În timp ce președintele Donald Trump analizează posibilitatea de a ordona navelor marinei SUA să escorteze petrolierele prin Strâmtoarea Ormuz, analiștii navali și istoricii au sentimentul de „am mai trecut prin asta”. În urmă cu aproape 40 de ani, navele de război americane se confruntau cu același adversar pe care l-ar întâlni și acum: marina și forțele maritime ale Gărzilor Revouționare iraniene (IRGC), scrie CNN.
Așa-numitul „Război al petrolierelelor” de la sfârșitul anilor ’80 a implicat unele dintre aceleași arme și probleme cu care s-ar confrunta astăzi o forță americană de escortă și oferă lecții despre cum, în război, lucrurile pot merge rapid prost în moduri neașteptate, cu consecințe mortale.
Războiul Iran-Irak
În 1980, liderul Irakului, Saddam Hussein, îngrijorat de guvernul revoluționar teocratic din Iran condus de Ayatollah Ruhollah Khomeini, a lansat o invazie asupra vecinului său din est.
După avansuri și retrageri de ambele părți la începutul anilor ’80, situația a ajuns la un blocaj, un război de uzură, până în 1984. Atunci Hussein a decis să schimbe tactica și să atace petrolierele iraniene, pentru a afecta economia Teheranului și, spera el, pentru a determina marile puteri să intervină pentru a proteja accesul la petrol.
Irakul a folosit avioane dotate cu rachete pentru a lovi infrastructura petrolieră iraniană de pe insula Kharg (același loc unde SUA au bombardat instalații militare în ultimele zile). Iranul a răspuns atacând nave comerciale neutre care transportau provizii și arme către Irak, multe dintre acestea prin Kuweit, la capătul nordic al Golfului Persic.
„Irakul a început apoi să atace petrolierele care mergeau spre și dinspre insula Kharg, iar ‘Războiul petrolierelelor’ a început”, a scris istoricul Samuel Cox într-o analiză din 2019 pentru US Naval History and Heritage Command (NHHC).
Implicarea SUA
Atacurile asupra navelor de ambele părți au crescut semnificativ în următorii doi ani, iar în noiembrie 1986, Kuweitul, sătul să-și vadă navele lovite, a cerut ajutor extern pentru protecție. Uniunea Sovietică a oferit prima sprijin, escortând petrolierele prin Golf.
Washingtonul, nevrând să piardă influența în fața Moscovei, a conceput un plan prin care navele kuweitiene să fie reînregistrate ca americane, permițându-le astfel să beneficieze de protecția marinei SUA conform legislației federale.
Până în vara anului 1987, navele marinei SUA și ale Gărzii de Coastă au fost desfășurate în număr mare în Golf pentru a escorta fostele petroliere kuweitiene.
Însă, chiar înainte ca misiunile de escortă să înceapă, marinarii americani s-au aflat deja în pericol.
Atacul asupra USS Stark
În seara zilei de 17 mai 1987, fregata USS Stark patrula în centrul Golfului Persic, chiar în afara unei zone de excludere, când un avion de război irakian ar fi confundat nava americană cu o țintă iraniană și a lansat două rachete antinavă Exocet asupra acesteia.
„Cele două rachete au ucis pe loc 29 de membri ai echipajului (din aproximativ 220), iar alți opt au murit ulterior din cauza rănilor și arsurilor, în timp ce alți 21 au fost răniți”, a scris Cox. „Efortul echipajului de a controla avariile a fost cu adevărat eroic”, a adăugat el.
În ciuda victimelor și a incendiilor care atingeau temperaturi de până la 3.500 de grade Fahrenheit (aproape 2.000 de grade Celsius), precum și a înclinării periculoase a navei cauzate de stingerea incendiilor, USS Stark a reușit să ajungă în portul din Bahrain pe propriile motoare.
Irakul și-a cerut scuze, dar incidentul a arătat cum, în război, greșelile pot avea consecințe catastrofale. (În conflictul actual, trei avioane americane F-15 au fost doborâte de forțe kuweitiene într-un incident similar de foc prietenesc, însă fără victime în rândul piloților.)
„Pericolele la care sunt expuși bărbații și femeile noastre în uniformă în apărarea libertății nu pot fi niciodată subestimate”, a declarat președintele Ronald Reagan la scurt timp după atacul asupra USS Stark. Vor urma și alte pericole.
Moment dificil pentru Marina SUA
Denumită Operațiunea Earnest Will de către marina SUA, escortarea efectivă a petrolierelelor a început la sfârșitul lunii iulie 1987.
Pe 22 iulie, două petroliere reînregistrate au plecat din Emiratele Arabe Unite către Kuweit, sub protecția a cinci nave americane: un distrugător, două fregate și două nave ale Gărzii de Coastă.
Însă Iranul avea informații despre convoi și a plasat mine într-un canal important din Golf, pe care un petrolier uriaș, Bridgeton, trebuia să-l traverseze.
„Pe 24 iulie, Bridgeton a lovit o mină iraniană ancorată. Nava masivă a absorbit impactul exploziei, care, în ciuda dimensiunii găurii, nu a afectat semnificativ petrolierul”, a explicat Cox. „Rezultatul a fost însă una dintre cele mai stânjenitoare imagini din istoria navală americană, care arăta Bridgeton ajungând în Kuweit, cu navele americane de escortă în urma sa, aparent folosind petrolierul ca ‘detector de mine’ pentru propria protecție.”
