Fostul membru al forțelor speciale US Navy SEAL care l-a ucis pe Osama bin Laden povestește ce s-a întâmplat, de fapt, în acea zi

Fostul membru al forțelor speciale US Navy SEAL care l-a împușcat mortal pe Osama bin Laden spune că are un singur regret: faptul că liderul al-Qaeda a fost înmormântat în mare. „L-aș fi spânzurat de un pod din New York și i-aș fi lăsat pe localnici să se ocupe de el”, a declarat Robert O’Neill potrivit NYPost.

Acesta a oferit o relatare detaliată a operațiunii „Neptune Spear”, desfășurată în urmă cu 15 ani, în complexul secret al lui bin Laden din Abbottabad, Pakistan. El vorbește și despre motivația legată de atacurile din 11 septembrie: „Am mers acolo pentru mama singură care și-a dus copiii la școală într-o dimineață de marți și, o oră mai târziu, a sărit din World Trade Center... Nu ar fi trebuit să ajungă niciodată să facă asta.”

„Nu este un exercițiu, este real”

Am aflat prima dată despre misiunea secretă cu trei săptămâni înainte. Primul lucru care ni s-a spus a fost: „Nu este un exercițiu, este real.”

Ni s-a spus doar că am găsit „ceva” într-o casă, într-o zonă montană, și că trebuie să mergem să luăm acel „ceva” și să-l aducem înapoi. Ce este acel „ceva”? Nu putem spune. În ce țară? Nu putem spune. Cum ajungem acolo? Nu putem spune. Sprijin aerian? Deloc. Paradoxal, asta a fost o ușurare, era primul răspuns clar.

Ni s-a spus într-o zi de vineri să mergem acasă la familii și să revenim duminică pentru briefing. Am întrebat cine va fi prezent. Ni s-a spus: vicepreședintele, secretarul apărării și secretarul Marinei. Reacția noastră a fost: „Ce se întâmplă aici?”

Briefingul a avut loc într-o sală păzită, la o bază militară din Carolina de Nord. Ni s-a spus: „Este cea mai apropiată ocazie pe care am avut-o de a ajunge la bin Laden.”

O misiune fără întoarcere

Am pus la punct planul și l-am repetat zi și noapte pe machete ale casei lui. Am fost instruiți cu elicoptere Sikorsky UH-60 Black Hawk, despre care nici măcar Barack Obama nu știa prea multe. Planul era să fim lăsați pe acoperiș.

Am exersat scenarii: dacă pleacă o mașină, dacă ne separăm, dacă rămânem blocați afară. Experiența din Irak a fost cea mai bună pregătire.

La un moment dat, șeful a întrebat: „Care este cel mai rău lucru care se poate întâmpla?” Cel mai tânăr a spus: „Elicopterul se poate prăbuși în curtea lui bin Laden.” Toți ne-au uitam urât la el. Dar exact asta s-a întâmplat.

Urma să fie o misiune fără întoarcere. Nu e vorba că ți-e frică de moarte, ci pur și simplu ești pregătit pentru ea. Aveam cei mai buni patru piloți din lume, dar nu zburaseră pe noile elicoptere decât de o săptămână. Unul dintre cei mai tineri m-a tras deoparte și mi-a spus: „Să nu mă înțelegi greșit, merg fără discuție, dar dacă tot știm că murim, putem măcar să vorbim despre motivul pentru care o facem?”

„Tati, când vii acasă, mă duci în vacanță”

Am discutat cu toții despre asta. Nu mergeam pentru faimă sau medalii. Îl vânam pe bin Laden pentru acei americani care au fost obligați să lupte cu al-Qaeda până la moarte, față în față, într-o dimineață de marți: pasagerii zborului 93. Știai că oricare dintre noi s-ar fi putut retrage oricând pentru a mai trăi încă 50 de ani. Dar pe patul de moarte, probabil ai fi dat la schimb fiecare din acei ani pentru o singură șansă în fața nenorocitului ăstuia...

