar special, acea magie, acea carismă. Joya este femeia care îi motivează pe oameni să facă toate acestea. Și m-am gândit că ea ar transforma totul într-un fel de petrecere, într-un eveniment la care tinerii și-ar dori să participe, într-o aventură. Așa ar privi ei lucrurile: ca pe o aventură. Vă puteți imagina o mulțime de tineri, probabil mai mult de 200 la început, care se adună și pornesc împreună spre locul unde se află pietrele. Probabil că ar cânta, și-ar spune povești în timp ce merg și, cine știe, poate unii băieți s-ar îndrăgosti de unele fete în timpul nopților petrecute în tabără. Așadar, ea ar trebui să transforme întreaga experiență în ceva plăcut. Iar atunci când, un an mai târziu, le-ar spune: „O să facem asta din nou!”, ei ar răspunde: „Da, hai să o facem din nou!”.

Ana Iorga: Este o lecție extraordinară pentru noi, cei de astăzi. Pentru că, așa cum ați spus, oameni obișnuiți, ca noi, ar putea mobiliza foarte mulți alți oameni să facă ceva, astăzi sau mâine, să creadă într-un proiect și să participe cu mare plăcere, chiar dacă nu sunt siguri că vor reuși. Nu există nicio garanție a succesului. Experimentul a demonstrat că 200 de oameni puteau deplasa pietrele, dar oamenilor de la Stonehenge le-au trebuit 800 de ani ca să realizeze monumentul. Au fost generații succesive care au contribuit la construirea lui. Putem vorbi, așadar, despre miracolul de a lucra împreună, chiar dacă nu trăim în aceeași epocă?

Ken Follett: De fapt, nu știm cu adevărat cât timp le-a luat. Este posibil să fi durat foarte mult. În cartea mea, am decis că probabil ar fi fost nevoie de cel puțin 25 de ani pentru a realiza acest proiect. Nu cred că le-ar fi trebuit 800 de ani. În realitate, nu știm exact cât a durat. Dar este limpede că nu puteau face totul dintr-odată.

Oamenii erau convinși că vor construi pentru eternitate

Ana Iorga: La început a fost construit din lemn.

Ken Follett: Ei bine, da, da. Aproape sigur a existat acolo un monument din lemn înainte să fie construit cel din piatră. Dar, bineînțeles, un monument din lemn putrezește din cauza vremii, poate lua foc sau poate fi dărâmat de oameni.

Eu m-am gândit că acei oameni își doreau, probabil, un monument care să rămână acolo pentru totdeauna, indiferent de condițiile meteorologice, indiferent de ce s-ar fi întâmplat.

Și care să fie foarte greu de distrus de către dușmani. Așa că, în cele din urmă, deși era mult mai ușor să construiască un monument din lemn, probabil au ajuns să spună: „Trebuie să avem un monument din piatră”.

Ana Iorga: Poate că își doreau să lase ceva în urmă pentru generațiile viitoare. Să lase un semn al existenței lor. Poate voiau să realizeze ceva măreț. Este o dorință pe care o avem uneori și noi, astăzi: să scriem cărți, să pictăm, să lăsăm un mesaj celor care vor veni după noi. Credeți că și ei aveau această dorință?

Ken Follett: Este ciudat, nu-i așa? Dar este un impuls pe care îl au foarte mulți oameni. Mulți autori și-ar dori să scrie o carte care să fie citită și peste o sută de ani, sau chiar mai mult. Nu multora dintre noi li se va întâmpla acest lucru.

Dacă ne gândim la secolul al XIX-lea, atunci au existat foarte, foarte mulți scriitori buni. A fost prima perioadă în care hârtia și tipărirea cărților au devenit suficient de ieftine pentru ca un număr mare de oameni să poată citi povești.

Oamenii iubeau poveștile și foarte mulți autori le scriau. Dar, dacă vă gândiți bine, și eu cunosc câte ceva despre acest subiect, mi-ar fi greu să numesc mai mult de, să zicem, opt sau nouă dintre acei autori. Cei mai mulți au fost complet uitați.

Și același lucru se va întâmpla cu scriitorii de astăzi. Cei mai mulți dintre noi vom fi uitați peste o sută de ani. Dar impulsul acesta există. Și este deosebit de puternic atunci când oamenii construiesc ceva. Gândiți-vă la cei care au construit catedralele, acele catedrale minunate din Evul Mediu.

Da, au fost construite în Evul Mediu și încă există, după 800 sau 900 de ani. Sunt încă acolo, iar noi putem merge să le admirăm. Oamenii aceia erau cu siguranță convinși că construiesc pentru eternitate. Construiau acele edificii pentru Dumnezeu. Și voiau să ridice ceva care să dăinuie până în ziua Judecății de Apoi. Și, până acum, se descurcă destul de bine, pentru că majoritatea acelor catedrale încă există.

