Din Uricani, în Legiunea Străină. Cum a ajuns un puști sărac de la munte unul dintre cei mai buni parașutiști ai Franței

Doar 18 ani avea Elisei Enache când a plecat din Uricani cu autobuzul spre Marsilia, cu bani doar de dus, pe care i-a împrumutat de la un prieten. Tot cu bani împrumutați și-a făcut și pașaportul. Nu spusese decât câtorva oameni ce avea el de gând să facă, de fapt: să intre în Legiunea Străină. Se și antrenase pentru asta intens, de unul singur, prin munții din Valea Jiului. N-a acceptat gândul că s-ar putea ca oamenii de acolo să nu-l primească. Ori că n-ar fi suficient de bun. Așa că n-avea bani de întors, de cazare sau de mâncare. Nu știa o boabă de franceză. Și nici engleză. Ani mai târziu, sărea cu parașuta militară din avion, cu zeci de kilograme de echipament în spate, la o viteză de coborâre de 6 metri pe secundă, în misiuni prin Mali, Nigeria, Congo sau Republica Centrafricană. 

După mai bine de șase ani de Legiune, s-a întors acasă: „Știi, când îți șuieră gloanțele pe la ureche, la propriu, îți dai seama că nu e de joacă. Și când scapi viu și nevătămat din asta, deși nu știi cum, vezi altfel viața”.

Acum, la 31 de ani, Elisei vorbește fluent franceza și engleza, și-a construit o pensiune și are câteva afaceri online, deși nu a făcut o zi de informatică la vreo școală în viața lui. A învățat totul de unul singur. Nu-și mai dorește să plece din România. Și nici din Valea Jiului. „Pentru că aici e liniște”, mărturisește el.

Pregătirea

Elisei Enache n-a crescut într-o familie bogată. Uricani e un oraș sărac, cum sunt toate orașele din Valea Jiului, construit în jurul mineritului. Tatăl lui a fost miner, iar salariul lui a fost baza întregii familii. Patru copii trebuiau să crească din banii ăștia, cu doi adulți. Erau trei fete și un băiat, toți la un an-doi diferență între ei. Mama, cum spune el, „a avut grijă de noi să ne creasc”, iar tata „doar muncea”.

Nu erau bani de lux, nici de siguranță – erau bani de supraviețuit. „Un singur salariu pentru patru copii. Toți eram la școală. Tare greu a fost”, povestește Elisei. Vara și toamna, pentru bani în plus, își ajuta părinții la cules de fructe de pădure și ciuperci, pentru că, în fața acestei sărăcii, singura resursă pe care o avea din belșug era muntele de lângă casă.

Cu aproape un an înainte de plecare, a început să se antreneze intens, de unul singur, fără antrenor, fără plan trasat de altcineva – doar cu ce găsea pe internet, unde informațiile despre Legiune erau puține și adesea greșite, în limbi pe care nu le cunoștea.

„M-am antrenat singur, cu flotări, cu ce mai făceam eu, cu tracțiuni, am alergat, m-am cățărat pe stânci... De nebun, așa, am tras tare”, spune el. Avea zile când alerga dus-întors peste 50 de kilometri, din Uricani până la stâna din Scorota, sus, în Retezat.

Disciplina asta de fond avea să facă diferența la Aubagne. Testele fizice și psihologice, cele patru luni de instrucție de la Castelnaudary, selecția dură care elimină pe oricine cedează – toate au confirmat ce Elisei bănuia deja despre el însuși: că „omul de la munte rezistă mai bine decât omul de la oraș”.

„Am avut un punctaj super, super bun, fiind de la munte de aici, eram bun și la abilități, și la toate testele, și eram călit, cum s-ar zice, nu ca alții care au trăit pe la orașe mari și nu erau obișnuiți cu muntele și cu toate”, spune el.

Antrenamentul solitar din Valea Jiului, făcut din sărăcie și încăpățânare, s-a transformat în avantaj concret – punctajul cel mai mare, dreptul de a-și alege primul unitatea. Iar alegerea lui a fost la parașutiști, elita Legiunii.

Ce e Legiunea Străină

Legiunea Străină e o unitate de elită a armatei franceze, înființată în 1831 pentru voluntari străini, cu sediul central de recrutare la Aubagne, lângă Marsilia.

Pe hârtie, condițiile de intrare par simple: trebuie să ai între 17 și 40 de ani, un act de identitate valabil (cetățenii din Uniunea Europeană au nevoie doar de carte de identitate sau pașaport valabil), o condiție fizică bună și un cazier fără abateri grave. Franceza nu e obligatorie la înscriere – se învață pe parcurs, la bază – dar recrutarea se face exclusiv pe teritoriul Franței, așa că ajungi acolo pe cont propriu, cu banii tăi.

