În timp ce noul film Frankenstein al lui Guillermo del Toro, cu Oscar Isaac și Jacob Elordi în rolurile principale, ajunge pe marile ecrane, de ce mesajul romanului scris de Mary Shelley în 1818 rămâne, chiar și după mai bine de două secole, umbrit de succesul său? "M-am străduit să găsesc o poveste, una care să atingă temerile misterioase ale firii noastre și să trezească o groază palpitantă", a spus ea, scrie BBC News.
Într-o noapte răcoroasă și umedă din vara europeană a anului 1816, un grup de prieteni se aduna la Villa Diodati, pe malul lacului Geneva.
"Fiecare dintre noi va scrie o poveste cu fantome”, a anunțat Lord Byron. Printre cei prezenți se numărau medicul său, John Polidori, poetul Percy Shelley și Mary Wollstonecraft Godwin (viitoarea Mary Shelley), în vârstă de doar 18 ani.
"M-am străduit să găsesc o poveste, una care să atingă temerile misterioase ale firii noastre și să trezească o groază palpitantă", a mărturisit ea.
Povestea sa s-a transformat într-un roman, publicat în 1818 sub titlul Frankenstein, istoria unui tânăr student la filosofie naturală, Victor Frankenstein, care, mânat de o ambiție nesăbuită, dă viață unui corp – dar apoi, cuprins de groază și dezgust, își respinge creatura.
Frankenstein este în același timp primul roman science-fiction, o poveste gotică de groază, o tragedie romantică și o parabolă morală, toate împletite într-un text impresionant. Tragediile centrale – pericolul de a "juca rolul lui Dumnezeu", abandonul parental și respingerea de către societate – sunt, și azi, la fel de actuale.
Dar există mai multe personaje fictive care să fi rămas atât de puternic impregnate în imaginarul colectiv? Cele două arhetipuri pe care Mary Shelley le-a creat – "creatura" și "omul de știință nebun" – au depășit paginile romanului, devenind iconice pe scenă și în cinematografie, două dintre cele mai durabile figuri nu doar din horror, ci din întreaga istorie a filmului.
Frankenstein a fost sursa a nenumărate interpretări și parodii, începând cu filmul de scurtmetraj produs de Thomas Edison în 1910, continuând cu seriile Universal Pictures și Hammer, până la The Rocky Horror Picture Show și chiar anticipând producții ca 2001: Odiseea spațiului.
Există Frankensteini italieni, japonezi, și chiar unul de culoare: Blackenstein. Regizori ca Mel Brooks, Kenneth Branagh sau Tim Burton și-au adus fiecare propria viziune. Temele romanului au pătruns în benzi desenate, jocuri video, romane derivate, seriale TV și cântece – de la Ice Cube la Metallica și până la China in Your Hand de T’Pau: "A fost un zbor pe aripile viselor unei fete tinere / Care a zburat prea departe... Și am putea face monstrul să trăiască din nou".
Iar acum, Guillermo del Toro își vede în sfârșit visul din copilărie devenit realitate – după peste 30 de ani de efort – aducând Frankenstein pe marele ecran.
Ca parabolă, romanul a fost folosit pentru a susține sau critica sclavia, revoluția, vivisecția, imperialismul, dar și pentru a purta un dialog între progres și tradiție, între religie și ateism. Prefixul "Franken-" e prezent și azi în limbajul comun, desemnând anxietăți legate de știință și corpul uman – de la bomba atomică, la organismele modificate genetic, alimentele "mutante", celulele stem sau temerile generate de inteligența artificială.
În cei peste 200 de ani de existență, povestea lui Mary Shelley a devenit, după cum spunea cântecul Monster Mash din 1962, "un succes de cimitir" care "a prins din prima".
"Temeri misterioase ale naturii noastre"
Dar de ce viziunea lui Mary Shelley despre "știința eșuată" a rezonat atât de profund în epoca sa? Răspunsul ține de contextul istoric: începutul secolului al XIX-lea marca începutul modernității. Termenul "om de știință" nu era încă consacrat, dar marile transformări aduceau cu ele neliniști. Fiona Sampson, autoarea volumului "În căutarea lui Mary Shelley", afirmă că romanul surprinde anxietatea provocată de puterea tot mai mare a științei și tehnologiei. Shelley a fost prima care a transformat aceste neliniști în ficțiune – cu un efect electrizant. Departe de a fi o simplă fantezie, romanul reflecta temeri reale despre ce s-ar putea întâmpla dacă oamenii, în special oamenii de știință lipsiți de limite, ar merge prea departe.
