O închisoare clandestină, ascunsă cu grijă în spatele unui zid proaspăt ridicat, a fost descoperită la o aruncătură de băţ de Aeroportul Internaţional din Dhaka, Bangladesh. Pereţii reci din beton ai clădirii fără ferestre au păstrat, ani la rând, suferința tăcută a zeci de prizonieri „dispăruți” – până când anchetatorii au spart peretele și au dat peste celulele întunecate și înguste, scrie BBC.
Mir Ahmad Bin Quasem, avocat și fost deținut politic, a fost cel care a ajutat la identificarea locației. Reținut timp de opt ani, el povestește că a fost legat la ochi aproape permanent. „Am ascultat mereu cu atenție… și îmi amintesc perfect sunetul avioanelor care aterizau. Asta m-a ajutat să-mi dau seama unde mă aflu.”
Pășind în celula în care a fost închis ani la rând, Quasem oftează adânc: „A fost ca și cum aș fi fost îngropat de viu, complet rupt de lumea exterioară. Nu știam niciodată dacă era zi sau noapte. Vara era cumplit. Mă ghemuiam lângă ușă, cu fața aproape de podea, doar ca să pot respira puțin aer.”
„Când am intrat din nou aici, inima mi-a stat în loc”
În mijlocul celulei în care a fost ținut, încă se mai văd urmele unor plăci albastre sparte – detaliu pe care el l-a reținut perfect și care a ajutat anchetatorii să confirme locația. „Când am intrat din nou aici, inima mi-a stat în loc. Am recunoscut totul. Am simțit că trăiesc din nou coșmarul.”
Tajul Islam, procurorul-șef al Tribunalului pentru Crime Internaționale din Bangladesh, spune că închisoarea descoperită nu este un caz izolat. „Este doar unul dintre numeroasele centre de detenție. Am identificat între 500 și 700 de celule similare în toată țara. A fost un sistem larg răspândit și sistematic.”
Deținuții acuză unitatea de elită Rapid Action Battalion (RAB) că a operat aceste închisori în secret, sub ordinele directe ale fostului premier Sheikh Hasina. Tajul Islam afirmă răspicat: „Toate cazurile de dispariții forțate au fost realizate cu aprobarea sau ordinul prim-ministrului.”
”Încă simt frica ori de câte ori sunt singur în mașină sau acasă”
Atikur Rahman Rasel, în vârstă de 35 de ani, își amintește momentul răpirii: „Au apărut din senin, lângă o moschee. Mi-au spus că sunt de la autorități și că trebuie să merg cu ei. N-am avut timp să reacționez. Într-o clipă, eram legat la ochi, urcat într-o mașină și dus într-un loc necunoscut.” A fost bătut, interogat, torturat. „Nasul mi-a fost rupt. Mâna încă mă doare. Încă simt frica ori de câte ori sunt singur în mașină sau acasă.”
”Nimeni nu te va mai găsi vreodată. Vei fi șters de pe fața pământului”
Un alt fost deținut, Iqbal Chowdhury, în vârstă de 71 de ani, spune că i s-a spus clar: „Dacă vei vorbi vreodată despre ce s-a întâmplat sau despre locul în care ai fost, și dacă vei fi luat din nou, nimeni nu te va mai găsi vreodată. Vei fi șters de pe fața pământului.” Chowdhury a fost torturat cu șocuri electrice. „Unul dintre degetele îmi este distrus complet. Mi-am pierdut puterea fizică. Încă aud țipetele bărbaților în agonie. Sunt sunete care nu te părăsesc niciodată.”
„Mi-au luat un an și jumătate din viață. Nimeni nu mi-l va înapoia”
Pentru Rahmatullah, în vârstă de 23 de ani, coșmarul a început într-o noapte din august 2023. „Au venit la miezul nopții, m-au luat de acasă și m-au dus într-un loc în care un om nici nu ar trebui să doarmă. Nu aveam spațiu să mă întind. Dormeam strâns, ca un animal.” Acuzat pentru postări critice față de India și guvern, tânărul spune: „Mi-au luat un an și jumătate din viață. Nimeni nu mi-l va înapoia.”
Deși regimul Hasina a fost înlăturat, frica nu a dispărut. „Teama nu a trecut. Teama va rămâne până mor”, spune Rahmatullah.
Tajul Islam este hotărât să facă dreptate. „Trebuie să ne asigurăm că astfel de atrocități nu se vor mai repeta. Trebuie să facem dreptate pentru victimele care au suferit atât de mult.”
Pentru Quasem, revenirea în celula sa nu este doar un act simbolic. „Oficialii de top care au sprijinit regimul fascist sunt încă la putere. Lumea trebuie să vadă ce s-a întâmplat. Trebuie să ne spunem povestea, pentru cei care nu s-au mai întors, și pentru cei care încă trăiesc cu aceste răni.”