Căderea Imperiului Roman de Apus în anul 476 d.Hr. a reprezentat un moment crucial în istoria omenirii, când căpetenia germanică Odoacru l-a detronat pe împăratul adolescent Romulus Augustulus în Italia şi a declanşat prăbuşirea autorităţii centralizate în mare parte a Europei. O nouă cercetare bazată pe date genomice provenite de la locuitorii frontierei romane fortificate, dintr-un teritoriu aflat în prezent în sudul Germaniei, documentează modul în care aceste schimbări politice dramatice i-au afectat pe oamenii obişnuiţi, contrazicând în acelaşi timp teoria populară a unei „invazii barbare” violente care a măturat fostul domeniu al imperiului defunct, informează Reuters, potrivit Agerpres.
De exemplu, cercetătorii au descoperit că abandonarea restricţiilor matrimoniale din epoca imperială a dus la o amestecare rapidă între garnizoană şi populaţia urbană formată din romani şi localnici de rang inferior, inclusiv unii de origine nord-europeană.
„Corelaţia temporală dintre căderea Imperiului Roman de Apus în Italia şi schimbarea genetică pe care o detectăm în sudul Germaniei este remarcabil de precisă”, a declarat antropologul şi specialistul în genetica populaţiilor Joachim Burger de la Universitatea Johannes Gutenberg din Mainz, Germania, autorul senior al studiului publicat miercuri în revista Nature.
Cercetătorii au analizat genomuri de la 258 de persoane care au fost îngropate în aşa-numitele morminte în rânduri din landurile germane moderne Bavaria şi Hessa, dintre care 112 au fost înmormântate în satul bavarez Altheim. Majoritatea datează din perioada cuprinsă între anii 450 d.Hr. şi 620 d.Hr.
„Cimitirele cu morminte aliniate erau o practică funerară medievală timpurie, recent apărută, în care indivizii erau îngropaţi în rânduri, adeseori conţinând obiecte funerare precum haine, bijuterii şi arme. Aceste cimitire se întindeau de-a lungul fostei frontiere romane, de la Ţările de Jos până în Ungaria”, a declarat Jens Blöcher, specialist în genetica populaţiilor la Universitatea Johannes Gutenberg din Mainz şi autor principal al studiului.
Autorităţile romane înfiinţaseră avanposturi militare pentru a se apăra împotriva invaziilor şi a revoltelor de la frontiera germanică, unele dintre acestea transformându-se în aşezări de dimensiuni considerabile şi, în cele din urmă, în oraşe. Printre acestea se numărau Mainz, Regensburg, Trier şi Köln, situate în vecinătatea siturilor funerare incluse în cercetare.
Datele genomice au dezvăluit o schimbare demografică majoră, care a coincis cu dezintegrarea structurilor statale romane de la sfârşitul secolului al V-lea. Acestea au arătat că oamenii din Europa de Nord se mutaseră deja în sud, în această regiune, în grupuri mici, pe parcursul crepusculului îndelungat al perioadei imperiale, şi trăiau separat de populaţia romană mai largă, mulţi dintre ei lucrând probabil ca muncitori agricoli. La acea vreme, străinilor li se puteau acorda terenuri în anumite condiţii, cum ar fi restricţii privind căsătoria cu cetăţeni romani.
„Au trăit acolo timp de generaţii, căsătorindu-se aproape exclusiv în cadrul propriului grup - păstrându-şi moştenirea genetică nordică”, a explicat Joachim Burger.
Căsătorii mixte și integrare
S-a constatat că populaţia militară şi civilă romană era diversă din punct de vedere genetic, fiind alcătuită din persoane cu strămoşi proveniţi din diverse părţi ale imperiului. Aceştia se deosebeau genetic atât de străinii care soseau treptat în zonă venind din Europa de Nord, inclusiv din locuri îndepărtate precum Britania, cât şi de cei veniţi din Balcani şi chiar din Asia.
Genomurile reflectă căsătoriile mixte dintre cele două grupuri după căderea imperiului şi o integrare paşnică a popoarelor care au format în cele din urmă o nouă societate medievală timpurie.
„Deşi detectăm o mişcare a populaţiei de la Nord la Sud peste fosta frontieră imperială, majoritatea acestei migraţii a avut loc cu generaţii înainte de momentul crucial al sfârşitului imperiului”, a declarat Joachim Burger, potrivit căruia acest proces a început în secolele al III-lea şi al IV-lea.
„Un aspect esenţial este că acest aflux nu a fost determinat de grupuri tribale mari, etnic omogene, sau de clanuri importante, ci mai degrabă de mici grupuri bazate pe rudenie şi chiar de indivizi izolaţi. Acest model contrazice în mod direct naraţiunea tradiţională a unei 'invazii barbare în masă' care a urmat prăbuşirii Romei”, a subliniat el.
Cu mult înainte ca împăratul adolescent Romulus Augustulus să fie detronat, vastul Imperiu Roman fusese împărţit în anul 395 d.Hr. în Imperiul Roman de Răsărit şi Imperiul Roman de Apus. În timp ce Imperiul Roman de Apus s-a destrămat după o perioadă îndelungată de instabilitate şi eşecuri militare, Imperiul Roman de Răsărit, numit ulterior Imperiul Bizantin, cu capitala la Constantinopol, actualul Istanbul, a continuat să prospere şi a existat timp de încă aproape 1.000 de ani.
Datele genomice au oferit informaţii demografice despre populaţia studiată, cu o speranţă de viaţă de aproximativ 40 de ani pentru femei şi 43 de ani pentru bărbaţi şi o mortalitate infantilă ridicată într-o societate în care aproape un sfert dintre copii îşi pierdeau cel puţin un părinte până la vârsta de 10 ani.
Creştinismul era deja consacrat ca religie de stat a Imperiului Roman. Datele genomice au indicat că familiile erau unităţi monogame, că văduvele nu se recăsătoreau în cadrul familiei soţului lor decedat şi că erau evitate cu stricteţe căsătoriile între rude apropiate, cum ar fi uniunile între verişori.
„Toate aceste trăsături reflectă normele creştine din Antichitatea târzie”, a explicat Joachim Burger.
Datele sugerează că şi alte persoane din nord au sosit în acea regiune în secolele care au urmat prăbuşirii imperiului, un nou profil genetic apărând în jurul secolului al VII-lea: „unul care seamănă foarte mult cu profilul genetic pe care îl observăm astăzi în Europa Centrală”, a adăugat autorul senior al studiului.