Din 100 de candidați, în jur de 15 reușesc să intre, iar testele – medicale, fizice, psihotehnice – durează câteva săptămâni și elimină pe oricine are probleme grave de sănătate sau psihice. Cei acceptați primesc automat cetățenia franceză dacă sunt răniți în luptă pentru Franța, conform principiului „Français par le sang versé” – francez prin sânge vărsat.

Contractul inițial e pe cinci ani, iar recruții, ca Elisei, primesc o identitate nouă chiar din prima zi – nume, dată, uneori și țară de origine schimbate, aceasta fiind o regulă a Legiunii, cunoscută drept „anonimat”.

E o regulă veche, moștenită din chiar rațiunea de a fi a Legiunii. La 1831, Franța a creat-o ca refugiu pentru străini care nu mai aveau voie să intre în armata regulată – dar, practic, de-a lungul secolelor, Legiunea a devenit și un loc unde ajungeau oameni care voiau să lase ceva în urmă: un trecut penal minor, o datorie, un divorț, un război pierdut, o identitate pe care nu mai voiau s-o poarte. Anonimatul le dădea o plasă de siguranță – un nume nou, o poveste nouă, fără ca trecutul să-i mai poată ajunge din urmă, cel puțin cât timp erau sub uniformă.

Astăzi, regula are mai puțin de-a face cu fuga de lege – procesul de selecție îi elimină oricum pe candidații cu antecedente penale grave – și mai mult cu protecția operațională și psihologică. Recruții sunt trimiși în misiuni sensibile, uneori în zone unde identitatea reală ar putea fi un risc de securitate, pentru ei sau pentru familiile lor rămase acasă. Anonimatul mai are și un rol simbolic, aproape ritualic: renunți la cine ai fost, ca să devii legionar de la zero, judecat doar după ce faci acolo, nu după ce ai fost înainte.

E și motivul pentru care Elisei spune că, timp de șase luni, „n-ai nici telefon, n-ai absolut nimic”. Devii, la propriu, altcineva. „Și așa văd și dacă ai tărie psihică, pentru că în șase luni se pot întâmpla multe acasă”.

Un bilet de autocar și trei nopți dormite în gară

Elisei a plecat din Uricani în 2013, la 18 ani, cu liceul de mecanică-auto făcut și cu banii numărați la sânge. A luat autocarul din Petroșani spre Marsilia. Drumul a durat peste 30 de ore. Habar n-avea o boabă de engleză sau franceză, nu cunoștea pe nimeni acolo, nu avea decât o adresă citită pe internet – Aubagne, lângă Marsilia, unde e cel mai mare centru de recrutare al Legiunii Străine.

Nu l-au primit din prima zi, așa că a stat singur în gară, fără bani de mâncare, fără bani de hotel. La un moment dat, epuizarea și foamea i-au jucat feste minții.

„Crede-mă, am avut halucinații de foame și de sete. Nu mâncasem nimic de când am plecat de acasă, pentru că nu aveam bani. Am plecat din gară și am început să merg. Și când mi-am revenit, eram la un pod și nu mai știam să mă întorc în gară”, își amintește el.

Așa a ajuns la porțile Legiunii – un puști din Uricani, singur, fără limbă, fără bani, fără altceva decât un pașaport și hotărârea de a nu se întoarce cu mâna goală.

Cel mai bun de la munte

Odată intrat, procesul de selecție a durat luni întregi: teste medicale și psihologice la Aubagne, apoi patru luni de instrucție la Castelnaudary, unde se face triajul real – oricine poate renunța și pleca acasă, iar oricine cedează, e eliminat. Cei rămași sunt clasați, iar cei cu punctajul cel mai bun aleg primii unde vor să meargă: cavalerie, infanterie, geniști, parașutiști.

Elisei a ales parașutiștii – unitatea de elită, cea mai bine plătită din Legiune. Și a avut cu ce să aleagă. A urmat școala de parașutism în Corsica, apoi specializarea pe armament, apoi – după nouă luni – primele misiuni.

Abu Dhabi, Mali, Congo. Misiuni și tehnici de supraviețuire

Lista e lungă: Abu Dhabi, Mali, Burkina Faso, Nigeria, Republica Centrafricană, Ciad, Congo.

Între misiuni, antrenamentele erau la fel de dure ca operațiunile în sine – săptămâni întregi pe teren, simulări de luptă, dormit unde apucai, hrană doar din rații conservate.

Corpul era testat la limită, iar Legiunea îi învăța tehnici de supraviețuire adaptate fiecărei misiuni – de la injecții și pastile de doxiciclină împotriva malariei, la trucuri improvizate pentru apă în deșert.