În toate epocile, oamenii au avut expresii colocviale, prescurtări și cuvinte familiare

Ana Iorga: Nu putem ști ce se va întâmpla în viitor, dar frumusețea stă tocmai în faptul că facem aceste lucruri. Nu știm ce va urma, însă să trăiești cu ideea că lași ceva în urmă poate fi un lucru care dă sens vieții. Așadar, este mai bine să faci ceva decât să nu faci nimic, chiar și atunci când este vorba despre scris, presupun. Următoarea mea întrebare este despre limbaj. Sunt lingvistă și mă pasionează foarte mult dialogurile din cărțile dumneavoastră. Sunt amuzante, sunt autentice. Cum v-ați imaginat dialogurile și cuvintele pe care le folosesc personajele? Ați făcut ceva anume? V-ați gândit că oamenii aceia ar trebui să vorbească într-un anumit fel? Pentru că dialogul este foarte important, este esențial într-o poveste.

Ken Follett: Ei bine, nu știm ce limbă vorbeau oamenii în Epoca Pietrei. Nimeni nu știe. Poate că într-o zi vom reuși să descoperim, dar, având în vedere că oamenii de atunci nu știau să citească și să scrie, nu a rămas nimic consemnat.

Este posibil să nu aflăm niciodată ce limbă vorbeau. Dar, indiferent care era limba lor, sunt convins că, pentru ei, era pur și simplu vorbirea obișnuită. Exact așa cum vorbim noi doi acum.

Eu vorbesc în limba mea fără să mă gândesc la asta. Dumneavoastră probabil trebuie să vă gândiți puțin, pentru că ați învățat limba mea. Apropo, vă mulțumesc pentru asta. Vă mulțumesc că vorbiți atât de bine engleza. Este minunat pentru mine.

Dar atunci când vorbim în limba noastră maternă, pur și simplu vorbim. Nu ne gândim la ea ca la o limbă. Și sunt convins că, în toate epocile, oamenii au avut expresii colocviale, prescurtări și cuvinte familiare.

Cu siguranță aveau și cuvinte pentru „mami” și „tati”. Poate că le spuneau altfel, dar aveau asemenea cuvinte. Pentru ei, toate acestea erau pur și simplu expresiile obișnuite, cuvintele pe care le foloseau în fiecare zi.

Așa că, deși în cărțile mele, atunci când le scriu, oamenii din Epoca Pietrei vorbesc engleza. Iar în ediția publicată în România vorbesc limba dumneavoastră.

Limbajul trebuie să fie natural, informal. Nu trebuie să fie rigid. Nu trebuie să încerce să pară istoric. Pentru oamenii aceia, cuvintele respective ar fi fost cuvinte obișnuite, folosite zi de zi. Și mie nu-mi place niciodată când, într-un roman istoric, autorul încearcă să facă dialogul să pară...

Ana Iorga: Să reconstituie sau să imite ceva din epoca respectivă.

Ken Follett: Da. Ei bine, eu nu cred că o asemenea abordare își are locul într-un roman destinat publicului larg, pentru că nu mi se pare realistă. Gândiți-vă la Shakespeare.

Când îl citim pe Shakespeare, desigur, reușim cât de cât să-i înțelegem limbajul, pentru că are doar aproximativ 500 de ani. Îl putem înțelege, nu-i așa? Dar, pentru oamenii din vremea lui Shakespeare, acela era limbajul de zi cu zi.

Era pur și simplu limba pe care o vorbeau în fiecare zi, atunci când discutau cu familia, când mergeau la cumpărături sau când se certau seara la cârciumă. Așa că nu-mi plac romanele istorice în care dialogurile sună artificial, ca și cum ar încerca să reproducă o limbă veche. Pentru mine, dialogul trebuie să sune natural.

Ana Iorga: Cine a fost primul cititor al cărții dumneavoastră despre Stonehenge?

Ken Follett: Cine este primul meu cititor? De obicei, primul cititor este soția mea, Barbara, și este un critic foarte bun.

Ana Iorga: Și ce reacție a avut?

Ken Follett: Ei bine, primesc foarte multe observații de la ea. Îmi face multe însemnări și îmi spune lucruri precum: „Aș vrea să aflu mai multe despre asta” sau „Aici ceva nu pare în regulă”. Uneori îmi spune, și este foarte util când face asta: „O femeie nu ar spune așa ceva”.

Este un lucru foarte bun pentru mine, pentru că înseamnă că, evident, mi-a scăpat ceva, iar ea mă corectează. Și consider că observațiile ei asupra primelor versiuni ale manuscriselor mele sunt extrem de utile.

„Este povestea aceasta suficient de bună încât cititorii să spună: «De fapt, în seara asta nu vreau să mă uit la televizor, pentru că citesc o carte extraordinară»?”

