Românii care trăiesc în „Insula Primăverii Eterne”, cu o „maternitate de fluturi” pe balcon. "Vrei să trăiești aici 1.000 de ani"

Pe balconul Gildei Popescu, în sudul insulei Tenerife, unde vara nu se termină niciodată, cresc de ceva vreme fluturi monarh. Totul a pornit dintr-o simplă bucurie personală – o plantă cumpărată dintr-o florărie locală. Apoi câteva ouă au fost depuse pe frunze, a apărut o omidă cât o gămălie de ac, iar balconul i s-a transformat, fără să-și propună, într-un fel de maternitate de fluturi. Le urmărește metamorfoza zi de zi, îi filmează și îi lasă să plece înapoi în natură. „Este incredibil momentul în care se transformă larva în crisalidă”, spune ea. „Durează câteva secunde să se îmbrace, să-și rupă acea piele de pe ea și să se închidă în acea crisalidă”. Iar când își postează filmulețele pe Facebook, profesori din toată țara i le cer ca să predea metamorfoza la clasă.

Fluturii monarh nu sunt o specie oarecare. Sunt, poate, cei mai cunoscuți fluturi migratori din lume – îi recunoști după aripile portocaliu-aprins cu dungi negre – și un fel de barometru viu al sănătății ecosistemelor prin care trec, pentru că sunt extrem de sensibili la pierderea florii de care depind, Asclepias, singura plantă pe care își depun ouăle.

Populația lor s-a prăbușit dramatic în ultimele decenii, motiv pentru care fiecare grădină ca a Gildei contează mai mult decât pare. Cei mai mulți monarhi trăiesc puțin – „de la câteva săptămâni, undeva la 6-8 săptămâni” –, dar o dată pe an se naște o generație diferită de toate celelalte, o generație-Matusalem, capabilă să trăiască până la opt luni și să facă ceva ce pare imposibil pentru o insectă atât de fragilă: traversează întregi oceane și continente pentru a ajunge în pădurile din Mexic, unde se adună în colonii de sute de mii de exemplare, agățați ciorchine de crengi, așteptând sezonul cald ca să-și depună ouăle și să ia totul de la capăt.

E o imagine care spune, de fapt, toată povestea Gildei Popescu: o femeie de 48 de ani, căsătorită, mamă a Giuliei, de 17 ani, care și-a construit în Tenerife nu doar o casă, ci un ritm de viață complet diferit de cel lăsat în urmă, în România.

Drumul până la insulă

„În 2018 am venit în luna de miere aici și am fost atât de impresionați de insula asta magică, încât am zis că trebuie să facem orice ca să ne mutăm aici”, povestește Gilda. Atunci nu-și permiteau aproape nimic – au stat într-un motel – dar decizia era luată. Au muncit amândoi, ea și soțul ei, Cosmin, la afacerea lor online, iar peste un an și jumătate s-au întors cu fiica lor, „să vedem cum i se pare. Dacă o coafează”.

Mutarea nu s-a făcut dintr-o dată, ci în etape: un tur al Arhipelagului Canare, ca să se convingă că Tenerife e într-adevăr cea mai frumoasă dintre insule, apoi o lună de test chiar în anul pandemiei, ca să vadă dacă își pot conduce afacerea de acolo.

„Am plecat înapoi exact înainte de a se închide toate aeroporturile în România”, își amintește ea. Au urmat iernile petrecute pe insulă, tot mai dese, până când calculul a devenit clar: „în România sunt opt luni de frig, una de ploi și trei de căldură, pe când aici este «Insula Primăverii». Eternă.”

De șase ani se mută, practic, progresiv acolo.

Clima despre care nu crezi până n-o trăiești

Motivul numărul unu al mutării rămâne, spune Gilda, clima. „Nu e niciodată frig, nu e niciodată prea cald”, cu temperaturi între 18°C noaptea și 25-28°C ziua vara. Șocul cel mai mare a fost unul aproape banal, spune ea: „Am aruncat deodorantul pentru că era nefolosit. Era incredibil. Nu ai senzație de disconfort, fie că e decembrie, fie că e august, fie că e zi, fie că e seară”.

Cât despre costuri, alimentele sunt „la fel, cu foarte mici diferențe”, iar diferența reală o fac serviciile – ceva mai scumpe, cu o excepție: „partea de cosmetică am găsit-o mai ieftină decât în România, tot ce ține de estetică, tratamente cosmetice și proceduri de nișă”. Chiriile sunt mai mari decât își amintește ea din România, mai ales în sudul insulei, „unde este tot timpul o senzație estivală, de vacanță”.

De ce a plecat din România

Gilda spune că nu face parte din categoria românilor care au plecat din țară sătui de sistem ori scârbiți.

„Noi nu am plecat din România din ură față de ceva. Pur și simplu am simțit că Spania ni se potrivește mai bine ca stil de viață”. România rămâne, spune ea, „acasă prin limbă, familie, amintiri”, dar între timp și-a schimbat definiția casei: „ne-am dat seama că «acasă» înseamnă orice loc de pe pământ în care ne simțim bine”.