Pentagonul a suspendat operațiunile de escortă până când a putut aduce mai multe nave de deminare în Golf, însă acestea erau insuficiente, fiind nevoie de ajutorul aliaților.
Chiar și cu sprijinul acestora și cu resursele adunate în grabă de SUA, „raportul de forțe, mine versus nave de deminare, a continuat să depășească capacitățile americane”, a scris Quentin Zimmer.
Minele, din nou o problemă
Nu se cunoaște amploarea actuală a minării Golfului de către Iran. CNN a relatat recent că oficialii americani cred că Teheranul a amplasat mine în Strâmtoarea Ormuz, însă până acum nu au fost raportate nave avariate.
Totuși, navele americane de deminare din zonă sunt puține sau chiar inexistente. Patru astfel de nave au fost retrase anul trecut.
În timp ce Trump a cerut aliaților să trimită nave de deminare pentru a menține deschisă strâmtoarea, niciun stat nu a oferit până acum echipamente concrete. Mai multe țări, inclusiv Marea Britanie, Franța și Germania, au promis doar sprijin general.
În timpul Războiului petrolierelelor, mai multe state europene au participat la escortă și deminare, însă doar SUA au luptat direct cu Iranul.
Pericolul minelor continuă să limiteze operațiunile marinei americane, spune Carl Schuster, fost oficial militar. „Minele au un efect psihologic și operațional puternic asupra operațiunilor maritime”, a explicat el.
Teama de mine limitează modul în care navele americane pot opera în Golf și poate reduce eficiența atacurilor aeriene și cu rachete asupra Iranului.
O navă americană aproape ruptă în două
După incidentul cu Bridgeton, următoarele 24 de misiuni de escortă s-au desfășurat fără probleme. Însă pe 14 aprilie 1988, fregata USS Samuel B. Roberts a lovit o mină iraniană. Explozia a rupt structura navei și a creat o gaură de aproximativ 4,5 metri în corpul acesteia.
„Singurul lucru care mai ținea nava unită era puntea principală”, a scris Cox.
Echipajul a reușit să salveze nava folosind cabluri de oțel pentru a stabiliza structura. Doar 10 membri au fost răniți, deoarece comandantul ordonase ca mulți dintre marinari să fie pe punte înainte de explozie.
Incidentul a scos din nou în evidență lipsa capacităților americane de deminare. Atacul asupra fregatei Roberts a dus la o reacție militară americană fără precedent.
La patru zile după incident, SUA au lansat Operațiunea Praying Mantis, atacând platforme petroliere iraniene din Golf.
Una dintre ele a fost atacată de trei nave americane, inclusiv fregata USS Simpson. În timpul luptei, o navă iraniană a lansat o rachetă asupra americanilor. USS Simpson a răspuns cu patru rachete, distrugând nava iraniană, care a fost apoi scufundată prin foc de artilerie.
A fost prima confruntare din istoria marinei SUA în care ambele părți au folosit rachete.
Au avut loc și alte lupte în acea zi, inclusiv una în care avioane americane A-6 și un distrugător au scufundat o fregată iraniană. În cartea sa din 2005, „Decision at Sea”, istoricul Craig Symonds a numit această operațiune una dintre cele mai importante bătălii navale ale SUA. El a spus că aceasta a demonstrat capacitatea SUA de a lua decizii în timp real de la mare distanță, de a folosi rachete cu mare precizie și de a integra toate ramurile armatei într-un sistem eficient.
Bătălia a arătat că armata americană devenise „nu doar cea mai mare putere militară de pe Pământ, ci cea mai mare putere militară din istorie”.
Aceasta este o idee pe care Trump o repetă frecvent când vorbește despre actualul conflict din Golf.
Lecții pentru prezent
Analiștii spun însă că situația din 2026 este diferită. Tehnologia a evoluat, arsenalul Iranului este mai mare, iar dronele ieftine, folosite atât pe mare, cât și în aer, au crescut nivelul amenințării.
În plus, Iranul nu mai este implicat într-un război terestru cu Irakul, ceea ce îi permite să se concentreze mai mult asupra conflictului actual.
Experții se întreabă dacă succesul SUA în luptele navale din trecut a dus la neglijarea operațiunilor de deminare, care sunt mai lente și mai dificile decât confruntările cu rachete. „Marina SUA are capacități foarte limitate de deminare. Este mereu prima zonă în care se fac reduceri bugetare, pentru că, în mod tradițional, ne bazăm pe aliați pentru această misiune”, a spus Schuster.
Alții pun sub semnul întrebării dacă SUA sunt pregătite pentru scenariul în care Iranul ar închide din nou Strâmtoarea Ormuz și de ce necesitatea escortării petrolierelelor nu a fost luată în calcul de la început.
„Istoria se repetă”, a spus consultantul maritim Frank Coles. „Oricine își amintește războiul Iran-Irak știe că escortele erau necesare atunci. Este dezamăgitor că acest lucru nu a făcut parte din plan și acum.”
Ştiri video recomandate
