În faza actuală, războiul purtat de Israel și Statele Unite împotriva Iranului și a aliaților săi a devenit un teren de testare pentru două concepte diferite de escaladare militară. Fiecare dintre ele riscă însă să se transforme într-o capcană, arată o analiză The Guardian.
Pe de o parte, Donald Trump și Benjamin Netanyahu nu și-au atins, cel puțin până acum, obiectivele strategice, care au fost neclare și s-au schimbat pe parcurs. Deși în primele lovituri ale campaniei a fost ucis liderul suprem al Iranului, Ali Khamenei, precum și alți lideri importanți, regimul clerical a rămas la putere, iar stocul de uraniu puternic îmbogățit al Iranului nu este securizat. Între timp, loviturile aeriene se intensifică și vizează tot mai multe ținte.
Escaladarea „orizontală” a Iranului
Replica Teheranului este ceea ce experții numesc o „escaladare orizontală”, pregătită de mult timp de regim. Scopul este extinderea conflictului din punct de vedere geografic, prin lovituri asupra statelor din Golf, dar și creșterea costurilor pentru Washington și pentru economia globală, în special în domeniul energiei.
Zilele și săptămânile următoare ar putea oferi lecții importante despre eficiența puterii militare americane într-o lume tot mai fragilă și multipolară.
Experții atrag atenția mai ales asupra riscului unei „capcane a escaladării”. Aceasta apare atunci când atacatorul ajunge implicat într-un conflict mult mai complex, mai lung și mai costisitor decât și-a imaginat inițial. Problema vine din diferența tot mai mare dintre nivelul tactic și cel strategic al campaniei americano-israeliene.
Pe scurt, nivelul tactic se referă la sarcini militare concrete, precum loviturile aeriene care își ating țintele, iar la acest capitol campania a avut succes. Nivelul strategic arată însă dacă obiectivele politice și de securitate națională ale războiului sunt atinse și cu ce costuri.
Etapele unei capcane
„Există mai multe etape ale capcanei escaladării”, spune Robert Pape, istoric american care a studiat limitele puterii aeriene și a consiliat mai multe administrații americane. „Ceea ce am văzut la atacul inițial a fost aproape 100% succes din punct de vedere tactic”, afirmă el. „Problema este că atunci când acest succes nu se transformă într-un succes strategic… ajungi în a doua etapă a capcanei.
Atacatorul are încă avantajul escaladării, așa că dublează miza, urcând pe scara escaladării. Dar nici asta nu aduce succes strategic. Apoi ajungi la etapa a treia, care este adevărata criză, când începi să iei în calcul opțiuni mult mai riscante. Eu aș spune că suntem în etapa a doua și foarte aproape de a treia”.
Pape consideră că administrația Trump a fost fascinată de succesul inițial al atacului și a căzut într-o „iluzie a controlului”, bazată pe precizia armelor sale. Toate acestea au împins Teheranul spre propriul model de escaladare, unul cu un impact economic și politic mult mai larg la nivel global.
Presiune asupra statelor din Golf
Prin lovituri asupra statelor din Golf și asupra transportului maritim din strâmtoarea Hormuz, Iranul a demonstrat că poate crește costurile războiului pentru Washington mult peste capacitatea sa militară de a răspunde direct atacurilor americano-israeliene.
Loviturile iraniene „sunt concepute pentru a crea tensiuni între Statele Unite și statele din Golf, provocând la rândul lor tensiuni între guvernele din Golf și propriile societăți”, spune Pape.
„Publicul din aceste țări este pus să se întrebe: «De ce plătim noi prețul unui război care pare dictat de politicile expansioniste ale Israelului?»”
Semnale de escaladare din partea Israelului
Israelul a dat și el semnale că ar putea escalada conflictul. Ministrul apărării, Israel Katz, a declarat joi că a ordonat armatei să pregătească extinderea operațiunilor în Liban, unde Israelul se confruntă cu Hezbollah, grupare susținută de Iran. El a avertizat că Israelul va „ocupa teritoriu” dacă tirurile cu rachete ale Hezbollah nu vor înceta.
Robert Malley, fost emisar american pentru Iran și principal negociator în discuțiile nucleare cu Teheranul, spune că modul în care Statele Unite vor continua conflictul va depinde mai puțin de calcule strategice clare și mai mult de psihologia lui Donald Trump:
„La un moment dat, probabil va exista o ieșire din conflict, dar îmi pot imagina o escaladare la niveluri pe care nici nu le-am fi luat în calcul acum o lună… trupe pe teren, atacuri asupra infrastructurii de bază, ocuparea unor părți din Iran sau colaborarea cu grupuri kurde ori alte minorități etnice. Toate acestea ar reprezenta forme diferite de escaladare. Dar acestea ar putea declanșa reacții din partea Iranului, iar atunci nimeni nu știe ce se poate întâmpla. Nu m-ar surprinde dacă am vedea atacuri teroriste asupra unor ținte civile, așa-zise ținte americane «ușoare». Dacă s-ar întâmpla asta, fie că ar fi sau nu coordonate de Iran, nimeni nu știe cum ar reacționa președintele”.
El adaugă că, în acest moment, pericolul este că Trump pare cel mai confortabil pe „scara escaladării”: „Nu cred că iranienii îi vor face viața mai ușoară. Nu cred că îi vor oferi victoria pe care o dorește, spunând: «Bine, ne oprim din tras».”
Dezbateri în interiorul taberelor
Jack Watling, analist la Royal United Services Institute, consideră că evoluția conflictului este influențată de mai multe dezbateri simultane: între experții în apărare din SUA și cercul apropiat al lui Trump, între Washington și Israel, dar și între liderii politici și militari din Iran, inclusiv Garda Revoluționară care caută răzbunare.
„Există în comunitatea strategică americană, dacă nu și în cercul lui Trump, teama unui conflict direct cu China în viitorul apropiat”, spune el.
Din această perspectivă, Statele Unite au încercat să evite apariția unor conflicte simultane cu alte state precum Rusia, Venezuela sau Iran. Această situație a creat o divizare între cei care vedeau războiul ca pe o operațiune limitată, cu obiective clare de slăbire a Iranului, și dorința lui Trump de a avea un „control coercitiv” asupra viitorului țării.
Amenințarea asupra strâmtorii Hormuz
Pentru Iran, modelul de represalii din Golf nu urmărește doar răspunsuri directe la atacuri, ci și restabilirea capacității de descurajare în regiune.
Watling avertizează că, dacă Iranul nu va mai putea menține actualul ritm al atacurilor cu rachete și drone, asta nu înseamnă neapărat sfârșitul escaladării orizontale. Teheranul ar putea trece la o strategie pe termen lung, amenințând transportul maritim prin strâmtoarea Hormuz.
„Panta alunecoasă” a unui conflict mai mare
Autorul american și specialistul în politică externă Robert D. Kaplan atrage atenția asupra unui alt risc, care nu presupune neapărat o escaladare bruscă, dar poate duce în același punct: „panta alunecoasă a incrementalismului”.
„Dacă în Iran izbucnește un război civil sau ceva apropiat de asta, administrația Trump s-ar putea simți obligată să trimită forțe speciale și consilieri pentru a sprijini una dintre tabere”, a scris el în revista Foreign Affairs.
„Iar de acolo riscurile unei spirale a escaladării cresc rapid. Războiul din Vietnam a avut nevoie de ani de zile pentru a deveni un conflict de amploare medie… Situația din Iran ar putea urma o traiectorie similară”.