Aproape în fiecare zi, în drum spre serviciu, ești nevoit să afli ce e în telefoanele străinilor din jur. Poate fi un adolescent tolănit pe scaunul din spatele autobuzului, ținând ecranul la câțiva centimetri de față și fie neștiind, fie nepăsându-i că toți ceilalți aud, la fel de bine, ce se uită el. Sau o femeie care vorbește la telefon pe difuzor, apoi începe să deruleze cu sonorul dat tare prin feedul de pe rețelele sociale.
Dacă lucrul ăsta îți zgârie nervii, află că nu ești singurul. Sondajele arată că foarte mulți oameni sunt la fel de exasperați de acest fenomen modern – cunoscut în engleză drept „loudcasting”, adică transmisul cu voce tare, sau „ascultatul fără căști”, scrie BBC.
În ultimii ani, mai multe instituții și organizații de sondare a opiniei publice din Marea Britanie au publicat cercetări care arată că marea majoritate a oamenilor detestă acest obicei. Autoritatea de transport din Londra și-a relansat chiar campania „Călătorește cu bun-simț” în toată rețeaua de transport a orașului în această vară, amintindu-le oamenilor să folosească căști.
Fenomenul a crescut pe măsură ce am devenit tot mai conectați. Cifre publicate în iulie arată că, în Marea Britanie, consumul de date mobile a crescut cu 13% de la an la an.
Rețelele 5G se extind în toată țara, ceea ce înseamnă că tot mai mulți oameni pot avea internet rapid și în timp ce se deplasează. Iar cercetările arată că multe pachete de date au devenit mai ieftine – deci abonații nu mai sunt nevoiți să-și raționalizeze consumul când sunt pe drum.
Așa că, pe măsură ce petrecem tot mai mult timp online în locuri publice, întrebarea firească e: vom vedea încercări tot mai insistente de a limita acest obicei? Sau va ajunge, până la urmă, o parte la fel de firească din peisajul nostru sonor precum zumzetul traficului sau vuietul unui avion care trece pe deasupra, la mii de metri altitudine?
Suntem noi depășiți?
Fenomenul nu e chiar nou, și nici reacțiile noastre față de el. Casetofoanele portabile din anii '80 și '90, de pildă, stârneau și ele agitație. David Ellis, profesor la Universitatea din Bath, subliniază că fiecare nouă modă tehnologică – inclusiv simpla folosire a telefonului mobil – a atras adesea priviri ciudate atunci când era scoasă în public.
„Îmi amintesc cât de tare se rușina mama când mă vedea mergând pe stradă cu telefonul la ureche”, povestește el.
Obiceiul de a da telefonul pe difuzor în public a stârnit interesul cercetătorilor care studiază modul în care tehnologia ne modelează comportamentul, iar aceștia sunt de acord că există un puternic factor generațional.
Într-un sondaj făcut pe 1.010 persoane în august 2022, dintre adolescenții de 13–17 ani chestionați, 69% au spus că e acceptabil să dai apeluri video, 73% să asculți muzică și 83% să te uiți la filmulețe fără căști.
Harry Witchel, profesor de fiziologie la Universitatea din Sussex, care studiază de multă vreme peisajele sonore, susține că fenomenul are sens dacă îl privești prin prisma dezvoltării creierului la tineri.
El observă că adolescența e perioada în care tinerii se desprind de părinți și se apropie de cei de vârsta lor, iar acest obicei e un mod de a exprima tocmai asta. „Asta fac, de fapt: spun «sunt aici»”, explică el.
Deci e mai mult vorba de tineri?
„Aș zice că da”, spune Rachael Kent, lector la King's College din Londra, specializată în economie și societate digitală. Ea adaugă că fenomenul nu vine neapărat dintr-o lipsă de considerație față de ceilalți – poate fi și un instrument de conectare. „Când merg spre școală și înapoi cu transportul public, împreună cu prietenii, folosesc telefoanele împreună, ca pe o experiență comună”.
Kent mai spune că e vorba și de un gest „performativ… o formă de rebeliune. «O să pun muzică, o să mă uit la ceva» - e un mod de a-ți exprima cine ești, ce gusturi ai”.
Witchel spune că a început să observe fenomenul în jurul lui 2011, la câțiva ani după lansarea iPhone-ului.
Chiar în acel an, vorbea la BBC despre tinerii care ascultau muzică cu voce tare din telefoane în public, într-un fenomen pe care îl descria drept „o fascinantă manifestare umană de marcare a teritoriului social”.
Fă un salt până în 2026 și – pe lângă progresele tehnologice, precum calitatea mult mai bună a sunetului – el avansează ideea că obiceiul înflorește și cu ajutorul unei relaxări a normelor sociale în spațiile publice și al unei pierderi a bunelor maniere în urma izolării din pandemia de Covid-19.
