Vreme de un an, o buhă evadată dintr-o grădină zoologică a cucerit New York-ul și i-a adunat laolaltă pe locuitorii lui. Flaco, o bufniță-vultur eurasiatică, și-a părăsit viața în captivitate de la Zoo din Central Park în 2023 și a supraviețuit, împotriva tuturor așteptărilor, mai bine de un an ca pasăre liberă printre zgârie-norii Manhattanului. Povestea ei neobișnuită – cu final fericit, dar și cu unul tragic – ajunge acum pe ecrane într-un documentar nou, Wild Inside, care are premiera săptămâna aceasta, scrie The Guardian.
Pasionații de păsări îi urmăreau fiecare mișcare, surprinzându-i cu aparatele foto anvergura impresionantă a aripilor și ochii portocalii, luminoși. Fanii lui și-au făcut tatuaje în cinstea lui. Iar acum, Wild Inside, un nou documentar care relatează anul petrecut de Flaco prin oraș, urmează să aibă premiera săptămâna aceasta.
Penny Lane, regizoarea documentarului, spune că a simțit nevoia să spună povestea lui Flaco pentru că, la fel ca mulți alți newyorkezi, s-a lăsat și ea cuprinsă de magia lui.
„Bufnițele sunt niște creaturi cu totul magice”, spune ea. „Sunt asociate cu alte lumi, cu tărâmuri mistice. Așa că apariția unei asemenea creaturi în New York… parcă e ceva desprins dintr-un basm”.
Flaco a evadat din grădina zoologică în februarie 2023, după ce cineva a tăiat intenționat plasa incintei în care trăise timp de 13 ani. Atât angajații grădinii, cât și iubitorii de păsări s-au temut pentru soarta lui. Flaco nu știa să vâneze singur. Cei care îl observau au remarcat că avea probleme la zbor. Încercările de a-l ademeni înapoi cu șobolani vii de laborator au eșuat.
Într-un final, însă, s-a descurcat. Ornitologii amatori din zonă l-au surprins vânând și mâncând cu succes câțiva dintre nenumărații șobolani ai orașului. Iar după două săptămâni, oficialii grădinii zoologice au renunțat la eforturile de a-l recaptura.
Flaco reușise imposibilul: învățase din nou să fie sălbatic, poate în unul dintre cele mai sălbatice medii dintre toate – jungla de beton a New York-ului.
„Cum spune proverbul, dacă reușești aici, reușești oriunde”, a glumit un prezentator de știri într-un reportaj despre bufniță.
Lane a căutat să surprindă în film magia de basm a acestei povești sălbatice, alternând interviuri cu newyorkezi uluiți, care sărbătoreau fiecare apariție a lui Flaco, cu o muzică de fundal poznașă și imagini onirice.
A stat de vorbă cu newyorkezi din toate mediile, care își proiectau propriile experiențe asupra bufniței învingătoare, numind-o supraviețuitor și ridicând-o la rang de simbol – încă o poveste de succes a unui imigrant (buhele eurasiatice sunt o specie non-nativă).
„Orice newyorkez visează să se mute din apartamentul lui minuscul și amărât într-un cartier mai frumos, iar Flaco a făcut-o”, a glumit Seth Meyers într-un monolog de la Late Show.
„Noi, newyorkezii, iubim un outsider”, râde Lane. Dar pentru comunitatea locală de ornitologi, povestea lui Flaco însemna mai mult de atât. „Vedeam cu ochii noștri cum un animal de grădină zoologică se transformă într-un animal sălbatic”, spune Lane.
Faptul că Flaco era capabil să revină la instincte pe care nu fusese nevoit niciodată să le folosească ridica întrebări despre adevărata natură a sălbăticiei – și dacă aceasta există în fiecare dintre noi, așa cum a existat în Flaco.
„S-a născut în captivitate. Părinții lui s-au născut în captivitate. Bunicii lui s-au născut în captivitate. Cât de departe am putut să-i dau de urmă, era cel mai apropiat lucru de un animal sălbatic domesticit, în sensul că provenea dintr-o linie crescută în captivitate”, spune Lane. „Dar a demonstrat destul de repede că nu era un animal domesticit”.
Povestea lui Flaco nu are însă un final de basm. La puțin peste un an de la evadare, Flaco s-a izbit de o clădire de pe West 89th Street și a murit în urma impactului. Necropsia efectuată pe corpul său a arătat că fusese slăbit de virusul herpetic al porumbeilor, pe care îl contractase mâncând porumbeii pe care îi vâna, precum și de patru tipuri de anticoagulante frecvent întâlnite în otrava folosită împotriva șobolanilor – o cauză obișnuită de boală și moarte pentru toate păsările sălbatice care vânează șobolani în New York.
„Am fost devastată”, spune Lane. Plănuise să-l filmeze pe Flaco pe tot parcursul vieții lui, crezând că avea să mai trăiască cel puțin zece ani. Ornitologii și naturaliștii intervievați în film se confruntau cu întrebarea dacă lui Flaco nu i-ar fi fost mai bine dacă n-ar fi evadat niciodată din grădina zoologică – nu liber, dar viu și în siguranță.
„Nu poți să nu te simți vinovat și părtaș”, spune Lane. „Îți plăcea enorm să-l vezi, dar știai tot timpul, undeva în adâncul minții, că acela nu era un loc sigur pentru el”.
La câteva luni după moartea sa, consiliul municipal a aprobat „legea lui Flaco”, o inițiativă care a instituit un program-pilot pentru folosirea contraceptivelor pentru șobolani în locul otrăvii, în încercarea de a ține sub control populația acestora.
Anul petrecut de Flaco în timp ce huhura pe rezervoarele de apă și iscodind pe la ferestrele apartamentelor a fost scurt, e adevărat – dar a fost extraordinar prin felul în care a adus lumea naturală în forfota Manhattanului, o reamintire pentru orășeni a magiei care există alături de ei, spune Lane.
„Există anumite locuri din New York care, pentru mine, vor fi schimbate pentru totdeauna de existența lui acolo”, spune Lane. „Trec pe anumite străzi și îmi zic: «A, aici l-am auzit când huhura prima dată în Upper West Side și nu-mi venea să cred cât de tare se auzea». Oriunde mergea, lăsa locul acela un pic mai magic, iar magia aceea e încă acolo”.