Producătorii agricoli din România solicită autorităților includerea solului în toate strategiile naționale de dezvoltare
Publicat acum 1 ora si 0 minute
Când o femeie abuzată cere ajutor, primește adesea înapoi un val de ură. Când e ucisă, i se caută vina. Internetul devine tribunalul paralel care răstignește victimele în loc să le apere. După tragedia de la Cosmopolis, specialiștii vorbesc despre al doilea abuz: linșajul online care le traumatizează pe supraviețuitoarele violenței.
De la momentul în care a fost ucisă Teodora, rețelele sociale sunt pline de comentarii de genul „și-a căutat-o”, „Ce căuta cu unul de 40 de ani?”, „Dacă nu se încurca cu ăla, trăia și acum”.
În spatele acestor reacții se ascund însă mecanisme psihologice, sociale și culturale adânc înrădăcinate, pe care le-au explicat pentru Antena3.ro specialiști cu experiență directă în lucrul cu victimele violenței domestice: psihologul Keren Rosner, psihiatra Ioana Silion, Iana Matei - fondatoarea Reaching Out România, precum și experta în politici publice Andreea Bragă, de la Centrul Filia.
Un al doilea abuz, comis de societate
Pentru victime, reacțiile publice nu sunt simple opinii. Sunt un nou strat de abuz, suprapus peste trauma inițială.
”Este o retraumatizare a femeilor care supraviețuiesc violenței și este unul dintre motivele pentru care multe dintre ele nu îndrăznesc să iasă să ceară ajutorul autorităților”, arată Andreea Bragă.
„În Barometrul Violenței de Gen, am identificat că acest lucru este printre principalele obstacole în calea victimelor pentru a ieși din relații abuzive: teama că vor fi judecate, că vor exista repercusiuni asupra lor din partea agresorului și că autoritățile nu le vor putea proteja”, mai spune ea.
Pentru Bragă, fiecare astfel de discurs public al blamării nu face decât să valideze indirect agresorii: „Pentru că există această blamare a victimelor, agresorii nu fac decât să își continue comportamentul și violența împotriva femeilor să fie legitimată”.
De ce oamenii aleg să judece victima și nu agresorul?
Din punct de vedere psihologic, reacția publicului are la bază un mecanism profund de apărare. Oamenii vor să creadă că tragedii de acest tip nu li se pot întâmpla lor.
„Este vorba de dorința noastră de a crede că noi niciodată nu vom putea trece prin asta și, practic, are loc o distanțare față de identitatea de victimă. Sigur, a făcut ea ceva, nu făcea asta degeaba, nu se ajungea aici pur și simplu. Este mai ușor să judecăm și să credem că noi nu vom fi niciodată în acea situație, decât să arătăm empatie”, explică Andreea Bragă.
Psihologul Keren Rosner merge chiar mai adânc, vorbind despre proiecțiile pe care agresorii și publicul le fac asupra victimei.
„Sigur că noi empatizăm cu victima, dar există și persoane care empatizează cu agresorul pentru că se regăsesc în poveste și încearcă să se apere. În astfel de situații, sigur că vor încerca să-și justifice comportamentul apelând la acuze legate de comportamentul victimei. Este ceva comun agresorilor, care induc ideea că, de fapt, victima este cea care provoacă”, spune ea, pentru Antena 3.ro.
În loc să ne întrebăm firesc cum de un adult de 40 de ani a atras într-o relație o adolescentă de 14, publicul întoarce întrebarea împotriva fetei: „Ce căuta cu el?”
„Critica e mai la îndemână decât empatia”
De ce aceste reacții explozive apar atât de ușor online? Psihiatrul Ioana Silion explică simplu: empatia cere energie, critica e comodă.
„Pentru că empatia, în general, presupune un consum de energie mai mare decât critica. Da, și lumea nu e dispusă, oamenii nu sunt dispuși să își folosească empatia. E instinctiv să critici. Oricum, aceste persoane sunt frustrate. Da, critica e la îndemână, mai degrabă decât empatia”, precizează Silion.