„Oamenii s-au obișnuit pur și simplu să umble prin casă în papuci, iar când s-au întors în spațiul comun, social, au uitat că existau reguli pe care trebuiau să le respecte”, spune el.
Dar ce anume face ca sunetul cuiva care derulează cu sonorul tare să-ți zgârie nervii atât de tare, când orice oraș sau autobuz e deja o cacofonie de sunete care se bat cap în cap?
„Zgomotul e ca buruienile”, spune Witchel. „Zgomotul e un sunet nelalocul lui. Dacă ne gândim că sunetele de cale ferată e normal să fie pe calea ferată, atunci nu ni se par nepotrivite. Problema nu ține atât de numărul de decibeli… problema e, de fapt, atenția și felul în care procesăm anumite peisaje sonore, cum se raportează acel mediu sonor la noi. Are o semnificație care depinde de context”.
Witchel spune că ne putem „obișnui” cu zgomotul unui tren, care devine „mult mai ușor de suportat decât dacă cineva poartă o conversație cu voce tare”.
Problemele cu aplicarea legii
Autoritatea de transport din Londra, care operează trenurile și autobuzele capitalei, a lansat anul trecut o campanie de conștientizare prin care le cerea pasagerilor să fie mai considerați, după ce un sondaj făcut pe 1.000 de persoane a arătat că 70% dintre respondenți consideră muzica și apelurile telefonice fără căști o pacoste.
Liberal-democrații susțin că un asemenea comportament ar trebui sancționat cu amenzi de până la 1.000 de lire sterline.
Purtătorul de cuvânt al partidului pe teme de transport, Olly Glover, pune fenomenul pe seama unei lipse tot mai mari de conștiință socială.
„De la pandemie încoace, mulți oameni trăiesc mai mult ca oricând închiși în propriul cap”, spune el, adăugând că „nu se gândesc neapărat la impactul pe care îl au asupra celorlalți”.
Glover spune că și companiile de tehnologie ar trebui să poarte o parte din responsabilitate, sugerând că ar putea, de pildă, să pună la dispoziție căști în gări sau să revină la vremurile în care le vindeau automat împreună cu telefoanele.
BBC a contactat mai multe companii de tehnologie, printre care Apple, Samsung, Meta și TikTok, întrebându-le dacă sunt conștiente de acest fenomen și dacă fac ceva în privința lui. Niciuna dintre companii nu a răspuns.
Demersul liberal-democraților a atras și oarecare sprijin din partea conservatorilor. Rebecca Smith, deputată conservatoare de South West Devon, spune că „lucrurile au mai evoluat de pe vremea când câțiva oameni cărau după ei un Discman”, adăugând că nu ar strica să existe reguli „mai ferme”, care să le dea pasagerilor dreptul să le spună celorlalți că ceea ce fac încalcă legea.
Smith spune că nu observă fenomenul în comunitatea ei din Devon, dar l-a remarcat pe drumul dintre Plymouth și Londra.
Guvernul a precizat anterior că, potrivit regulamentelor feroviare deja existente, pasagerii care deranjează riscă amenzi de 1.000 de lire.
Autoritatea de transport din Londra spune că, atunci când agenții ei dau peste cineva care își dă telefonul pe difuzor, îi cer de obicei să înceteze, iar cei mai mulți se conformează. Dacă nu se opresc, se pot lua măsuri suplimentare, cum ar fi trimiterea în judecată.
În februarie, subsecretarul de stat pentru transporturi, Keir Mather, declara în fața unei comisii parlamentare că va „discuta cu oficialii despre cum putem aplica mai ferm regulamentele”. Întrebat despre rezultatul acestor discuții, Ministerul Transporturilor a spus pentru BBC că se așteaptă ca operatorii feroviari să folosească atribuțiile pe care le au deja.
Ministerul a mai spus că guvernul „ia măsuri și împotriva pasagerilor care creează probleme” prin Legea serviciilor de autobuz, adoptată în octombrie, care le dă autorităților locale dreptul de a crea regulamente prin care să prevină comportamentele deranjante.
Liberal-democrații susțin însă că regulamentele existente nu sunt suficient de explicite și vor ca legea să interzică în mod expres ascultatul muzicii și al filmulețelor cu voce tare. Ei încearcă în prezent să introducă un amendament în acest sens în Legea căilor ferate.
Un obstacol major în aplicarea regulilor ține de resurse.
Într-o listă amănunțită a activităților de aplicare a legii desfășurate între 2020/21 și 2024/25, Autoritatea de transport din Londra spune că nu a amendat pe nimeni, dar menționează dosare care nu au mai avut nicio urmare din lipsă de probe sau pentru că s-a dat dovadă de îngăduință, inclusiv din cauza vârstei pasagerului.
Într-un caz din 2022/23, un dosar a fost retras din instanță pentru că inculpatul nu era din Marea Britanie și se întorsese deja în țara lui.
