Cursa pentru super-rachetele hipersonice despre care Putin spune că transformă țintele „în praf”

În anul 2019 China a defilat în fața lumii arsenalul său de rachete hipersonice DF-17, Dongfeng. Rachetele ascuțite ca niște ace din profil, măsurând 11 metri lungime și cântărind 15 tone fiecare, au fost scoase la paradă de Ziua Națională în Beijing de Armata de Eliberare a Poporului în fața unei mulțimi impresionante. Statele Unite știa că aceste arme erau în dezvoltare, dar de atunci China a avansat rapid în modernizarea lor. Rusia a avansat și ea, în timp ce Occidentul încearcă să câștige teren într-o cursă extrem de periculoasă, scrie BBC. 

Datorită vitezei și manevrabilității lor, călătorind cu o viteză de cinci ori mai mare decât cea a sunetului, aceste rachete reprezintă o armă formidabilă, într-atât încât ar putea schimba modul în care se duc războaiele. Iar acesta este motivul pentru care competiția globală pentru dezvoltarea lor se încinge.

„Aceasta este doar o componentă a tabloului mai amplu al competiției geopolitice emergente dintre actorii statali. E o cursă pe care n-am mai avut-o de la Războiul Rece.”, spune William Freer, cercetător în securitate națională la think tank-ul Council on Geostrategy.

O competiție globală: Rusia, China și SUA 

În urmă cu șase ani parada de rachete Dongfeng a Beijingului a stârnit speculații cu privire la o amenințare în creștere reprezentată de progresele Chinei în domeniul tehnologiei hipersonice. În prezent, China conduce în acest domeniu, urmată de Rusia.

Statele Unite, între timp, încearcă să recupereze terenul, iar Marea Britanie nu are astfel de arme.

„Au decis să investească sume mari în aceste programe cu mulți ani în urmă.”, a explicat progresul înregistrat de China și Rusia William Freer, cercetător în securitate națională la think tank-ul Council on Geostrategy.

În tot acest timp, în primele două decenii ale secolului XXI, multe state occidentale s-au concentrat pe combaterea terorismului jihadist acasă și pe războaie de contrainsurgență peste hotare. La acea vreme, perspectiva de a lupta într-un conflict de tip egal-cu-egal împotriva unui adversar modern și sofisticat părea îndepărtată.

„Rezultatul net este că am eșuat în a observa ascensiunea masivă a Chinei ca putere militară”, a recunoscut Sir Alex Younger, la scurt timp după ce s-a retras din funcția de șef al Serviciului Secret de Informații al Marii Britanii, în 2020.

Alte națiuni avansează și ele: Israel are o rachetă hipersonică, Arrow 3, concepută ca interceptor.

Iranul a pretins că deține arme hipersonice și că a lansat o astfel de rachetă spre Israel în timpul scurtului, dar violentului, război de 12 zile din iunie.

Arma a zburat într-adevăr cu viteză foarte mare, dar nu se crede că a fost suficient de manevrabilă pentru a fi clasificată drept hipersonică autentică, scrie BBC. 

Coreea de Nord însă lucrează la propria sa versiune din 2021 și susține că a reușit să dezvolte o armă viabilă și funcțională.

SUA și Marea Britanie investesc acum în tehnologie hipersonică, la fel ca Franța și Japonia. Statele Unite par să-și consolideze descurajarea și au prezentat arma hipersonică „Dark Eagle”.

Potrivit Departamentului Apărării al SUA, Dark Eagle „amintește de puterea și determinarea țării noastre și a armatei sale, reprezentând spiritul și letalitatea eforturilor hipersonice ale Armatei și Marinei”.

Dar China și Rusia sunt în prezent mult înainte – ceea ce, potrivit unor experți, este îngrijorător.

Hiperviteză și imprevizibilitate extremă

Hipersonic înseamnă ceva care zboară cu Mach 5 sau mai mult (de cinci ori viteza sunetului, adică 6.200 km/h). Spre comparație, supersonic înseamnă doar peste Mach 1 (1.235 km/h). Iar tocmai această viteză este ceea ce le transformă, parțial, într-o amenințare redutabilă.

Cea mai rapidă de până acum este rusească – Avangard – despre care rușii afirmă că poate atinge Mach 27 (aprox. 33.300 km/h), deși experții cred că atinge mai degrabă Mach 12 (aprox. 15.000 km/h), adică două mile pe secundă.

În ceea ce privește capacitatea lor de distrugere, rachetele hipersonice nu sunt foarte diferite de cele supersonice sau subsonice.

Ceea ce le face unice însă este „dificultatea de a le detecta, urmări și intercepta”, a explicat Freer pentru BBC. 

Există două tipuri de rachete hipersonice: 

• boost-glide (ca DF-17), propulsate de o rachetă până aproape de atmosferă sau puțin deasupra, care apoi se prăbușesc spre țintă cu o viteză încredibilă. Însă spre deosebire de rachetele balistice obișnuite, care zboară pe un traseu relativ predictibil, acestea se mișcă imprevizibil;

• rachete hipersonice de croazieră, care zboară la altitudine joasă, folosind un motor scramjet pentru a-și menține viteza și a evita radarele;

Ambele pot transporta atât focoase nucleare, cât și convenționale. Însă aceste arme sunt mult mai mult decât viteza lor. 

Pentru ca o rachetă să fie clasificată drept cu adevărat „hipersonică” în termeni militari, ea trebuie să fie manevrabilă în timpul zborului. Cu alte cuvinte, armata care o lansează are nevoie ca aceasta să poată schimba direcția în mod brusc și imprevizibil, chiar și atunci când se îndreaptă cu viteză extremă spre țintă.

