
Talib Hussain își amintește cu vocea tremurândă cum fiica sa l-a tras de cămașă și l-a întrebat: „Baba, dacă bem apă, vom muri și noi?” Nu știa ce să-i răspundă. În satul Badhal, din districtul Rajouri, 17 oameni au murit în decurs de câteva săptămâni, dintre care 13 erau copii, potrivit The Guardian.
„Trăiesc aici de peste 50 de ani, dar nu am mai văzut așa ceva. În ultimele două luni, am fost martor la 17 înmormântări. Este de neimaginat. Oamenii se tem să mănânce, să bea apă, chiar și să iasă din case. Cartierul nostru este distrus.”
Totul a început pe 7 decembrie 2024, când Fazal Hussain, soția sa și cei patru copii ai lor s-au îmbolnăvit după ce au participat la o nuntă. Simptomele – dureri abdominale severe, vărsături și somnolență – au fost urmate de moartea tuturor membrilor familiei, cu excepția soției lui Fazal. Inițial, s-a crezut că este vorba de o intoxicație alimentară, dar când fiul lor de cinci ani a murit, o altă familie, care nu participase la petrecere, a fost lovită de aceeași tragedie.
Un sat întreg, devastat de pierderi
Mohammad Rafiq, tată a șapte copii, a văzut cum doi dintre fiii săi s-au îmbolnăvit brusc. „Le-am dat medicamente, păreau mai bine. Dar unul dintre ei a murit acasă. Celălalt a fost dus la spital, dar a murit pe drum, iar al treilea copil s-a stins șase zile mai târziu, în Chandigarh.”
Rafiq și-a pierdut apoi și soția, care avusese grijă de copiii bolnavi. „Deși medicii știau că și-a pierdut trei copii, nu i-au luat starea în serios. Ar fi putut fi salvată.”
În prezent, Rafiq și copiii săi, alături de alți 200 de oameni care au intrat în contact cu familiile afectate, au fost mutați în centre de carantină la 60 km distanță, în Rajouri. Dar frica rămâne: „Dacă se întâmplă ceva și cu noi? Cine va avea grijă de familia mea?”
În ianuarie, tragedia a continuat: Muhammad Aslam, cumnatul lui Fazal, și-a pierdut șase dintre copii într-o singură săptămână. În aceeași perioadă, unchiul și mătușa lui au murit, iar ultima victimă, Yasmeen Kouser, fiica lui Aslam, a decedat pe 19 ianuarie.
Urme de pesticide și insecticide în apă
Peste 100 de teste au fost efectuate pe alimente, apă și probe de sânge, dar nu s-a descoperit nicio infecție virală sau bacteriană. Totuși, analizele au arătat urme de pesticide și insecticide în singura sursă de apă a satului, un baoli (rezervor tradițional de apă).
Pe 18 ianuarie, autoritățile au declarat Badhal zonă de carantină, impunând puncte de control și restricționând deplasarea locuitorilor. Evenimentele publice și private au fost interzise, iar guvernul a început să distribuie alimente și apă îmbuteliată.
Un posibil vinovat: otrăvirea cu insecticide
Dr. Amarjeet Singh Bhatia, directorul Colegiului Medical Guvernamental Rajouri, a declarat că analizele sugerează otrăvirea cu organofosfor – o substanță toxică prezentă în multe insecticide. Pacienții tratați cu atropină, un antidot specific pentru astfel de otrăviri, au avut rezultate pozitive.
„Încă nu avem rapoarte oficiale de la laboratoarele de top, dar am aplicat un tratament experimental care a funcționat,” a spus Bhatia într-o conferință de presă pe 27 ianuarie. „Două persoane au fost tratate cu atropină pentru a le crește ritmul cardiac, iar ambele au supraviețuit.”
În prezent, 11 persoane rămân internate, iar autoritățile așteaptă rezultatele a peste 200 de probe analizate de laboratoarele de cercetare din India.
„Cum să ne protejăm familiile când nici măcar nu știm ce ne omoară?”
Între timp, locuitorii trăiesc într-o stare de panică și incertitudine. Saira Begum, mamă a trei copii, și-a mutat familia în Rajouri din teama de a nu-i pierde. „Fiecare tuse a copiilor mă îngrozește. Ne e frică să bem apă din propriile case. Cum să ne protejăm familiile când nici măcar nu știm ce ne omoară?”
Unii localnici critică măsurile autorităților. „Ne-au închis în case ca pe niște prizonieri,” spune Mohammad Latif. „Avem animale de hrănit, și deși echipele guvernamentale încearcă să ne ajute, noi știm cel mai bine cum să avem grijă de ele.”
Pentru toți locuitorii din Badhal, un singur lucru contează acum: aflarea adevărului. „Acest sat era plin de viață, iar acum e plin de durere,” spune Ghulam Khan. „Vrem doar să înțelegem ce se întâmplă și să găsim din nou liniștea.”
„Nu ne temem doar de moarte,” adaugă Talib Hussain. „Ne temem de necunoscut, iar asta e cel mai înspăimântător.”