Discuțiile de la Villa Diodati din vara lui 1816 abordau tocmai astfel de subiecte – cum ar fi "principiul vieții" și posibilitatea reanimării morților. În prefața ediției din 1831, Mary Shelley amintea de "galvanism" – curentul electric aplicat asupra mușchilor, care făcea membrele broaștelor să se miște – inspirată de experimentele lui Luigi Galvani și ale nepotului său, Giovanni Aldini. Scriitoarea era conectată, prin tatăl său William Godwin, la gânditori ca Sir Humphry Davy, care avertizau asupra consecințelor morale ale științei necontrolate.
Totuși, în romanul Frankenstein, detaliile științifice concrete lipsesc. Momentul crucial al creației este vag: "Cu o anxietate aproape dureroasă, am adunat instrumentele vieții din jurul meu pentru a putea insufla o scânteie de ființă lucrului lipsit de viață aflat la picioarele mele".
Această ambiguitate științifică face ca romanul să rămână atemporal – un reper adaptabil la orice moment de tranziție și neliniște colectivă.
Totuși, succesul său cultural se datorează în mare parte felului în care "monstrul" și "savantul nebun" au fost receptați de public. Creatura, descrisă sumar, dar memorabil – cu "piele galbenă", "ochi apoși" și "ten zbârcit" – a aprins imaginația teatrelor și mai târziu a cineaștilor.
Așa cum arată Christopher Frayling în volumul "Frankenstein: Primii 200 de ani", romanul a fost transformat rapid într-o piesă de teatru de mare succes. Aceste dramatizări au simplificat povestea și i-au adăugat elemente noi: asistentul comic, replica "Trăiește!" și un monstru mut, dar terifiant.
Așadar, e un paradox: adaptările hollywoodiene, în special filmul lui James Whale din 1931 cu Boris Karloff, au asigurat supraviețuirea mitului, dar au estompat profunzimea romanului original. După cum spune Frayling, Hollywood-ul "a creat imaginea cinematografică definitivă a savantului nebun și a impus propria versiune a poveștii, încât părea că Hollywood-ul a inventat Frankenstein".
Dar la fel cum Hollywood-ul a preluat idei din roman, și Mary Shelley s-a inspirat din mitologie și religie. Subtitlul "Prometeul modern" face trimitere la mitul celui care a furat focul zeilor pentru a-l oferi omenirii – o lecție despre pericolele cunoașterii necontrolate. Romanul începe cu un citat din Paradisul pierdut de Milton: "Te-am rugat eu, Făuritorule, din lutul meu / Să mă modelezi om?", sugerând o paralelă între creatură și Adam – sau chiar Lucifer.
În roman, Shelley oferă creaturii nu doar voce, ci și o educație, făcându-l unul dintre naratorii poveștii. Lamentul său este profund: "Amintește-ți că sunt creatura ta; trebuia să fiu Adam-ul tău, dar sunt mai degrabă îngerul căzut, alungat din fericire fără să fi greșit cu nimic. Vedeam fericirea peste tot, numai eu eram exclus".
Dacă privim creatura ca pe un om respins, nu ca pe un monstru, tragedia sa devine devastatoare. Respins de propriul creator – ceea ce Frayling numește "momentul postpartum" – și izolat de societate, el devine violent nu prin natura sa, ci ca reacție la suferință. Este o alegorie puternică despre responsabilitatea față de copiii abandonați, față de cei marginalizați sau considerați "diferiți".
"Ne identificăm și cu Frankenstein – pentru că toți am fost uneori prea ambițioși – dar și cu creatura, pentru că am fost respinși. Ambele sunt fețe ale propriei noastre umanități – și tocmai asta face romanul atât de puternic", spune Fiona Sampson.
Această umanitate, pierdută adesea în ecranizări, este readusă în centrul atenției în cea mai recentă adaptare, care ajunge acum în cinematografe. Înaintea premierei de la Festivalul de la Veneția, Del Toro a declarat că filmul său este mai puțin o poveste de groază și mai degrabă una despre "linia durerii familiale", în care Victor, interpretat de Oscar Isaac, este un tată abuziv care își abandonează fiul – creatura, jucată de Jacob Elordi.
"Era un outsider, nu se potrivea în lume – exact cum mă simțeam și eu în copilărie", spune Del Toro.
Pentru el, romanul este esențial în formarea propriei identități artistice.
"Frankenstein este un cântec despre experiența umană. Parabolele ne ajută să vorbim despre monștri, iar pentru asta, uneori trebuie să ne creăm propriii monștri", spune el.
Cu greu ne-am putea imagina că, în vara anului 1816, tânăra Mary Godwin ar fi putut anticipa impactul pe care monstrul ei îl va avea asupra culturii, științei și artei timp de peste două secole.
"Și acum, încă o dată, le poruncesc hidoaselor mele progenituri să meargă mai departe și să prospere", scria ea în prefața din 1831.
Au mers mai departe? Au prosperat? La peste 200 de ani de la apariție, Frankenstein nu mai este doar o poveste de groază, ci un mit în sine – eliberat în lume, cu o viață proprie.
Ştiri video recomandate
