O pădure bogată de sălcii și plopi, zone umede extinse și specii rare de animale au acoperit ceea ce fusese odinioară bazinul Nova Kahovka din Ucraina, la doar doi ani după distrugerea barajului de către forțele ruse. Natura revine spectaculos într-un peisaj care fusese îngropat timp de decenii sub apă, dar această regenerare unică ar putea fi pierdută definitiv dacă autoritățile vor decide reconstruirea barajului.
La periferia sudică a celei mai mari insule fluviale din Europa, solul se prăbușește într-un peisaj vast și neașteptat. De pe o stâncă înaltă de pe Insula Khortytsia, priveliștea se deschide către o mare de sălcii tinere și lagune care oglindesc cerul. Sunt copaci care au deja câțiva metri înălțime, dar aceasta este o pădure tânără. Cu doar câțiva ani în urmă, totul se afla sub apă, scrie The Guardian.
„Acesta este Velykyi Luh, Marea Pajiște”, spune Valeriy Babko, fost profesor de istorie și veteran de război, în timp ce stă pe fostul mal al barajului, în satul Malokaterynivka. Pentru el, acest mediu extraordinar, vechi și nou în același timp, înseamnă mai mult decât doar natură.
„Este un ținut mitic și străvechi, împletit cu folclorul ucrainean,” explică el. „Gândiți-vă la toți acei cazaci galopând prin văi împădurite atât de dens încât soarele abia pătrundea.”
Peisajul istoric a dispărut în 1956, când Uniunea Sovietică a finalizat construcția barajului și centralei hidroelectrice de la Kahovka, inundând întreaga regiune. Ceea ce fusese odinioară un leagăn ecologic și cultural a devenit un rezervor, iar ecosistemele bogate au fost îngropate sub apă.
Apoi, în 2023, apa a fost eliberată ca armă: barajul Nova Kahovka de pe râul Nipru, aflat sub controlul forțelor ruse, a fost aruncat în aer. Rusia neagă implicarea. A urmat o inundație uriașă și distructivă care a dus aluviuni și sedimente în aval, distrugând sate și provocând un număr necunoscut de victime, estimările variind de la câteva zeci la sute de morți. Până la un milion de oameni nu au mai avut acces la apă potabilă. La doi ani de la dezastru, viitorul rezervorului este incert. Oamenii de știință spun că reprezintă atât o „revenire la viață” pentru ecosistem, cât și o „bombă cu ceas” toxică și imprevizibilă. Este un exemplu complex despre cum reacționează natura la schimbările masive produse de om și ce se întâmplă cu ecosistemele în urma unui dezastru.
Regenerare spontană
Imediat după explozie, rezervorul Kahovka semăna cu un deșert de nămol uscat și crăpat. Acum, vegetația este atât de deasă încât trebuie să tai cu o coasă prin vegetație pentru a ajunge la bazinul propriu-zis.
Fostul mal uscat este presărat cu cochilii și resturi ale organismelor acvatice care trăiau odinioară acolo. Dincolo de el, o pădure întinsă de arbori tineri se extinde spre orizont, în direcția centralei nucleare ocupate de la Zaporojie. Dimensiunea este greu de cuprins: suprafața rezervorului era de 2.155 km pătrați, mai mare decât întregul oraș New York.
Cel mai recent raport al Grupului de Lucru Ucrainean pentru Consecințele de Mediu ale Războiului (UWEC) confirmă ceea ce imaginile satelitare, ecologii și cercetătorii au observat în ultimii doi ani: ecosistemul de pe cursul inferior al Niprului nu doar că își revine, ci evoluează. Rezervorul drenat adăpostește acum păduri dense de sălcii și plopi și întinse zone umede; sturioni pe cale de dispariție s-au întors în ape; mistreți și alte mamifere în păduri; și sunt semne de regenerare spontană pe o mare parte a luncii.
„Asistăm la apariția unui sistem masiv de păduri de luncă,” spune Oleksiy Vasyliuk, coautor al raportului UWEC 2025 și șef al Grupului Ucrainean pentru Conservarea Naturii. „Nu este un proiect gestionat. Este pământul care revine singur la viață.”
Această revenire este din ce în ce mai măsurabilă pentru ecologiști. „Fauna nativă revine pe secțiunea de râu eliberată de baraj și rezervor,” confirmă raportul. „Pe lângă extinderea rapidă a vegetației, până la 40 de miliarde de semințe de arbori au germinat, ceea ce ar putea duce la formarea celei mai mari păduri de luncă din zona de stepă a Ucrainei.”
Potrivit lui Eugene Simonov, coordonator internațional al organizației Rivers without Boundaries, ceea ce se întâmplă la Velykyi Luh nu este doar o refacere locală a unei zone umede, ci o reconstituire rară și spontană a unui vast ecosistem riveran, cu implicații care depășesc granițele Ucrainei.
„Înainte de baraj, în lunca Niprului se aflau păduri uriașe de stejari și multe tipuri de zone umede pe mii de kilometri pătrați, creând un mozaic de habitate bogate în biodiversitate pentru sute de specii de păsări și pești uriași, cum ar fi sturionul ucrainean, care obișnuia să vină aici pentru reproducere,” spune Simonov.
