Antena 3 CNN Externe Willy Brandt şi spionul din cancelarie

Willy Brandt şi spionul din cancelarie

Willy Brandt şi spionul din cancelarie
21 Oct 2014   •   18:01

La 7 mai 1974, cancelarul vest-german Willy Brandt, omul care a reuşit să contribuie în mod semnificativ la reconcilierea dintre Est şi Vest şi astfel la evitarea unui nou război mondial, a demisionat din funcţie, în urma unui jenant scandal de spionaj. Unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai săi, Günter Guillaume, a fost demascat de autorităţile vest-germane ca spion al Germaniei de Est. Din poziţia sa, Günter Guillaume avusese acces la documente secrete ale NATO, pe care le pusese la dispoziţia STASI, sinistrul serviciu de spionaj şi poliţie politică est-german.

La acel moment, mulţi oameni politici atât din Est, cât şi din Vest se întrebau dacă nu cumva destinderea dintre RFG şi ţările socialiste din răsărit s-a încheiat, iar războiul rece va intra într-o nouă fază de tensiuni periculoase. Pe cont propriu, consultând prea puţin aliaţii săi occidentali, cancelarul social-democrat Willy Brant inaugurase un nou curs în politica externă a RFG, cunoscut ca „Ostpolitik”, prin care RFG a recunoscut graniţele Poloniei, ale Uniunii Sovietice şi inclusiv existenţa separată a statului est-german, ceea ce contribuise în mod semnificativ la succesul destinderii internaţionale.

Eterna problemă germană
Germania de Vest refuzase până atunci să recunoască graniţele postbelice ale Uniunii Sovietice şi ale Poloniei deoarece includeau numeroase teritorii foste germane, din Prusia orientală, şi refuzase totodată să recunoască şi Germania de Est, considerată în mod oficial doar ca o zonă de ocupaţie sovietică, nu un stat de sine stătător. Predecesorii lui Willy Brandt la conducere, mai ales creştin-democratul Konrad Adenauer, au sperat că reunificarea Germaniei se va realiza cu sprijinul occidentului şi mai ales al americanilor, motiv pentru care Bonn-ul a urmat în primele decenii postbelice o politică de alianţă şi integrare în structurile occidentale, NATO şi Comunitatea Economică Europeană. Pe la jumătatea anilor ’60 însă era limpede deja că această politică nu ducea nicăieri. Reunificarea părea mai departe ca oricând, iar Zidul Berlinului separa în mod inuman familii întregi, prinse de părţi diferite ale Cortinei de Fier.

Willy Brandt şi politica pe cont propriu
Liderul Partidului Social-Democrat, Willy Brandt, a văzut însă lucrurile în alt fel, socotind că era timpul ca germanii să-şi asume pe cont propriu responsabilitatea destinului lor, fără a mai aştepta ca destinderea sovieto-americană să le ofere pe tavă reunificarea.

Willy Brandt, pe numele său adevărat Herbert Ernst Carl Frahm, a avut opţiuni de stânga din tinereţe, alăturându-se social-democraţilor şi suferind mai târziu persecuţiile naziste pentru opţiunile sale politice. De altfel, Willy Brandt era un nume pe care şi l-a ales pentru a nu fi depistat de autorităţile naziste. El a fugit în Norvegia în perioada interbelică, unde a petrecut şi războiul, întorcându-se în ţară abia în 1946. Renumele şi l-a dobândit în postura sa de primar al Berlinului de Vest, funcţie ocupată între 1957-1966, renume care l-a ajutat să obţină şi conducerea Partidului Social-Democrat. Se ştia încă de atunci că Willy Brandt avea o relaţie bună cu preşedintele american J.F. Kennedy, care îl simpatiza în mod deosebit. Kennedy vizitase Berlinul de Vest în timpul mandatului de primar al lui Brandt, în 1961.

Ca lider al social-democraţilor, Willy Brandt a apreciat că era momentul pentru o schimbare în politica externă a RFG. Dacă reunificarea nu era posibilă – gândea el şi colaboratorul său Egon Bahr – atunci trebuiau cel puţin păstrate şi cultivate relaţiile dintre cele două state germane, astfel încât Zidul Berlinului să nu ducă la o pierdere a identităţii comune. De asemenea, printr-o apropiere de RDG, cel puţin familiile despărţite ar fi putut fi ajutate. Acest nou curs a fost numit „Ostpolitik”. În loc să-şi pună speranţele în ajutorul aliaţilor occidentali, Willy Brandt a preferat să facă atât cât putea, dar prin puterile proprii.

Pariul reconcilierii și riscurile acestuia
Willy Brandt a plecat de la premisa că izolarea regimului din RDG faţă de RFG, ca şi izolarea ţărilor din răsărit în general erau determinate de insecuritate, de teama că occidentul le vrea răul. El mai spera că înlăturând această teamă şi oferind asigurări, câştigând încrederea regimurilor comuniste, guvernul de la Bonn ar fi putut câştiga o influenţă care i-ar fi permis să intervină în favoarea dialogului, a comunicării, a schimburilor culturale. Acestea ar fi asigurat păstrarea identităţii culturale şi naţionale a germanilor.

Pariul lui Willy Brandt era riscant în primul rând pentru că forţa încrederea aliaţilor occidentali. Apropierea de ţările răsăritului a fost implementată începând cu mandatul său de ministru de Externe (1966-1969) într-un guvern de coaliţie şi apoi în timpul mandatului de cancelar (1969-1974). Principalele momente au fost recunoaşterea graniţelor răsăritene ale Uniunii Sovietice şi ale Poloniei, în 1970, ceea ce însemna renunţarea definitivă şi formală la fostele teritorii germane anexate de aceste state, dar şi recunoaşterea statului est-german, în 1972.

Aceste măsuri au fost întâmpinate cu multă reţinere de Statele Unite, care vedeau un aliat european, subordonat teoretic, intervenind în mod direct în echilibrul relaţiilor Est-Vest, de care până atunci se ocupaseră doar Washington-ul şi Moscova. De asemenea, pe plan intern, politica lui Willy Brandt a fost puternic criticată în opoziţie şi în presă. Cancelarul era acuzat de faptul că ceda comuniştilor tot ce se putea ceda, în schimbul unor beneficii relative, practic inexistente.

Continuarea pe historia.ro

×
Parteneri
Horia Constantinescu a demisionat de la șefia ANPC
x close