Sahara este adesea privită ca un peisaj aflat dincolo de controlul omului, întinzându-se peste Africa de Nord cu vaste întinderi de nisip, platouri stâncoase și unele dintre cele mai aride condiții de pe Pământ. Totuși, la sfârșitul secolului al XIX-lea, un grup restrâns de ingineri și exploratori credea că deșertul putea fi transformat.
În loc să aducă apă doar prin sisteme de irigații, ei și-au imaginat introducerea unei mări întregi. Propunerea se baza pe convingerea că inundarea zonelor joase cu apă de mare ar fi îmblânzit climatul din jur, ar fi favorizat apariția precipitațiilor și ar fi făcut terenurile învecinate mai productive.
Ideea nu a depășit niciodată stadiul de proiect, însă timp de câteva decenii a fost discutată serios în cercurile inginerești și politice, reflectând o epocă în care proiectele grandioase de remodelare a peisajelor erau considerate realizabile.
Susținătorii proiectului argumentau că o vastă mare interioară ar putea stimula comerțul, îmbunătăți navigația și remodela economiile regionale.
Deși evaluările științifice ulterioare au pus sub semnul întrebării beneficiile sale asupra mediului și au evidențiat riscuri semnificative, proiectul rămâne unul dintre cele mai remarcabile exemple din istorie ale ambițiilor de geoinginerie climatică la scară largă.
Proiectul „Marea Sahara”: planul de a aduce apa Mediteranei în Deșertul Sahara
Ideea este asociată cel mai frecvent cu François Élie Roudaire, un ofițer al armatei franceze care a promovat proiectul în anii 1870.
Potrivit WorldAtlas, Roudaire a colaborat cu celebrul diplomat și inginer francez Ferdinand de Lesseps pentru a dezvolta o propunere centrată pe bazinul Chott el Fejej, din sudul Tunisiei.
Planul lor presupunea săparea unui canal din Golful Gabès, de pe coasta Mării Mediterane, astfel încât apa mării să poată curge în bazin.
Ei credeau că noua mare interioară ar modifica condițiile meteorologice locale prin creșterea umidității din atmosferă, în speranța că regiunile din jur vor deveni mai potrivite pentru agricultură.
Costul estimat al proiectului era de aproximativ 30 de milioane de dolari, ceea ce îl transforma într-unul dintre cele mai ambițioase concepte inginerești ale vremii.
Planul uitat al lui Donald Mackenzie de a crea o Mare a Saharei folosind apa Oceanului Atlantic
Deși Roudaire a devenit cel mai strâns asociat cu această idee, el nu a fost primul care a propus crearea unei mări în interiorul Saharei.
Potrivit WorldAtlas, inginerul britanic Donald Mackenzie schițase un proiect asemănător încă din 1877, cu un an înainte ca planul francez să atragă atenția publică.
Mackenzie și-a concentrat proiectul asupra Bazinului El Djouf, o depresiune care se întinde pe teritoriile actualei Mauritania și ale statului Mali.
El propunea devierea apei Oceanului Atlantic spre interior printr-un canal care urma să înceapă în apropiere de Capul Juby, în Maroc.
Concepția sa prevedea crearea unei mări artificiale cu o suprafață de aproximativ 60.000 de mile pătrate (circa 155.000 km²), iar ulterior construirea unui alt canal care să lege noul bazin de fluviul Niger.
La acea vreme, unii geologi considerau că această depresiune fusese cândva conectată în mod natural cu Oceanul Atlantic, fapt care părea să susțină fezabilitatea proiectului.
De ce proiectul Mării Sahara a fost abandonat înainte de începerea construcției
Pe măsură ce studiile topografice au devenit mai detaliate, entuziasmul pentru proiect a început să scadă.
Potrivit WorldAtlas, criticii puneau sub semnul întrebării faptul că o mare interioară ar produce într-adevăr schimbările climatice pe care le anticipau susținătorii săi.
În loc să crească nivelul precipitațiilor, unii specialiști avertizau că bazinul inundat s-ar putea transforma pur și simplu într-o întinsă zonă mlăștinoasă, favorabilă înmulțirii insectelor și răspândirii bolilor.
Guvernul francez a dispus efectuarea unor investigații suplimentare asupra bazinului din Tunisia.
Topografii au descoperit că anumite porțiuni din zona destinată inundării nu se aflau în întregime sub nivelul mării, ceea ce făcea provocarea inginerească mult mai dificilă decât se estimase inițial.
În lipsa unei certitudini că beneficiile preconizate se vor materializa, finanțarea a fost refuzată, iar proiectul a fost abandonat.
Conceptul a reapărut pentru scurt timp în jurul anului 1910, când profesorul francez Etchegoyen a propus construirea unui canal mai mare și mai adânc pentru a atinge același obiectiv.
El susținea, de asemenea, că o mare interioară ar putea sprijini dezvoltarea coloniilor franceze din Africa de Nord.
Cu toate acestea, și de această dată guvernul a ales să nu continue proiectul.
Cum a inspirat proiectul Mării Sahara alte mega-proiecte inginerești
Ideea de a crea o mare în mijlocul deșertului nu a dispărut complet după începutul secolului al XX-lea.
În perioada Războiului Rece, Statele Unite au analizat diverse proiecte inginerești de mari dimensiuni în cadrul Operațiunii Plowshare, un program destinat explorării utilizării pașnice a exploziilor nucleare.
Potrivit sursei citate, una dintre propuneri lua în calcul folosirea detonărilor nucleare pentru a facilita inundarea Depresiunii Qattara din Egipt, iar o alta relua ideea umplerii depresiunilor „chott” din Tunisia cu apă din Marea Mediterană.
Aceste planuri au rămas însă doar la nivel teoretic, iar acordurile internaționale care au restricționat exploziile nucleare în scopuri pașnice au împiedicat dezvoltarea lor.
Proiectul „Marea Sahara” a inspirat și inițiative similare în alte regiuni ale lumii.
Inginerii au discutat la un moment dat posibilitatea conectării Lacului Eyre, din interiorul Australiei, la ocean printr-un canal de mare lungime.
În Statele Unite, Marea Salton din California a apărut în mod accidental în anul 1905, când apa fluviului Colorado a ieșit dintr-un canal de irigații și a inundat un bazin secat, formând cel mai mare lac din statul California.