Deși există dovezi că fenomenul îi enervează pe atât de mulți dintre noi, pare că suntem, totuși, extrem de reticenți în a face ceva concret în privința lui. Se depun foarte puține plângeri oficiale.
„În vagoanele de tren, dacă nu există controlori, devine mai greu, în practică, să depui o plângere pentru tulburarea liniștii publice”, spune Lisa Lavia, director al Societății pentru Combaterea Zgomotului, o organizație care se ocupă de zgomotul provocat de vecini, dar și de avioane și trenuri.
Autoritatea de transport din Londra spune că monitorizează măsurile luate în legătură cu folosirea căștilor, dar că plângerile care menționează căștile și muzica sunt în scădere. Mai spune și că, raportat la miliardele de călătorii care au loc în fiecare an, există doar un „număr mic” de plângeri legate de oameni care difuzează conținut cu voce tare.
La fel, compania feroviară Great Western Railways spune că a primit doar 10 plângeri de acest fel din ianuarie 2025 încoace.
Primarul Londrei, Sir Sadiq Khan, spunea în iunie, în cadrul sesiunii de întrebări adresate primarului, că „mulți oameni sunt îngrijorați” de acest comportament și recunoștea că numărul proceselor era mic, adăugând că era dispus să analizeze ce altceva s-ar mai putea face pentru a-i educa pe londonezi, inclusiv să se uite la ce fac alte orașe și țări.
„Uneori, oamenii nu sunt conștienți de impactul pe care îl au asupra celorlalți, de comportamentul lor antisocial”, a spus el.
Lavia spune că organizația e întrebată acum „destul de des” despre acest fenomen – inclusiv dacă e rezonabil să te deranjeze și ce se poate face în privința lui.
Ea spune că, deși ponderea acestor solicitări din totalul celor pe care le primește organizația e mică, „e reprezentativă pentru ceva mult mai amplu”, crezând că, tocmai fiindcă organizația e relativ puțin cunoscută, oamenii ajung la ei abia atunci când sunt la capătul răbdării.
Diferențe culturale
Deși multor oameni le displace fenomenul, oare unii îl consideră mai acceptabil decât alții, în funcție de mediul din care provin?
Sondajul din 2022 a înregistrat statistici despre oamenii care își dau telefonul pe difuzor, defalcate pe etnie, și a constatat că, în rândul persoanelor care nu sunt albe, o pondere mai mare a spus că se uită la filmulețe în public fără căști. Astfel, 43% dintre respondenții albi, 58% dintre cei de origine asiatică, 58% dintre cei de culoare și 60% dintre cei care se declară parte a unei minorități etnice au spus că fac asta.
În schimb, când a venit vorba despre cât de deranjați sunt de fenomen, oamenii din toate mediile au avut reacții puternic negative: 76% dintre cei de origine asiatică, 73% dintre respondenții de culoare, 72% dintre cei aparținând unei minorități etnice și 82% dintre cei albi.
Și nu doar în Marea Britanie e privit acest comportament cu ochi răi. În februarie anul trecut, un bărbat din Franța a ajuns în presă după ce a fost amendat cu 200 de euro (171 de lire) pentru că a vorbit la telefon pe difuzor. Și autoritățile portugheze îi amendează pe navetiștii care fac zgomot cu telefonul.
Fenomenul e unul global, dar cât de acceptabil e din punct de vedere social depinde de locul din lume în care te afli, spune Rich Ling, profesor pensionat de comunicare la Universitatea Tehnologică Nanyang din Singapore.
El dă exemplul Japoniei, un loc clasic în care „încalci mult mai multe norme dacă faci așa ceva în public”, adăugând că în Scandinavia lucrurile stau similar. Prin contrast, folosește Statele Unite ca exemplu de societate mai individualistă, unde comportamentele ieșite din tipare sunt mai tolerate.
Mai mult, profesoara Orla Muldoon, șefa Școlii de Psihologie de la Queen's University Belfast, spune că oamenii nu sunt neapărat antisociali atunci când își împart muzica sau conversațiile cu străinii din apropiere – ba chiar ar putea fi exact invers.
„E ceva profund social să pui muzică și să speri că cei din jur o vor apreci”", spune ea.
Indiferent de părerea fiecăruia, experții sunt, în general, de acord că fenomenul a prins deja rădăcini adânci.
Ca să pună lucrurile în perspectivă, Ling readuce în discuție un studiu pe care l-a scris în 1997 – acum aproape 30 de ani – despre cât de potrivit e să vorbești la telefonul mobil în spații publice, inclusiv în restaurante.
„Erai considerat vulgar și lipsit de bun-gust la culme”, spune el. „Acum, dacă primești un apel la restaurant, nu mai e mare lucru”.
Despre fenomenul de azi, el sugerează că „peste doi ani nici n-o să ne mai batem capul cu el” și că cei deranjați vor deveni mai toleranți, în timp ce vinovații își vor mai domoli, cât de cât, comportamentul.