Fiica ei, Giulia, nu a apucat decât grupa zero și clasa întâi în sistemul românesc – restul a fost homeschooling, o decizie luată încă din România. 

„Nu funcționează, într-adevăr, pentru oricine. Însă ei i s-a potrivit ca o mănușă”, spune Gilda despre alegerea asta, motivată de temperamentul artistic al fiicei sale, care vrea să se facă actriță. „Mi-am dat seama că sistemul școlar pune copiii în niște pătrățele, în niște standarde, și le omoară creativitatea”.

Despre România de azi nu are resentimente, ci un singur regret.

„Dacă aș schimba ceva acum, ar fi mentalitatea lui «merge și așa». România are oameni extraordinari și un potențial enorm. Dar am avea nevoie de mai mult respect pentru reguli, pentru competență, pentru proceduri și, evident, pentru binele comun”, mărturisește ea.

Spitalul de unde a plecat sănătoasă

Al doilea motiv al mutării, spune ea, a fost sistemul de sănătate. Povestește despre o vizită la un consult, nevorbitoare de spaniolă la momentul respectiv, unde totul a funcționat fără fricțiune – programare online, translator, personal calm care i-a rezolvat pe loc o problemă de asigurare pe care nici nu știa că o are. Iar la final, un doctor care a încurajat-o: „Pur și simplu trăiți o viață obișnuită, sunteți foarte sănătoasă”.

Insula ca peisaj și ca lecție de răbdare

Tenerife nu e doar o plajă. Are, spune Gilda, aproape 20 de micro-ecosisteme, iar „într-o singură zi poți vedea patru anotimpuri” – de la plajele din sud, prin zăpada de pe vulcanul Teide, până la pădurea laurifoliată din Rezervația Anaga, „una din ultimele păduri de dafini din lume”. E un tip de pădure care acoperea cândva jumătate din Europa, acum 2-3 milioane de ani, și care a supraviețuit doar aici, în insulele Canare, protejată de umezeala constantă adusă de alizee.

Traiul acolo a mai adus și o schimbare de ritm interior. Șocată la început de lentoarea vieții cotidiene – o coadă la magazin în care nimeni nu se grăbea – a învățat, spune ea, să nu se mai agite. „Aici nimeni nu te presează în trafic, nu te claxonează, nu te înjură”.

Ce scrie pe Facebook. Și ce primește înapoi

Deși trăiește departe, Gilda scrie constant despre România – despre extremism, corupție, „lucrurile care cred că rănesc societatea românească”. Reacțiile nu întârzie: „Mulți îmi spun: «A, tu ești acolo, nu vezi!». Cum să nu văd? Văd lucrurile, le simt, le știu”. Explică și tonul optimist, plin de umor, pe care îl alege de obicei în postările ei: „sunt convinsă că rezistența civică nu înseamnă doar indignare, ci și speranță”.

Cel mai dur episod de ură din online a fost, totuși, o postare despre o vacanță în Bali, în care a scris că „era foarte murdar, că nu era safe, că era o aglomerație infernală, un zgomot oribil, mâncarea proastă sincer și alterată de cele mai multe ori”.

Postarea a devenit virală peste noapte, iar valul de comentarii a ajuns până la fiica ei. „Culmea este că oamenii se simt lezați în lucruri în care nu ar trebui să se simtă”, spune Gilda, care insistă că a scris din dorința de a informa, nu de a se plânge: și-a asumat costul călătoriei, a renunțat la o lună întreagă de vacanță și s-a întors după două săptămâni, nemulțumită de ce a găsit.

„Eu nu scriu împotriva unor oameni. Eu scriu împotriva extremismului, corupției, și eu cred că într-o Românie democratică și deschisă, opiniile diferite pot conviețui. Dar să știi că nimeni nu se obișnuiește cu înjurăturile, amenințările și etichetele”, adaugă ea.

De ce nu s-ar mai întoarce în România

Întrebată dacă s-ar muta vreodată înapoi definitiv, răspunsul e „nu”. Un nu hotărât.

„Nu că aș avea ceva cu România, dar pur și simplu am trăit destul în România”, spune ea.

Și nici nu crede în narativul întoarcerii ca datorie morală: consideră discursurile de tipul „să ne luăm țara înapoi” drept „niște texte folosite ca propagandă extremistă” și pledează pentru dreptul fiecăruia de a trăi acolo unde își poate construi o viață bună.

Despre corupția din România spune că a ajuns „o plagă și o caracatiță care nu cred că se va schimba vreodată”, deși crede că fenomenul există peste tot: „ce mă șochează pe mine în România este nivelul la care a ajuns.”

Planurile de viitor rămân, ca și până acum, ale unei familii care nu se oprește din explorat – o vacanță lungă în Asia anul viitor, poate Japonia, poate Thailanda – dar cu o singură bază fixă: „Tenerife o să rămână baza noastră. Este un loc superb, este un loc în care vrei să trăiești toată viața, vrei să trăiești 1.000 de ani.”

Iar acolo, în grădina aridă din sudul insulei, fluturii monarh continuă să vină la ora prânzului, aproape în fiecare zi, să-și depună ouăle pe frunzele de Asclepias.