Cel mai greu e să-ți iei rămas bun de la copii, pentru că simți cum moartea se apropie. În ziua plecării, fetița mea de trei ani și-a făcut o valiză mică cu Hello Kitty și mi-a zis: „Tati, când vii acasă, mă duci în vacanță.” A trebuit să mi-o smulg din brațe, să o sărut și să o privesc în ochi pentru ultima oară, convins că nu mă mai întorc. Asta e partea grea. Biata mea fostă soție n-avea nicio idee unde plecam.

”Ultimul glonț era pentru mine”

Am așteptat unda verde la o bază din Jalalabad, în Afganistan. Mai era acolo o echipă SEAL care nu primise misiunea. Trebuiau să rămână acolo doar ca să nu dea nimic de bănuit, fiindcă orice schimbare în rutina bazei ar fi putut alerta inamicul. În cele din urmă, am primit ordinul de plecare. Aveam nevoie de „zero iluminare”. Voiam să fie beznă totală, pentru că noi în întuneric suntem cei mai buni.

Am plecat duminică. Nu știam dacă tehnologia noastră chiar funcționează. Aveam de zburat 90 de minute până la Abbottabad, iar pakistanezii ne-ar fi putut doborî oricând. Analista CIA care l-a găsit pe bin Laden era o femeie incredibil de dură și directă. Ne-a explicat în detaliu cum l-a localizat și la ce să ne așteptăm la complex. Știam că va fi un măcel, dacă era cineva în stare să-și sacrifice întreaga familie ca martiri, acela era bin Laden.

Totul s-a derulat în 9 minute

Dacă eram prinși, aveam o singură regulă: păstram un ultim glonț pentru mine. Nu aveam de gând să ajung într-o închisoare pakistaneză. Exista temerea că poliția locală va interveni rapid. Le-am transmis celor de la Casa Albă că nu vrem să ucidem polițiști de rând, dar ni s-a spus că președintele Obama i-a zis clar amiralului McRaven: „De câtă putere de foc ai nevoie ca să dezlănțui iadul asupra Pakistanului? Oamenii mei nu se predau poliției pakistaneze.” Asta era politica dură, de școală veche.

Totul s-a derulat în nouă minute. Am aterizat la ora 00:30. Primul elicopter s-a prăbușit. Am înțeles imediat că ceva n-a mers bine și am decis să ieșim rapid să vedem ce se întâmplă. Îmi amintesc cum m-am uitat peste un zid de vreo 6 metri și am văzut acoperișul casei lui bin Laden. M-am gândit cu un calm straniu: „Ei bine, cred că de aici începe războiul.”

Mi-am zis: „Gata, acum sar în aer”

În stânga mea era o ușă dublă. Un coleg a pus o încărcătură explozivă ca să o dărâme. Ușa a sărit în aer, s-a deschis, dar în spatele ei era un alt zid de cărămidă. „La naiba, e o ușă falsă”, mi-am zis. E acolo.

A trebuit să ocolim prin fața casei. Voiam să aruncăm garajul în aer, dar înainte să apucăm, ușa s-a deschis și o mână pe care am recunoscut-o mi-a făcut semnul „OK”. Am trecut pe lângă tipii din garaj care aveau steagul american pe uniformă și m-am întrebat: „Cine naiba sunt ăștia?”. Erau piloții elicopterului care se prăbușise.

Intrăm în casă, un hol lung. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să verific camera din dreapta. Nimeni nu scotea un sunet. Lucram în liniște perfectă, ne citeam gesturile unul altuia. Ne temeam de capcane explozive. Îmi vedeam colegii în față mutând copiii într-un loc sigur.