Ana Iorga: Din păcate, în zilele noastre, tot mai puțini tineri citesc, peste tot în lume, dar mai ales în România. Și cred că acest lucru ar trebui să ne îngrijoreze. Aș vrea să aflu opinia dumneavoastră. Credeți că reprezintă un risc pentru dezvoltarea limbajului sau pentru creativitate? Sau poate că nu? Poate trăim într-o realitate nouă, care începe acum, și nu ar trebui să ne îngrijorăm? Ce crede despre acest fenomen un scriitor ca dumneavoastră, un autor de bestseller?

Ken Follett: Ei bine, cred că este un motiv de îngrijorare. Pentru că, atunci când citim... Știți, diferența dintre a citi o carte și a vedea un film este ca diferența dintre a privi un meci de fotbal și a juca fotbal.

Când citim, ne folosim propriul creier, nu doar pe cel al autorului. Pentru că tot ceea ce avem sunt niște cuvinte tipărite pe o pagină. Dar, în mintea noastră, apar imagini. Iar creierul nostru este cel care creează acele imagini atunci când citim o pagină tipărită alb-negru.

Așadar, ne punem creierul la treabă și ne dezvoltăm abilitățile lingvistice. Într-un mod pe care nu îl obținem atunci când consumăm conținut prin mijloace electronice. Prin urmare, da, este un motiv de îngrijorare. Nu știu ce putem face în această privință.

Ceea ce fac eu este să încerc să scriu cele mai interesante povești de care sunt capabil. Pentru că mă gândesc întotdeauna la cititorii mei. Și mă gândesc că toți au televizoare și telefoane. Cei mai mulți au și un cinematograf undeva în apropierea locului în care trăiesc.

Există atât de multe lucruri diferite pe care le pot face seara. Pot naviga pe internet, pot trimite e-mailuri prietenilor, se pot uita la televizor, pot merge la cinema sau pot ieși în oraş. Iar eu vreau ca ei să spună: „Nu, în seara asta nu mă duc la cârciumă. Nu mă uit la televizor. Nu navighez pe internet. O să citesc cartea aceasta de Ken Follett”.

Ana Iorga: Așadar, trebuie să scrieți atât de bine... Atât de bine, încât cititorii să nu-și mai dorească să facă nimic altceva.

Ken Follett: Da, exact. Aceasta este provocarea. Și nu doar eu. Toți scriitorii, toți autorii de romane populare trebuie să facă asta. Mă gândesc întotdeauna la acest lucru atunci când scriu. Îmi spun: „Bine, este povestea aceasta suficient de bună încât cititorii să spună: «De fapt, în seara asta nu vreau să mă uit la televizor, pentru că citesc o carte extraordinară»?”.

Și, Doamne, este o idee atât de bună! Pare aproape imposibil, nu-i așa? Dar, din fericire, există încă multe milioane de oameni cărora le place să citească romane.

Ana Iorga: Ce mesaj aveți pentru cititorii din România? Sunt foarte mulți oameni care vă citesc cărțile. Acum au la dispoziție și o nouă carte minunată, tradusă în limba română. Miroase frumos, arată minunat și se găsește peste tot în librării. Ce le transmiteți cititorilor? Când să o citească, cum să o citească, cum să se bucure de ea?

Ken Follett: Ei bine, în primul rând, mă bucur foarte mult că îmi veți citi cartea. Acest lucru îmi face o mare plăcere. Toți autorii simt la fel. Nu vrem să scriem o carte și apoi să o punem într-un sertar pentru 50 de ani.

Vrem ca oamenii să o citească și să se bucure de ea. Așa că mă bucur foarte mult că cititorii români îmi citesc cărțile. Este un lucru care mă încântă cu adevărat. Și tot ceea ce vreau să le spun este: bucurați-vă de lectură! Și eu sunt cititor. Citesc tot timpul. Este ceea ce îmi place să fac seara. Îmi face o plăcere extraordinară.

Am învățat să citesc când aveam patru ani. M-am înscris la biblioteca publică atunci când aveam șapte ani. Și, practic, de atunci am fost întotdeauna un cititor pasionat. Lectura a fost una dintre marile plăceri ale vieții mele. Așa că sper ca cititorii din România să găsească în cărțile mele același tip de plăcere pe care eu am descoperit-o întotdeauna în toate cărțile pe care le-am citit.

Este un lucru extraordinar. Te cufunzi într-o poveste și... îmi plac cărțile pe care nu le mai poți lăsa din mână. Știți cum spun oamenii: „Nu poți lăsa cartea aceasta din mână, pentru că trebuie neapărat să continui să citești ca să afli ce se întâmplă mai departe”. Acesta este genul de carte pe care îmi place să o citesc.

Ana Iorga: Și acesta este genul de carte pe care încerc să o scriu. Acesta este talentul dumneavoastră. Vă mulțumesc foarte mult. Îmi place biblioteca dumneavoastră. Îmi place șemineul dumneavoastră. Vă mulțumesc că ați fost astăzi alături de noi.

Ken Follett: Mi-a făcut plăcere să vorbim! Mulţumesc că m-aţi invitat!

×
Fanatik
Antena Sport
Observator News
Longevity Magazine
TOP articole
x close