„Când am fost în Abu Dhabi, acolo am învățat cum să faci noaptea să sapi o groapă, să pui o bucată de celofan și să pui un bidon. Se face un condens și picură apă în bidon. Așa ai apă pentru a doua zi”, explică Elisei.

„Când îți șuieră gloanțele pe la ureche, nu se joacă nimeni”

E fraza pe care o repetă de mai multe ori de-a lungul discuției noastre. Pentru cineva care a crescut cu ideea că violența e ceva abstract – bătăi de cartier, interlopi, scandaluri de televizor – realitatea unei misiuni în Africa a fost altceva.

„Prin România auzi că se bat niște interlopi, dar crede-mă, acolo, când șuieră gloanțele și se trage la propriu, nu se joacă nimeni. Eu știu cum se aud gloanțele trase în rafală. E un sunet anume care trece pe lângă tine. Și ești uimit că scapi cu viață. Că nu ești rănit. Nu ai idee de lucrurile de care e în stare corpul uman când e într-un pericol de moarte”, explică tânărul.

Misiunile la care a participat au constau în controlul zonelor de conflict, identificarea și reținerea grupărilor teroriste sau a rețelelor de trafic de arme și droguri, apoi predarea lor autorităților locale sau altor organizații afiliate, care colaborau inclusiv cu ONU.

Ceea ce a rămas cu el nu e însă adrenalina, ci o lecție despre respect.

„Pe pământul ăsta, cele mai multe războaie pornesc de la religie. Însă eu am învățat că fiecare e liber să creadă în ce vrea. Te poți închina la o bucată de piatră, la ce vrei tu. Crede în cine vrei tu, pupă ce vrei tu: icoane sau moaște. Dar hai să nu ne omorâm între noi pentru asta. Hai să fim oameni buni”, spune Elisei.

Șase luni fără să știe nimeni de el

Poate cea mai grea parte a poveștii nu are legătură cu gloanțele, ci cu izolarea. Odată intrat în Legiune, Elisei a primit un nou nume, o nouă adresă, o nouă identitate administrativă. Fără telefon, fără contact cu acasă.

După aproape jumătate de an a avut voie să dea primul telefon. Și-a sunat mama: „Îi învățasem numărul pe de rost, în caz de orice”.

Până atunci, familia lui nu știa dacă mai trăiește. Și nici el nu avea habar dacă ei mai sunt în viață: „Să știi că mi-a fost frică să sun. Foarte multe lucruri se întâmplă în jumate de an. Dacă nu mai erau? Dacă erau bolnavi? Iar când mama a răspuns, să știi că nu prea m-am putut înțelege cu ea atunci, prima dată, că a plâns întruna”.

Întoarcerea acasă

A stat șase ani în Legiune, din 2013 până în 2019. La un moment dat, calculul dintre risc și viață a început să se schimbe. A avut prieteni care au murit. A fost el în pericol de moarte.

„La 18 ani vezi altfel lucrurile, gândești altfel. Acum, la 31, e altceva. Îți faci o familie, ai copil, nu mai riști de nebun”, spune el.

Întors acasă, s-a îndrăgostit, s-a căsătorit și are o fetiță de doi ani și trei luni, de care e tare mândru.

Banii câștigați în Legiune și i-a investit în mai multe apartamente, inclusiv în București, pe care le-a vândut ulterior, a cumpărat și a vândut spații comerciale în Vale, apoi și-a construit o pensiune, singur, în Lupeni, la poalele stațiunii Straja.

În paralel, lucrează în online. Are câteva platforme de concursuri, împărțite în mai multe țări, oferă servicii de optimizare SEO. De asemenea, e implicat civic – e comisar la o organizație pentru Drepturile Omului pe Valea Jiului, și are planuri să candideze pentru poziția de comisar șef.

Liniștea de după

La finalul discuției, Elisei spune că își dorește să rămână în Valea Jiului. Simte că se sufocă în orașele mari.

„Nu suport traficul din orașele mari. Claxoanele, aglomerația, mulțimile de oameni mă agită foarte tare, mă tulbură. Nu m-am putut acomoda în București, de exemplu. Îmi place doar liniștea. Jur, am nevoie doar de liniște. Nu-mi plac zgomotele. Asta caut: doar liniște”, mai spune Elisei.

Și e o liniște pe care și-a câștigat-o greu – de la un puști care a dormit în gări și a avut halucinații de foame, la un om care alege, conștient, unde vrea să trăiască și cu ce preț.

„Nici acum nu e prea târziu să mai realizez lucruri. Pot face o mulțime de lucruri bune și în restul vieții mele. Sunt încă tânăr”, își încheie el povestea.