Marea Pajiște, afirmă el, reprezintă și o oportunitate pentru Ucraina în eforturile de atragere a fondurilor internaționale pentru reconstrucția postbelică și aderarea la UE. „Restaurarea ecosistemelor de apă dulce de-a lungul a 250 km din cursul inferior al Niprului ar putea fi cel mai mare proiect de acest tip din Europa și contribuția decisivă a Ucrainei pentru atingerea angajamentelor UE de refacere a râurilor până în 2030.”
Totuși, oamenii de știință avertizează că această refacere nu este garantată. O mare parte din fostul rezervor rămâne inaccesibil din cauza bombardamentelor și a terenurilor minate. Monitorizarea biologică este dificilă. Metalele grele și contaminarea chimică reprezintă o îngrijorare tot mai mare pentru cercetători. Iar viitorul zonei rămâne politic incert.
O „bombă toxică cu ceas”
Deși pădurea formată în bazinul rezervorului pare o oază apărută în absența oamenilor, ea este încă marcată de urmele activității umane. În timp, malurile rezervorului s-au erodat. Particulele fine de praf s-au depus într-un strat gros pe fundul bazinului. În același timp, poluanți, în special metale grele de la întreprinderile industriale, au ajuns în apă.
Oleksandra Shumilova, ecolog specializat în apă dulce, explică: „Toți acești poluanți au fost absorbiți de particulele fine depuse pe fund. Sedimentul a acționat ca un burete”.
Odată cu golirea barajului, o cantitate imensă de deșeuri potențial toxice a fost eliberată în zonă. Metalele grele pot contamina ușor sursele de apă, solul și pot fi absorbite de plante. Chiar și în concentrații mici, pot avea „efecte negative asupra organismului uman: pot cauza cancer, dereglări endocrine, probleme pulmonare și renale,” spune Shumilova. Ea compară efectele acestora cu cele ale radiațiilor: toxinele se pot acumula în lanțul trofic, afectând mai grav animalele mari și carnivorele. „Nu știm încă în ce mod se transferă acești poluanți în lanțul trofic. Este imposibil de investigat acum, pentru că e periculos să intri în zonă. Nu există cercetare sistematică,” adaugă ea.
Un raport publicat în 2025 în revista Science, coautorat de Shumilova, a concluzionat că acești poluanți reprezintă o „bombă toxică cu ceas” și a avertizat asupra riscurilor pentru lanțurile trofice și populațiile umane din regiune. Dar, ca în alte locuri – precum zona dezastrului nuclear de la Cernobîl – contaminarea și regenerarea naturală pot coexista. În același studiu, cercetătorii au estimat că în cinci ani vor fi restaurate 80% dintre funcțiile ecosistemului pierdute odată cu barajul, iar biodiversitatea luncii se va recupera semnificativ în decurs de doi ani.
O oportunitate rară
Raportul UWEC descrie acest moment ca pe un punct de cotitură strategic pentru politica de mediu și culturală a Ucrainei. Dacă este lăsat să se regenereze, acest sit ar putea deveni unul dintre cele mai mari ecosisteme de apă dulce contigue din Europa, rivalizând cu Delta Dunării ca importanță ecologică. Dar pădurea emergentă de la Kahovka ar putea dispărea la fel de repede cum a apărut.
„Dacă barajul hidroelectric va fi reconstruit,” avertizează Vasyliuk, „această pădure tânără și toată viața pe care o susține vor fi pierdute din nou.”
Compania energetică de stat, Ukrhydroenergo, și-a exprimat deja intenția de a reconstrui centrala hidroelectrică de la Kahovka. Pentru unii oficiali, acest lucru înseamnă o revenire la „normalitate”: restabilirea productivității industriale, securității energetice și controlului geopolitic.
„Reconstruirea barajului așa cum era nu ar fi o refacere,” spune Vasyliuk, „ar fi un ecocid. Ar distruge o pădure spontană înainte să avem măcar șansa să o înțelegem.”
Decizia are implicații care depășesc granițele Ucrainei. Aproximativ 80% din teritoriul afectat de prăbușirea rezervorului se află în zone protejate național și internațional, multe dintre ele parte a Rețelei de Smarald a Europei, ceea ce plasează soarta Velykyi Luh sub un mandat continental de protejare a patrimoniului ecologic și cultural.
Din perspectiva schimbărilor climatice, ecosistemul în formare oferă un potențial semnificativ pentru captarea și stocarea carbonului, conchide raportul UWEC 2025.
„Este o oportunitate pe care nu ne putem permite să o ratăm,” spune Simonov. „Dacă Ucraina alege să protejeze Velykyi Luh, nu va salva doar un peisaj, ci va face o alegere de credință în propriul viitor.”
Vasyliuk adaugă: „Este vorba despre suveranitatea noastră bioculturală, asta înseamnă natura noastră, identitatea noastră, independența noastră și simbolul națiunii care vrem să devenim.”
Pe întreg cursul inferior al Niprului, păsările cântătoare cuibăresc în stufărișuri unde odinioară valurile se izbeau de beton, iar sturionii se reproduc în ape în care nu au mai fost de 70 de ani. Noua zonă umedă reia un ritm străvechi.
„Ce se va întâmpla cu această zonă? Nu putem prezice cu certitudine, dar e adevărat că se reface foarte repede,” spune Shumilova.
„Din perspectiva umană, a fost un dezastru pentru locuitorii de acolo. Dar din punct de vedere științific, este un eveniment foarte rar: modul în care un ecosistem poate fi refăcut. Este un mare experiment natural. Și este încă în desfășurare.”