Iar pe internet, bariera morală dispare complet.
„Oamenii ăștia, în mediul virtual, se exprimă mai ușor și își eliberează nemulțumirile sau se încarcă cu ele. Asta nu înseamnă că neapărat și le eliberează”, adaugă medicul.
Pentru victime, aceste atacuri nu sunt simple vorbe:
„Sigur că sunt nefavorabile și nu fac decât să le accentueze anxietatea și frica, și să le întărească ideea că totuși ele sunt de vină pentru ce au pățit și că, eu știu, că merită pedeapsa pe care o primesc - ceea ce nu este corect”, mai spune Ioana Silion.
„Victima știe că nu e vina ei. Dar o doare”
Tocmai de aceea, spune Iana Matei, efectul acestor reacții este unul dublu traumatizant.
„În primul rând, victima nu vine să spună ce i s-a întâmplat pentru că, într-un fel, se simte vinovată. Asta e paradoxul psihologic. În momentul în care își adună curajul și vine și spune ce i s-a întâmplat ca să ceară ajutor și este primită în felul acesta, îi reconfirmă ideea că: «Da, ai văzut? Eu am avut dreptate». Înăuntru, ele știu că nu e vina lor, dar le doare. Ce s-a întâmplat nu a fost corect, dar reacția din jur le confirmă faptul că e vina lor. Și atunci suferă de două ori mai mult”, susține ea.
„Tu ești de vină, dar ridică bărbia!” - trauma nerezolvată a publicului
În multe cazuri, cei care atacă victimele sunt, la rândul lor, oameni care au trăit suferințe dar nu și le-au procesat.
„Ei și-au găsit un coping mechanism. Știi? «Tu ești de vină, dar ridică bărbia, mergi mai departe». Și atunci dau același tratament victimelor care cer ajutorul: «Dar ce, ești slabă? Eu mi-am luat abuz, dar uite, stau drept, merg înainte»”, spune Iana Matei.
Astfel, abuzul e dublu: al agresorului și al societății care le cere victimelor să fie „puternice” în loc să ceară pedepsirea abuzatorilor.
Cine sunt cei care scriu asemenea comentarii? Profilul agresorului din online
Ioana Silion conturează cu precizie profilul celor care își varsă ura pe internet.
„Tipologiile astea care se expun spunând lucruri urâte despre alții sunt patologice. E o tipologie narcisistă, antisocială, psihopată. Oamenii care sunt echilibrați, care au preocupările lor personale, nu se expun în felul ăsta și nu intervin la nivelul ăsta de comentarii răutăcioase, mai ales”, spune ea.
De de ce atacă exact victimele? Pentru că nu ripostează, pentru că sunt vulnerabile.
„Cei vulnerabili, care nu răspund la critică sau pe care îi doboară genul ăsta de acțiuni, sunt mult mai ușor de atacat, de intervenit și de comentat la adresa lor”, adaugă Ioana Silion.
„Întrebarea greșită” pe care o pune societatea
În cazul Cosmopolis, societatea pune greșit întrebările, avertizează Keren Rosner.
„Cred că întrebarea este greșită. Întrebarea trebuie pusă adultului: ce căuta un adult să ademenească un copil care poate n-are putere de decizie, poate că se lasă tentat de anumite promisiuni, care are o lipsă afectivă și simte nevoia de protecție și de sprijin? Atunci adultul este cel care trebuie judecat, pentru că el este adult, el este cel care ar trebui să ocolească astfel de relații, de tentații, de ademenire a minorilor”, susține Keren Rosner.
Un adevăr simplu: violența nu are scuze
În final, toți experții sunt categorici: nu există, nu poate exista nicio circumstanță atenuantă pentru violență.
„Nimic din lume nu justifică violența, cu atât mai mult un act extrem de violență, o crimă. Nu există scuze pentru așa ceva”, subliniază Andreea Bragă.