La finalul unui an turbulent, polarizat și supraîncărcat, The Atlantic propune zece filme care demonstrează fără echivoc că cinematografia de mare calibru nu a murit și că starurile de cinema pot avea încă un impact cultural. Multe dintre filmele de pe listă sunt producții ale marilor studiouri, chiar blockbustere, care i-au provocat pe cinefili în moduri inovatoare și surprinzătoare.
Înainte de a ne avânta în top zece cele mai remarcabile filme ale anului 2025, The Atlantic notează câteva pelicule, care deși nu au fost trecute pe listă merită să fie menționate:
- filmul cu supereroi al lui James Gunn, Superman, care reinventează genul;
- drama melancolică și foarte verbală a lui Ira Sachs, Peter Hujar’s Day;
- satira îndrăzneață până la neliniște a lui Ari Aster, Eddington;
- amplul eseu cinematografic despre memorie al brazilianului Kleber Mendonça Filho, The Secret Agent;
- instantaneul afectuos și ușor dezordonat despre baseball realizat de Carson Lund, Eephus;
Iată acum cele 10 filme care s-au remarcat prin scenariu, cinematografie, joc actoricesc și regie:
10. On Becoming a Guinea Fowl (regia: Rungano Nyoni)
Comedia neagră a lui Nyoni despre o familie din Zambia are cea mai memorabilă scenă de deschidere a anului. O femeie pe nume Shula (interpretată de Susan Chardy), costumată precum Missy Elliott în videoclipul piesei „The Rain”, trece cu mașina pe lângă cineva prăbușit pe șosea. Descoperă că este unchiul ei, un personaj problematic, dar totuși celebrat în familie.
Urmează o confruntare absurdă, care îmbină umorul suprarealist cu drama domestică, pe măsură ce Shula se revoltă împotriva isteriei rudelor implicate în organizarea funeraliilor. On Becoming a Guinea Fowl este al doilea film al lui Nyoni (după debutul intrigant I Am Not a Witch) și confirmă un stil care sfidează genurile și care merită urmărit cu interes.
9. Blue Moon (regia: Richard Linklater)
Privindu-l pe textierul Lorenz Hart (Ethan Hawke) așezându-se pe un scaun, într-un bar, după seara premierei musicalului Oklahoma!, te-ai putea întreba dacă un film întreg poate fi dedicat prăbușirii nervoase a unei legende irascibile, confruntate cu declinul propriei cariere.
Răspunsul este un „da” categoric, mai ales în mâinile lui Linklater, un regizor pasionat de drame de cameră provocatoare, și ale lui Hawke, cel mai bogat colaborator artistic al său. Cei doi extrag comedie și patos din povestea unui om mic de statură, dar cu un talent uriaș, otrăvit de gelozie, de rigorile industriei spectacolului și de demonii personali ai lui Hart.
8. If I Had Legs I’d Kick You (regia: Mary Bronstein)
Apropo de crize de nervi prelungite: Rose Byrne nu a fost niciodată mai bună decât în portretul incendiar realizat de Bronstein despre maternitate, carieră și povara responsabilităților.
Prim-planurile sacadate și neliniștitoare ilustrează spirala emoțională fără sfârșit a protagonistei Linda (Byrne), care încearcă să crească un copil cu o afecțiune cronică, menținându-și în același timp casa și cariera pe linia de plutire. În ciuda premisei apăsătoare, filmul abundă în absurd, printre ele, Conan O’Brien în rolul unui terapeut scorțos și judecător. Râsul sănătos și momentele tensionate se succed în egală măsură; nu seamănă cu nimic altceva.
7. Marty Supreme (regia: Josh Safdie)
Primul film regizat solo de Josh Safdie după despărțirea profesională de fratele său Benny se înscrie în linia energică a colaborărilor lor anterioare, precum Uncut Gems sau Good Time. Marty Supreme funcționează însă la o scară mult mai amplă decât orice a încercat Safdie până acum.
Fascinația regizorului pentru outsideri imprudenți și personaje carismatice aflate pe marginea prăpastiei electrizează povestea unui ambițios din perioada postbelică (un Timothée Chalamet incredibil), care încearcă să-și croiască un nume în tenisul de masă. Decorul anilor ’50 conferă maturitate stilului frenetic al lui Safdie; Marty este un hustler venit de la periferie, o metaforă pentru orice artist hotărât într-o Americă ce părea, simultan, plină de promisiuni economice și ostilă gândirii neconvenționale.
6. 28 Years Later (regia: Danny Boyle)
Mă temeam că această continuare a filmului devenit cult 28 Days Later (2002) va exista dintr-un singur motiv: căutarea unui refugiu creativ sigur de către Danny Boyle, după câteva eșecuri.
