Solul din mare parte a regiunii Sahel, la sudul Saharei, este atât de uscat încât se transformă într-o crustă dură. Temperaturile trec frecvent de 60 de grade Celsius în timpul zilei, iar noaptea aerul se răcește brusc. În aceste condiții, apa de ploaie nu mai pătrunde în pământ, ci se evaporă aproape instantaneu, iar semințele nu mai pot germina.
În 2021, cercetătorii au încercat o soluție neobișnuită: au eliberat 500 de țestoase africane cu pinteni într-o zonă degradată de la marginea sudică a Saharei. Specia, cunoscută științific drept Centrochelys sulcata, este perfect adaptată vieții în condiții extreme de căldură și secetă.
Cinci ani mai târziu, imaginile din satelit au arătat pete verzi răspândite prin nisip.
Țestoasele nu au plantat nimic. Au făcut însă ceea ce știu instinctiv: au săpat
Țestoasa africană cu pinteni este cea mai mare țestoasă continentală din lume și a treia ca mărime la nivel global, după cele din Galápagos și Aldabra. Masculii pot depăși 100 de kilograme.
Foto: Getty Images
Însă nu dimensiunea lor a schimbat peisajul, ci obiceiul de a săpa galerii adânci pentru a scăpa de temperaturile extreme. Tunelurile pot ajunge la 10-15 metri sub pământ și sparg crusta compactă a solului.
Odată fisurată această crustă, apa de ploaie începe să pătrundă în sol în loc să se scurgă la suprafață. Pământul reține umezeala mai mult timp, iar semințele care înainte rămâneau inactive încep să germineze.
Efectul a fost deja observat în Senegal, unde organizația S.O.S. (Save Our Sulcata) derulează programe de reproducere și reintroducere a țestoaselor încă din 1992. Un raport al Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (IUCN) arăta că sanctuarul Village des Tortues din Noflaye găzduia peste 300 de exemplare, dintre care mai multe au fost eliberate ulterior în sălbăticie.
Cum un tunel devine o mică oază
Țestoasele nu răspândesc intenționat semințe și nici nu „plantează” vegetație. Însă pământul afânat din jurul intrărilor în galerii creează un microclimat stabil, unde umezeala persistă mai mult.
Acolo încep să apară primele plante. Ulterior, în solul mai umed apar insecte și microorganisme, iar lanțul ecologic începe să se refacă treptat.
Ecologiștii numesc astfel de animale „ingineri ai ecosistemului”, pentru că modifică fizic mediul într-un mod care ajută alte specii să supraviețuiască. Un studiu publicat în 2017 în Frontiers in Ecology and Evolution sublinia că țestoasa africană cu pinteni are un potențial uriaș în acest sens, mai ales în zonele semi-deșertice unde apa și vegetația sunt extrem de rare.
Fără utilaje, irigații sau substanțe chimice
Proiectul început în 2021 a atras atenția internațională, însă încercările de reintroducere a țestoaselor în Senegal au început cu mult înainte. În unele grupuri monitorizate, peste 80% dintre animale au supraviețuit timp de patru ani.
Cercetătorii subliniază că nu au fost folosite utilaje pentru plantarea copacilor, sisteme de irigații sau tratamente chimice pentru sol. Singura intervenție a fost readucerea unei specii native care dispăruse din multe zone din cauza vânătorii, agriculturii intensive și pășunatului excesiv.
În timp, vegetația a început să reapară în zonele unde înainte exista doar nisip. Nu este vorba despre păduri, ci despre pete de biodiversitate vizibile inclusiv din spațiu, în jurul galeriilor săpate de țestoase.
Deșertul nu va dispărea peste noapte
Cercetătorii avertizează însă că țestoasele nu reprezintă o soluție miraculoasă pentru deșertificarea Saharei. Regiunea Sahel este afectată de secetă, schimbări climatice, suprapășunat și fragmentarea habitatelor.
Mai mult, chiar specia care ajută acum la refacerea vegetației este în pericol. IUCN clasifică țestoasa africană cu pinteni drept specie pe cale de dispariție, populațiile ei scăzând rapid în mare parte din arealul natural.
Aproximativ 60% dintre amenințări sunt legate de distrugerea habitatului, iar alte riscuri sunt schimbările climatice, vânătoarea și comerțul ilegal cu animale exotice.
Cercetătorii spun că succesul unor astfel de proiecte depinde în continuare de cantitatea de precipitații, de controlul pășunatului și de modul în care este gestionat terenul pe termen lung. Totuși, experimentul arată cât de important poate fi rolul unei singure specii în refacerea unui ecosistem aproape distrus.