Noile arme, cu adevărat înspăimântătoare, își spun cuvântul

11 Iul 2014   •   14:11
Noile arme, cu adevărat înspăimântătoare, își spun cuvântul
Prima conflagraţie mondială a uimit prin durată şi amploare: Europa, principalul teatru de război şi locul declanşării ostilităţilor, nu mai cunoscuse niciodată o asemenea încleştare disperată de forţe şi mijloace pe fronturi atât de largi. La Belle Époque îşi dădea duhul, în sunete de alămuri, răpăit de gloanţe şi explozii de bombe; totul, sub presiunea diplomaţilor, a militarilor şi a reprezentanţilor industriei de armament, pentru care întotdeauna războiul s-a dovedit prea profitabil pentru a-l putea împiedica, şi antrenând mase mari de indivizi, entuziaşti la înrolare, dar profund dezamăgiţi şi marcaţi în scurtă vreme de ororile de pe câmpul de luptă. Un conflict despre care numai unii vizionari îşi îngăduiseră să vorbească, dar pe care cei mai mulţi nu şi-l imaginaseră, în care a fost târâtă aproape întreaga lume, cu peste 70 de milioane de combatanţi – motiv pentru care contemporanii, fără să-şi închipuie că o nouă grozăvie avea să-şi facă apariţia pe scena lumii la numai douăzeci de ani de la semnarea armistiţiului de la Compiègne, l-au numit, pe drept cuvânt, Marele Război. El avea să producă schimbări capitale în modul de gândire a conflictului epocii industriale, în plan politic, economic şi social, mutilând destine individuale şi colective. Zorii războiului care avea să uimească lumea la începutul secolului al XX-lea sunt de identificat în numeroasele schimbări aduse de secolul al XIX-lea în evoluţia armamentului şi în modul de luptă impus „naţiunii sub arme”; acest concept anume, „naţiunea sub arme”, îşi găsea el însuşi originile în anii Revoluţiei Franceze, dar inovaţiile epocii industriale îi conferiseră valenţe mortale, la o scară extinsă, nebănuită până atunci. Va fi războiul care se va extinde tridimensional, impunându-se atât pe uscat, cât şi naval şi aerian.

J.F.C. Fuller observa că societatea secolului al XIX-lea este bazată mai mult pe manufactură decât pe agricultură, factorul dominant fiind energia aburului mai degrabă decât religia. Graţie căilor ferate, care capătă importanţă strategică, armate numeroase au putut fi transportate cu uşurinţă pe distanţe mari. Războiul franco-prusac din 1870-1871 o va dovedi cu prisosinţă, francezii trezindu-se faţă în faţă cu o armată de aproximativ 450.000 de oameni, deloc epuizată de marşurile lungi de altădată, desfăşurată rapid şi capabilă să micşoreze semnificativ distanţele impuse de necesităţile de aprovizionare a frontului. Cu toate acestea, abia inovaţiile tehnologice din secolul al XIX-lea şi generalizarea lor vor face câmpul de luptă unul sângeros cu adevărat. Multe invenţii sunt ulterioare războaielor napoleoniene, dar posibilitatea punerii lor în practică a fost limitată de nevoia de reaşezare a Europei şi de lungile perioade de pace.

Noua faţă a războiului

Războiul Civil American, care începuse în 1861 ca un război de mişcare, cu acţiuni rapide şi eficiente, devine, din 1863, dar mai ales după cele aproape 10 luni de lupte de tranşee de la Richmond-P etersburg (1864-1865), foarte asemănător cu ceea ce se va întâmpla mai târziu, în anii Primului Război Mondial. Dar conflictul acesta, pe un continent pentru care părea că europenii îşi epuizaseră interesul – dovada cea mai bună fiind aceea că un general francez fusese auzit spunând că Războiul de Secesiune este unul minor, purtat primitiv – aduce în prim-plan numeroase inovaţii: de la mitraliera Gatling (invenţia americanului Richard Gatling, mai degrabă o puşcă ce avea zece ţevi decât o mitralieră în adevăratul sens al cuvântului!) la utilizarea pe scară largă a telegrafului cu fir, a baloanelor de observaţie şi a ambulanţelor-căruţe, pentru scoaterea rapidă de pe câmpul de luptă a răniţilor, preţioşi în condiţiile unui război a cărui desfăşurare începe să se numere în ani, până la prima utilizare (primitivă, este adevărat, abia aici avea dreptate generalul francez!) a unui submarin în scopuri militare. Însă câmpul de luptă începe să arate cu totul altfel, iar unei armate începe să-i fie din ce în ce mai greu să se apropie de inamic pentru a-l înfrânge.

În primul rând, ca urmare a două invenţii care schimbă modul de utilizare a puştii de către infanterist. Pe de o parte, ţeava ghintuită şi glonţul cilindro-conic au mărit cadenţa de tragere, precizia şi distanţa. E de tot hazul că această invenţie importantă, glonţul cilindro-conic, aparţinând unui căpitan englez, a fost respinsă, iniţial, de guvernul britanic, pentru a fi preluată apoi de francezi, doar pentru că tehnocraţii britanici nu-şi puteau imagina că glonţul ar putea avea altă formă decât cea clasică – sferică! Pe de altă parte, puştile, care băteau deja la aproape 1.000 de metri, se răspândesc şi se generalizează. Sunt inventate capsa de iniţiere a încărcăturii (graţie descoperirii fulminatului de mercur de către Edward Charles Howard), cartuşul, foarte apropiat de forma pe care o ştim astăzi, şi încărcătoarele care asigură muniţia necesară pentru un foc susţinut. Pentru prima dată, infanteristul îşi poate ucide adversarul aflat la o distanţă de câteva sute de metri, fără să fie el însuşi o ţintă. Inamicului îi este din ce în ce mai greu să se mai apropie de obstacolele naturale ale celor pe care îi atacă (care beneficiază acum, la rândul lor, de o putere de foc sporită şi de răspândirea sârmei ghimpate), fără pierderi semnificative. Puterea de foc va creşte odată cu apariţia primelor mitraliere, iniţial Gatling, apoi, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, a mitralierei Maxim, care se va generaliza până la Primul Război Mondial în armatele engleză, germană şi rusă. Era nevoie, aşadar, de o nouă „armură” şi de o creştere a vitezei de deplasare (întrucât cavaleria se va dovedi la fel de vulnerabilă în faţa mitralierelor şi a artileriei!), iar tancul, prin apariţia sa timidă în Primul Război Mondial, va întruni aceste condiţii, dovedindu-şi performanţele în anii celui de Al Doilea Război Mondial.

Bătăliile de la Richmond-Petersburg (1864-1865, în anii Războiului Civil American), Plevna (1877-1878, în timpul Războiului de Independenţă) şi Mukden (1905, în Războiul ruso-japonez) aveau să prefigureze dezastrul din anii primei conflagraţii mondiale, când revoluţia prafului de puşcă, începută cu mai bine de 400 de ani în urmă, ceda pe deplin locul revoluţiei industriale în modul de ducere a războiului. Cele trei „bătălii de tranşee”, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, sunt simptomul sfârşitului revoluţiei prafului de puşcă şi al deplinei instaurări a revoluţiei industriale în afacerile militare.

Continuarea pe historia.ro

x close