Acest lucru o face extrem de dificil de interceptat. Majoritatea radarelor terestre nu pot fi considerate fiabile pentru detectarea rachetelor hipersonice decât în faza târzie a zborului.

„Zburând sub orizontul radarului, ele pot evita detectarea timpurie și pot apărea pe senzori doar în faza terminală a zborului, limitând oportunitățile de interceptare”, explică Patrycja Bazylczyk, cercetătoare asociată la Missile Defence Project din cadrul Centre for Strategic and International Studies din Washington DC. 

Soluția, crede ea, constă în consolidarea senzorilor occidentali staționați în spațiu, care ar putea depăși limitele radarelor terestre.

Într-un scenariu de război real, apare și o întrebare terifiantă pentru națiunea vizată: este acesta un atac nuclear sau unul convențional?

„Rachetele hipersonice nu au schimbat atât natura războiului, cât au modificat intervalele de timp în care poți acționa”, spune Tom Sharpe, fost comandant în Marina Regală Britanică și specialist în război antiaerian. 

Există semnale că această tehnologie stârnește îngrijorări la Washington. 

„Oficialii din apărarea SUA au declarat că atât senzorii tereștri, cât și actualele arhitecturi spațiale de senzori sunt insuficiente pentru detectarea și urmărirea armelor hipersonice.”, a scris US Congressional Research Service într-un raport din februarie 2025. 

Sunt și experți care atrag atenția că nu trebuie supraestimate, deoarece nici aceste rachete hipersonice nu sunt infailibile. 

Chiar dacă ating viteze de cinci ori mai mari decât cea a sunetului, există măsuri de apărare împotriva lor — unele dintre ele „eficiente”, susține Sharpe. Prima este îngreunarea procesului de urmărire și detectare.

„Navele pot face eforturi mari pentru a-și ascunde poziția”, adaugă el. 

„O imagine satelitară neclară, obținută de la sateliți comerciali, dacă este cu doar câteva minute depășită, devine inutilă pentru țintire. Obținerea unor soluții de țintire prin satelit, actualizate și suficient de precise pentru a fi folosite, este atât dificilă, cât și costisitoare.”

Totuși, el subliniază că inteligența artificială și alte tehnologii emergente vor schimba probabil acest lucru în timp.

Amenințarea rusă

Realitatea este că Rusia și China sunt în fața tuturor celorlalte națiuni în dezvoltarea acestor arme.

„Cred că programele hipersonice chinezești sunt impresionante și îngrijorătoare. Dar în ceea ce privește Rusia, ar trebui să fim mult mai precauți cu privire la ceea ce pretind.”, spune Freer. 

În noiembrie 2024, Rusia a lansat o rachetă balistică experimentală cu rază intermediară asupra unui obiectiv industrial din Dnipro, Ucraina, folosind orașul ca poligon de testare.

Racheta, despre care Ucraina a spus că a atins viteze hipersonice de Mach 11 (13.582 km/h), a primit numele „Oreshnik” (alun, în rusă n.red). Vladimir Putin a afirmat că arma a zburat cu Mach 10.

Ogiva rachetei s-ar fi fragmentat intenționat în timpul ultimei faze de coborâre în mai multe proiectile inerte cu ținte independente — o metodă din perioada Războiului Rece. Un martor ocular a spus că impactul nu a fost deosebit de zgomotos, dar au existat mai multe lovituri: șase ogive au căzut pe ținte separate, însă fiind inerte, pagubele nu au fost mai mari decât cele produse de bombardamentele nocturne obișnuite asupra orașelor ucrainene.

Pentru Europa, amenințarea latentă la adresa țărilor NATO provine în primul rând din rachetele Rusiei, unele staționate pe coasta Baltică, în enclava Kaliningrad.

Dar dacă Putin ar ordona un atac asupra Kievului cu un Oreshnik, de această dată cu încărcătură explozivă completă? Liderul rus a susținut că arma va intra în producție de masă și că Rusia are capacitatea de a transforma țintele „în praf”.

Rusia mai are și alte rachete hipersonice. Putin a lăudat rachetele aeriene Kinzhal (Pumnal), susținând că sunt atât de rapide încât sunt imposibil de interceptat. Între timp, a lansat numeroase astfel de rachete asupra Ucrainei și s-a dovedit că Kinzhal nu este cu adevărat hipersonică, iar multe au fost interceptate.

Îngrijorătoare pentru Occident este Avangard, racheta extrem de rapidă și manevrabilă a Rusiei. La ceremonia de prezentare din 2018 — împreună cu alte cinci „superarme” — Vladimir Putin a declarat că este de neoprit.

Dr. Kaushal sugerează că rolul său principal ar putea fi „depășirea apărării antirachetă a SUA”.

„Programele de înarmare ale Rusiei sugerează că producția pentru un sistem precum Avangard este limitată”, a mai spus el. 

În Pacificul de Vest, unde competiția strategică dintre SUA și China se intensifică, proliferarea arsenalului balistic chinez reprezintă o potențială amenințare pentru prezența navală americană în Marea Chinei de Sud și nu numai.

China deține cel mai puternic arsenal de arme hipersonice din lume. La sfârșitul lui 2024, China și-a prezentat cel mai nou vehicul hipersonic planor, GDF-600. Cu o încărcătură de 1.200 kg, acesta poate transporta submuniții și atinge viteze de Mach 7 (8643,6 km/h).