Oamenii de știință au descoperit o "gaură albastră" atât de adâncă în Golful Chetumal din Mexic, încât nu îi pot atinge fundul și nu au nicio idee ce se află acolo, a relatat Earth.com. Potrivit măsurătorilor specialiştilor, această misterioasă dolină submarină este mai adâncă decât deținătorul recordului anterior – Sansha Yongle Blue Hole (n.r.: care are o adâncime de 301 m), cunoscută și sub numele de "Gaura Dragonului" (Dragon Hole), situată în Marea Chinei de Sud.
Taam ja’ – misterioasa "gaură albastră" din Golful Chetumal din Mexic
La suprafață, Golful Chetumal, aflat în sud-estul statului Quintana Roo din Mexic, la granița cu Belize, pare aproape liniștit – doar o întindere largă de apă, fără niciun indiciu al dramatismului ascuns dedesubt.
Însă, sub această calmă aparentă se află Taam ja’, o dolină submarină uriașă sau "gaură albastră" (blue hole), care a devenit un mister neașteptat pentru cercetători. Taam ja’ înseamnă "apă adâncă" în limba mayașă şi, iniţial, cercetătorii au spus că are adâncime de 274 de metri. Cele mai recente măsurători indică o adâncime mult mai mare decât se credea inițial, iar fundul real ar putea fi încă de neatins.
Noile măsurători indică faptul că Taam Ja’ (TJBH), care se află în Golful Chetumal, în largul coastei de sud-est a peninsulei Yucatan, se extinde la cel puțin 420 de metri sub nivelul mării, potrivit Live Science. Altfel spus, misterioasa "gaură albastră" este cu 146 metri mai adâncă decât au documentat inițial oamenii de știință, când au descoperit pentru prima dată TJBH în 2021.
În prezent, Taam ja’ este considerată cea mai adâncă "gaură albastră" din lume, fiind urmată de Sansha Yongle Blue Hole. Pe aceasta din urmă locuitorii de pe Insulele Paracel o numesc "ochiul". Totodată, Dragon Hole este casa unor dintre cele mai unice și rare creaturi marine din lume.
De ce este importantă adâncimea Taam ja’
"Găurile albastre" pot funcționa ca adevărate laboratoare naturale, iar unele dintre acestea sunt conectate la sisteme de peșteri aflate sub fundul mării, au mai scris jurnaliştii publicaţiei Earth.
Altele acumulează, în timp, straturi de sedimente care pot păstra indicii despre furtuni din trecut, schimbări climatice și variații ale nivelului mării.
Însă, înainte de a răspunde acestor întrebări complexe, oamenii de ştiinţă de peste hotare trebuie să afle lucrurile de bază: care este forma exactă a dolinei Taam ja’ și cât de adâncă este în realitate?
Problema sonarului în timpul măsurătorilor la Taam ja’
Cartografierile anterioare cu sonar estimau adâncimea Taam ja’ la aproximativ 274 de metri. Sonarul funcționează prin emiterea de unde sonore și măsurarea timpului în care ecoul revine. De obicei, metoda este fiabilă, însă găurile albastre pot afecta acuratețea măsurătorilor.
Apa din interiorul acestor formațiuni își poate schimba semnificativ caracteristicile odată cu adâncimea. Diferențele de temperatură și salinitate pot devia sau dispersa undele sonore. În plus, dacă semnalul lovește un perete înclinat, o platformă sau o formă neregulată în coborâre, ecoul se poate întoarce mai repede decât ar trebui.
Această revenire prematură a undei sonore poate păcăli echipamentele, făcându-le să "vadă" un fund care, de fapt, nu este cel real. La aceasta se adaugă și forma neregulată a unei găuri albastre. De obicei, o "gaură albastră" nu este precum un tub drept și uniform. Ea poate fi înclinată, îngustată în anumite zone, se poate deschide într-o cameră subterană sau poate avea ramificații laterale.
Într-o astfel de structură, un dispozitiv coborât de la suprafață s-ar putea să nu ajungă vertical, drept, în punctul cel mai adânc, iar acesta s-ar putea să nu fie situat chiar sub deschiderea principală.
Ce au observat scafandrii în partea superioară de la Taam ja’
Pentru a înțelege mai bine porțiunea superioară, scafandrii au explorat Taam ja’ până la o adâncime de aproximativ 30 de metri. La câțiva metri sub suprafață, conturul deschiderii a devenit mai ușor de văzut, mai ales că apa din golf este adesea tulbure.
Ei au observat, de asemenea, că pereții nu sunt uniformi. În unele zone, materialul părea moale și fragil, iar unele suprafețe erau acoperite cu biofilme – acele straturi microbiene subțiri, alunecoase, formate din microorganisme.
Spre finalul scufundării, pereții păreau mai abrupți, roca era mai solidă, iar aceste depuneri biologice – mai puțin evidente.