În schimb, regizorul a realizat unul dintre cele mai îndrăznețe vizual filme ale sale din ultimii ani. Boyle extinde universul originalului, integrând inteligent teme relevante, precum tendința recentă a Marii Britanii spre izolaționism politic și nostalgie.
Noile perspective asupra laimotivelor filmelor cu zombi sunt impresionante, de la alegoria socială până la designul creaturilor. Iar peste toate, 28 Years Later este pur și simplu o plăcere de urmărit.
5. Sinners (regia: Ryan Coogler)
Coogler era deja unul dintre cei mai interesanți cineaști americani, însă ambiția filmului Sinners a surprins. Thrillerul de epocă cu vampiri, plasat în Mississippi-ul anilor 1930, este extrem de distractiv, dar, asemenea marilor filme de gen, folosește supranaturalul pentru a explora teme profunde: promisiunea falsă a asimilării, magia primordială și exploatarea de secole a bluesului. Susținut de un dublu rol interpretat de Michael B. Jordan, Sinners a fost un succes neașteptat, de tipul celor pe care publicul nu le mai întâlnește prea des.
4. Caught by the Tides (regia: Jia Zhangke)
Unul dintre cele mai bune filme realizate până acum despre amploarea secolului XXI, noul lungmetraj al regizorului chinez Jia Zhangke este un colaj de imagini adunate pe parcursul a peste două decenii, incluzând scene pierdute și idei abandonate.
Cu actrița Zhao Tao, soția și muza sa, în centrul poveștii, narațiunea lejeră urmărește o femeie, Qiao Qiao, care părăsește orașul din nordul Chinei pentru a călători din provincie în provincie, în căutarea unui fost iubit.
Jia poartă spectatorii prin peisaje familiare admiratorilor filmelor sale anterioare, dedicate transformărilor recente ale Chinei. Chiar și cei neinițiați vor fi fermecați de stilul meditativ al regizorului, de portretul său al tulburărilor industriale și al decăderii, precum și de melancolia care traversează interpretarea delicată a lui Tao.
3. Weapons (regia: Zach Cregger)
Debutul horror cu buget redus al lui Cregger, Barbarian (2022), e uluitor. Continuarea este mai amplă, mai lungă și plină de personaje, însă răsturnările de situație sunt la fel de bine construite. Deși Weapons pornește de la un eveniment aproape de necrezut: o comunitate aruncată în haos după dispariția aproape întregii clase de elevi, tensiunile sunt alarmant de reale.
Filmul evocă mentalitatea de turmă, profund americană, care se poate instala în fața tragediei. Cregger oferă răspunsuri misterelor pe care le creează și livrează secvențe de acțiune satisfăcătoare, fără a-și menaja însă publicul. Spectatorii ajung să aclame un carnaj care, într-un film mai puțin sigur pe sine, i-ar fi făcut să fugă din sală.
2. It Was Just an Accident (regia: Jafar Panahi)
Într-o noapte oarecare din Teheran, un mecanic auto, Vahid (Vahid Mobasseri), observă mersul târșâit al unui client. A doua zi, îl atacă pe bărbat și se pregătește să-l îngroape de viu, convins că este gardianul anonim cu proteză care l-a torturat într-o închisoare de stat.
Subiectul are o rezonanță personală pentru Panahi, ale cărui filme politice i-au atras adesea furia autorităților iraniene; după o perioadă de detenție, regizorul a fost nevoit să-și realizeze ultimele filme în secret.
It Was Just an Accident explorează senzația insidioasă a certitudinii morale, una pe care Vahid o are, cel puțin pentru o vreme. Mare parte din film îl urmărește în timp ce își transportă prizonierul prin oraș, încercând să-și confirme teoria cu ajutorul altor foști deținuți. Tonul oscilează cu ușurință între comedie și dramă întunecată, până la un final de neuitat.
1. One Battle After Another (regia: Paul Thomas Anderson)
Listele de final de an ar trebui să fie idiosincratice, iar consensul critic poate deveni plictisitor. Uneori însă apar filme precum One Battle After Another, iar toate celelalte trebuie să facă loc. Adaptarea în linii mari a romanului Vineland de Thomas Pynchon realizată de Anderson atacă frontal America contemporană: războiul mocnește în fundal, rezistența politică prinde contur, iar o nouă generație de activiști se confruntă cu moștenirea problematică a convingerilor înaintașilor.
Filmul reușește să țese toate aceste fire, fiind totodată un film de acțiune energic, cu un nucleu cald și emoționant. În mod remarcabil, nu alunecă nici în solemnitate excesivă, nici în absurd total; publicul poate râde de invenții precum o cabală de suprematiști albi (numiți Christmas Adventurers), dar și să se înfioare în fața puterii reale pe care o reprezintă aceste personaje. Anderson știe mai bine decât oricine că un film hollywoodian, la capacitate maximă, poate provoca simultan ambele reacții.
Ştiri video recomandate
