Dacă ai crescut în Transilvania sau ai prieteni de acolo, „Servus!” face parte din peisajul sonor al copilăriei, undeva între mirosul de cozonac și claxoanele din trafic. Îl zici când intri, îl zici când pleci, îl zici din reflex. Dar de unde vine, de fapt? Cei mai mulți dintre noi am fi pariat pe un răspuns simplu: de la Austro-Ungaria, evident. Ei bine, nu.
Profesorul clujean Ioan-Aurel Pop, fost rector al Universității Babeș-Bolyai și președinte al Academiei Române, a luat cuvântul acesta mic și l-a desfăcut în bucăți, ca să ne arate că povestea lui e cu vreo două mii de ani mai lungă decât credeam, scrie publicația Clujenii.
Un salut care, la origine, însemna „sunt sclavul tău”
Hai să începem cu partea care sună cel mai ciudat: „servus”, în latină, înseamnă pur și simplu „sclav”. Din același cuvânt vine, prin evoluția firească a limbii române, și „șerb” – țăranul legat de pământ din Evul Mediu.
Cum a ajuns un cuvânt care înseamnă „sclav” să fie o formulă politicoasă de salut? Prin ceva ce toți facem și azi, fără să ne dăm seama: prin exagerarea politicoasă.
Gândește-te cum spunem „la dispoziția dumneavoastră” sau cum semnau oamenii scrisorile cu „al dumneavoastră supus servitor”. Nimeni nu era, de fapt, servitorul nimănui – era doar o formă de curtoazie dusă la extrem.
La fel și aici. „Servus” e ce a mai rămas din expresia latinească „Ego servus tuus sum!”, adică „Eu sunt servitorul tău!”, cu sensul de „Mă pun la dispoziția ta!”. Un fel de „sunt aici pentru tine”, spus însă cu o plecăciune adâncă. În Roma antică, formula circula mai ales în rândul elitelor și – detaliu simpatic – se folosea doar între bărbați și doar de jos în sus, dinspre cel cu rang mai mic spre cel cu rang mai mare.
Salutul a „murit” și a înviat abia peste o mie de ani
Ai crede că, dacă romanii se salutau așa, iar noi suntem urmașii lor, salutul a curs neîntrerupt de la Traian până la bunicii noștri din Cluj. Nu. Profesorul Pop taie această iluzie confortabilă.
„Servus”, ca salut, s-a pierdut la sfârșitul Antichității și pur și simplu nu s-a mai folosit în Evul Mediu. A stat „în congelator” vreo mie de ani. Cine l-a scos de acolo? Nu popoarele latine, cum ne-am aștepta – ci nobilii și învățații germani și austrieci din perioada Renașterii.
În Germania și Austria secolelor XVI–XVII, era la modă printre oamenii cu carte să reînvie Antichitatea și chiar să o imite. Absolvenții de universități se străduiau să schimbe câteva vorbe în latina lui Cicero, măcar la salut. Așa au început nobilii germani din sud – mai ales austriecii – să se salute cu „Servus tuus!”. Iar de la ei, moda s-a răspândit rapid, ca un trend viral de epocă, la nobilii din jur: cehi, slovaci, sloveni, croați, polonezi, unguri, ruteni și, bineînțeles, români din Transilvania.
Adică un cuvânt latinesc a ajuns la noi nu direct din latină, ci pe ocolite, prin germană.
Și acum, cele două mituri pe care le demontează profesorul
Mitul nr. 1: „Servus vine din Austro-Ungaria” – Imperiul Austro-Ungar, statul acela bicefal cu împărat la Viena și rege la Budapesta, a existat exact 51 de ani – de la 1867 la 1918. Salutul e cu secole mai vechi decât atât. Deci nu, nu de acolo.
Mitul nr. 2: „Românii l-au copiat de la nobilii maghiari” - Nici asta. Salutul vine din Austria și Bavaria, de unde s-a împrăștiat în toată Europa Centrală. Ba mai mult, profesorul adaugă că mulți nobili „maghiari” din Transilvania erau, de fapt, de origine românească, știau latină cultă și scriau cu litere latine. Iar sub influența Școlii Ardelene – convinși că ei sunt adevărații urmași ai romanilor din zonă – românii transilvăneni au dus tradiția mai departe cu și mai multă convingere. Practic, au adoptat cu entuziasm un salut despre care erau siguri că le aparține de drept.
Verișorul venețian al lui „Servus”
Ca să vezi cât de imprevizibilă e viața cuvintelor: mai există un popor romanic care chiar a reușit ce n-am reușit noi – să păstreze un astfel de salut neîntrerupt din latină. Sunt italienii din Veneto, iar salutul lor îl știe toată lumea: „Ciao!”.
Culmea? Și „ciao” vine dintr-un cuvânt latinesc pentru „sclav” – sclavus, sinonim cu servus. Traseul lui prin venețiană e o adevărată gimnastică fonetică: sclavus – schiavo – sciavo – ciauo – ciao. Deci, data viitoare când zici cuiva „ciao”, îi spui, la origine, tot „sunt sclavul tău”.
Cum se scrie corect și de ce contează
Totuși, profesorul ține să ne lămurească: forma corectă este „Servus”, cu litera „v”. E, de altfel, singura formă care păstrează scrierea latinească originară – lucru care s-a întâmplat, dintre toate limbile, doar în germană și în română. La polonezi e „serwus”, la maghiari „szervusz”.
Variantele de tipul „serbus”, „sevos” sau „serus”, oricât de familiar ar suna în vorbirea de zi cu zi, sunt de evitat, spune istoricul.
„De aceea, «servus» face parte nu numai din istoria noastră comună europeană, ci și din civilizația pe care am construit-o și pe care o ducem mai departe împreună aici. Prin «servus», ne deschidem sufletul și ne prezentăm lumii cu o anumită curtoazie, cu disponibilitate și demnitate, așa cum se cade să facem”, a explicat profesorul clujean Ioan-Aurel Pop, fost rector al UBB.