La capătul holului erau scările. Analista CIA ne spusese că fiul cel mare al lui bin Laden, Khalid bin Laden, va fi acolo și că, dacă trecem de el, avem șansa să ajungem la țintă. Un coleg a încercat să spargă o ușă baricadată. A explodat și am urcat. Khalid era acolo, exact unde ni se spusese. Colegul din față i-a șoptit „Vino aici” în arabă și urdu. L-a zăpăcit. Khalid a ieșit cu arma în mână și a fost împușcat pe loc.

”Acolo era bin Laden, la un metru de mine”

Am ajuns la etajul doi. Echipa s-a împrăștiat să verifice camerele. Un coleg a arătat spre ultima scară. Sus, în loc de ușă, era o perdea. Am urcat după el, fiind al doilea în linie. El a văzut mișcare în spatele perdelei. Ne-am gândit că sunt atacatori sinucigași. M-am uitat la ghete și mi-am zis: „Gata, acum sar în aer, să văd cum o fi. M-am săturat să mă tot gândesc la asta. Hai odată.”

Am trecut de perdea, iar el i-a dat la o parte pe cei din față. Erau soțiile lui bin Laden. El a făcut stânga, eu dreapta și acolo era bin Laden, la un metru de mine. L-am recunoscut instantaneu. Era foarte slab, cu barba grizonată. Își ținea mâinile pe umerii soției lui, Amal. Am considerat că e o amenințare. Se putea arunca în aer în orice secundă.

”Tocmai îl împușcasem pe bin Laden”

La SEAL Team Six, te împușcăm de două ori în cap imediat. L-am împușcat de două ori și încă o dată, cu H&K 416. S-a prăbușit la marginea patului. Tocmai îl împușcasem pe bin Laden, ce naiba? Tot ce știam, tot ce plănuisem, s-a schimbat într-o clipă.

Știam că acum trebuie să o trag pe Amal înapoi și să o protejez cu corpul meu, pentru că veneau și ceilalți din echipă. În timp ce o mutam, l-am văzut pe fiul lui de doi ani, Hussain, stând acolo. Toți suntem tați. M-am gândit: „De ce a trebuit să vadă copilul ăsta așa ceva?”. L-am mutat și pe el, apoi m-am întors.

Regulile noastre spun că, dacă tu îl elimini, e responsabilitatea ta. A trebuit să-i șterg fața de sânge, să-i țin capul nemișcat și să-i fac o fotografie. Un coleg m-a întrebat: „Ești bine?”. I-am zis: „Da, acum ce facem?”. Mi-a răspuns scurt: „Mergem să luăm computerele.”

„Tocmai l-ai omorât pe Osama bin Laden, viața ta o să se schimbe radical, acum întoarce-te la treabă”, mi-a mai spus. Vorbele astea m-au trezit la realitate. Nu explodasem. Exista o șansă să ajungem acasă. L-am întâlnit pe Will Chesney și i-am zis: „Cred că tocmai l-am împușcat pe nenorocitul ăla în mufă.” Am auzit prin stație: „Pentru Dumnezeu și țară, Geronimo, Geronimo, Geronimo.”

”Bine ați venit în Afganistan”

Geronimo era codul care confirma moartea lui bin Laden. Am adunat calculatoare, unități, dischete și CD-uri. Doi oameni au fost trimiși să distrugă elicopterul avariat. Când m-am întors la etaj, bin Laden era deja în sacul mortuar. Începeam să realizăm cu toții că s-ar putea să ne vedem familiile din nou.

Ne-am urcat în elicopter. Mai aveam de supraviețuit 90 de minute. Dacă rezistam atât, îmi vedeam copiii. Pakistanul ridicase cu siguranță avioanele F-16... Au trecut 10 minute, apoi 20, 30. Simțeam cum elicopterul accelerează. Am ajuns la minutul 60, apoi la 80. Trebuia doar să trecem granița în Afganistan și eram salvați. Atunci s-a auzit vocea pilotului în cască, pe un ton absolut sec: „Domnilor, pentru prima dată în viață, o să vă bucurați să auziți asta: bine ați venit în Afganistan.”