În inima aridă a Peninsulei Arabice, unde temperaturile extreme și lipsa aproape totală a ploilor definesc peisajul, apa nu este doar o resursă, ci o condiție de supraviețuire. Cele șase state membre ale Consiliul de Cooperare al Golfului - Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Kuweit, Bahrain, Qatar și Oman - depind în mare măsură de uzinele de desalinizare pentru a-și asigura apa potabilă. Aceste instalații, care transformă apa de mare în apă de băut, furnizează cea mai mare parte a necesarului pentru populații care au crescut rapid, odată cu prosperitatea adusă de petrol. Însă din cauza escaladării tensiunilor cu Iran, această infrastructură devine o vulnerabilitate strategică majoră, posibil chiar mai importantă decât câmpurile de petrol și gaze, rafinăriile sau terminalele de export din regiune, scrie The Telegraph.
Capacitatea Iranului de a lovi uzinele de desalinizare ale statelor din Golf, fie cu rachete, drone, ambarcațiuni rapide sau atacuri cibernetice, reprezintă o amenințare existențială. Spre deosebire de aceste state, Iranul își asigură cea mai mare parte a apei din râuri, lacuri de acumulare și acvifere, desalinizarea reprezentând doar aproximativ 2% din total.
Astfel, în timp ce Teheranul ar putea face față unor întreruperi limitate, statele din Golf s-ar putea confrunta cu un colaps rapid în lipsa acestor instalații. Incidente recente, inclusiv presupuse atacuri asupra unor uzine din Bahrain și de pe insula iraniană Qeshm, arată că apa, nu petrolul, ar putea deveni câmpul decisiv de luptă într-un conflict prelungit.
Statele din Golf depind de uzinele de desalinizare
Dependența de desalinizare este profundă și reflectă realitățile geografice și economice ale fiecărei țări. Arabia Saudită, cea mai puternică economie din regiune, își asigură aproximativ 70% din apa potabilă din aceste surse, iar în unele orașe procentul ajunge la 90%.
Emiratele Arabe Unite, inclusiv orașe precum Dubai și Abu Dhabi, depind de desalinizare pentru circa 42% din necesar. Kuweitul, înconjurat de deșert și fără resurse naturale semnificative de apă dulce, își asigură aproximativ 90% din apă din aceste instalații.
Bahrain, cel mai mic stat din grup, depinde în proporție de circa 60%, dar în zonele urbane procentul poate ajunge la 95%. Qatarul, un important producător de gaze naturale lichefiate, își asigură între 75% și 90% din apă prin desalinizare, iar Omanul ajunge la aproximativ 86%.
În total, statele din Golf produc circa 40% din apa desalinizată la nivel global, operând peste 400 de uzine care transformă apele sărate ale Golfului Persic într-o resursă vitală.
Această vulnerabilitate este rezultatul deceniilor de urbanizare rapidă și dezvoltare industrială, alimentate de veniturile din hidrocarburi, dar limitate de lipsa resurselor naturale de apă. Rezervele de apă subterană, odinioară o plasă de siguranță, se epuizează rapid din cauza supraexploatării și a schimbărilor climatice.
Desalinizarea a compensat acest deficit, dar are un cost ridicat: instalațiile consumă cantități uriașe de energie și sunt strâns legate de sectorul petrolului și gazelor. În multe cazuri, ele funcționează împreună cu centrale electrice, folosind abur rezultat din arderea combustibililor fosili.
Numai Arabia Saudită consumă aproximativ 300.000 de barili de petrol pe zi pentru a susține aceste procese. Tehnologiile dominante, precum distilarea în mai multe etape și osmoza inversă, depind de energie, ceea ce face ca orice atac asupra infrastructurii energetice să se traducă rapid și în crize de apă.
În acest fel, modelul economic al regiunii devine fragil: petrolul finanțează uzinele, gazul le alimentează, iar apa rezultată susține populația și economia.
Arabia Saudită ilustrează cel mai bine miza
Este cel mai mare producător de apă desalinizată din lume, cu aproximativ 11,5 milioane de metri cubi pe zi. Fără această capacitate, reziliența țării este extrem de limitată.
Rezervele și rețelele de distribuție oferă o marjă mică de siguranță. O evaluare diplomatică americană din 2008 avertiza că orașul Riyadh ar trebui evacuat în mai puțin de o săptămână dacă uzina de la Jubail, care asigură cea mai mare parte a apei capitalei, ar fi scoasă din funcțiune. Estimări mai generale arată că întreaga țară ar putea rezista doar între 7 și 14 zile cu rezervele existente.
Înlocuirea producției pierdute ar presupune importuri uriașe de apă, aproximativ 11,5 milioane de metri cubi pe zi, ceea ce ar pune presiune pe logistica globală și ar genera costuri de miliarde, cu riscul unor crize umanitare.
Avantajul strategic al Iranului constă tocmai în diversificarea surselor sale de apă. Deși se confruntă și el cu secetă și probleme de gestionare, depinde în principal de resurse naturale, ceea ce îi permite să vizeze infrastructura statelor din Golf fără riscuri majore pentru propriul sistem.
Statele din Golf încearcă să reducă aceste riscuri prin diversificarea surselor, inclusiv prin uzine alimentate cu energie solară și reciclarea apei uzate, dar aceste măsuri sunt încă insuficiente pentru a elimina vulnerabilitatea actuală.
Apa a mai fost folosită ca armă în trecut. După invazia Kuweitului din 1990, Irak a deversat petrol în Golful Persic, provocând cea mai mare poluare de acest tip din istorie, de peste zece ori mai mare decât dezastrul Exxon Valdez oil spill. Scopul era blocarea uzinelor de desalinizare saudite.
Doar intervenția rapidă a autorităților saudite și a Gărzii de Coastă a SUA a prevenit un dezastru major. Astăzi, pe măsură ce tensiunile cresc, liderii din Golf se confruntă din nou cu o realitate dură: într-un posibil conflict, lipsa apei ar putea deveni un risc mai periculos decât abundența de petrol.
Ştiri video recomandate
