"Habré se află în mâinile Domnului său", a declarat ministrul, pentru canalul TFM.
Mass-media din Senegal a relatat că Hissene Habré a murit după ce ar fi contractat Covid-19.
Hissene Habré, care a condus Ciadul în perioada 1982-1990, a fost condamnat, pe 30 mai 2016, la închisoare pe viaţă în urma unui proces fără precedent în Dakar, după ce a fost declarat vinovat de crime împotriva umanităţii, violuri, execuţii sumare, sclavie şi răpiri.
O comisie de anchetă din Ciad a stabilit la 40.000 numărul victimelor represiunii sub regimul Habré
Hissene Habré, răsturnat de la putere în 1990, se refugiase în Senegal unde, sub presiune internaţională, au fost create condiţiile pentru organizarea procesului său şi unde a fost arestat, în 2013, şi inculpat de un tribunal special înfiinţat în cooperare cu Uniunea Africană.
Curtea i-a cerut să plătească compensații fiecărei victime a violurilor, persoanelor care au închise arbitrar, precum și rudelor acestora.
Pentru cei ce l-au cunoscut, Hissène Habré era „un om complex, inteligent, hotărât”. Mulţi dintre ei nu-şi pot explica de ce „s-a abandonat tentaţiei teribile a represiunii”, devenind un „tiran paranoid”.
Poliţia politică a lui Habré s-a dovedit „o nemiloasă maşină de represiune”.
Bilanţul său este, în prezent, cunoscut: peste 40 000 de persoane asasinate, 30 000 de văduve, 80 000 de orfani şi 200 000 de persoane torturate9. Faptele converg spre certitudinea că Habré a organizat, în mod direct, „gestiunea cotidiană a represiunii”.
Sistemul concentraţionar era impresionant.
În capitală, „gulag”-ul ciadian cuprindea şapte centre de detenţie, majoritatea secrete.
Două dintre ele şi-au dobândit o tristă faimă: „Centrul de investigaţii” şi „Piscina”.
„Centrul” se afla în imediata apropiere a palatului prezidenţial. El era rezervat „prizonierilor speciali” şi aici se atingeau „cele mai înalte niveluri ale torturii”.
În spatele imobilului se afla o grădină ce disimula o închisoare subterană (10 celule din beton, lipsite de aerisire), în care erau îngrămădiţi deţinuţii (câte 30 în fiecare celulă, pe o suprafaţă de 9 m2).
Un supravieţuitor redă o scenă suprarealistă: pentru a rezista căldurii infernale (temperaturi de până la 45oC), deţinuţii dormeau lipiţi de… cadavre (evacuate cu întârziere de către gardieni).
„Piscina” era fosta baie publică a funcţionarilor coloniali.
Reamenajată de regimul Habré, ea cuprindea tot 10 celule şi reprezenta „drumul fără întoarcere”.
Un fost „locatar” al său, Ismaël Hachim Abdallah, devenit preşedintele „Asociaţiei victimelor crimelor şi represiunii politice”, povesteşte agonia celor reţinuţi: „slăbiţi de sete, căldură şi de boli, deţinuţii renunţau la orice dorinţă de a mai rezista şi alunecau, încet, spre moarte”.
În anul 2000, datorită plângerilor depuse în justiţie de „Asociaţia victimelor crimelor şi represiunii politice”, Habré a fost inculpat în Senegal (ţara sa de exil) pentru „crime împotriva umanităţii”; alte plângeri au fost depuse şi în Belgia, unde funcţionează legea „competenţei universale”, ce permite inculparea personalităţilor vinovate de încălcarea drepturilor omului.
