O specie de broască țestoasă uriașă de pe o insulă din Galapagos ajunsese la doar 14 exemplare. Dar un al 15-lea supraviețuitor a fost descoperit la Grădina Zoologică din San Diego. Numit Diego, masculul a fost adus înapoi în Galapagos în 1977 și a devenit vedeta unui program de reproducere care a dus, în câteva decenii, la refacerea populației sălbatice la aproximativ 2.300 de exemplare.
Dar testele genetice arată că povestea salvării este mai complexă decât legenda unui singur erou.
La mijlocul anilor 1930, o expediție de cercetare a capturat de pe insula Espanola din arhipelagul Galapagos o broască țestoasă uriașă. Animalul a ajuns ulterior la Grădina Zoologică din San Diego.
Cei care l-au luat de pe insulă nu aveau cum să știe că transportau, fără să-și dea seama, unul dintre ultimii reprezentanți ai unei specii aflate în pragul dispariției, potrivit Space Daily.
Patru decenii mai târziu, masculul avea să joace un rol important într-un program de conservare menit să refacă populația de broaște țestoase uriașe de Espanola. În 1977, el a fost identificat ca aparținând acestei specii și repatriat în Galapagos.
A primit numele Diego și avea să devină celebru în întreaga lume.
Când a fost dus din nou pe Espanola, în iunie 2020, insula nu mai avea 14 țestoase. Avea aproximativ 2.300.
De la mii de țestoase la doar 14
În trecut, Espanola găzduia cel puțin 3.000 de broaște țestoase uriașe. Dar poziția insulei, relativ plată și ușor accesibilă, a făcut ca animalele să fie printre primele victime ale vânătorilor care au traversat Galapagos în secolele XVIII și XIX.
Corăbiile de vânătoare de foci și balene, dar și navele piraților, au capturat țestoasele generație după generație. Animalele puteau supraviețui luni întregi fără hrană și apă și erau transportate cu ușurință la bord, unde deveneau o sursă de carne pentru echipaje.
Declinul nu s-a oprit aici.
Caprele introduse pe insulă s-au înmulțit timp de aproximativ două secole, consumând vegetația și transformând habitatul luxuriant într-un peisaj dominat de tufe spinoase. Pentru țestoasele rămase, hrana și adăpostul au devenit tot mai greu de găsit.
Până la mijlocul anilor 1960, cercetătorii nu mai găseau dovezi că populația se reproducea. Căutările au identificat doar 14 exemplare: 12 femele și doi masculi.
Toate au fost transferate pe insula Santa Cruz, la centrul de reproducere administrat de Stația de Cercetare Charles Darwin și Parcul Național Galapagos. Programul fusese inițiat tocmai pentru a împiedica dispariția speciei.
În 1971 au apărut primii pui eclozați în captivitate. Dar cercetătorii aveau nevoie de mai multă diversitate genetică.
Un mascul din California schimbă cursul poveștii
Cu doar doi masculi disponibili pentru reproducere, situația era fragilă. Specialiștii au început să caute în întreaga lume alte exemplare de broască țestoasă de Espanola.
Au găsit unul singur. La Grădina Zoologică din San Diego trăia un mascul adult, capturat în anii 1930. Testele au arătat că aparținea speciei căutate.
În 1977, animalul a fost repatriat în Galapagos. Grupul de reproducere număra acum 15 exemplare.
Masculul a primit numele Diego și a devenit rapid simbolul programului. Potrivit unei estimări publicate de Direcția Parcului Național Galapagos și Galapagos Conservancy, Diego ar fi fost tatăl a aproximativ 40% dintre țestoasele repatriate ulterior pe Espanola.
În 2020, autoritățile estimau că Diego avea peste 100 de ani. Însă povestea nu se rezumă la el.
Aproape 1.900 de țestoase returnate în sălbăticie
În captivitate, cei 15 reproducători au început să producă pui într-un ritm constant.
Până în august 2002, aproximativ 1.200 de pui fuseseră deja repatriați pe Espanola, potrivit unei analize genetice publicate în 2004. În final, numărul țestoaselor returnate pe insulă s-a apropiat de 1.900.
Primele semne că programul funcționa au apărut în natură. În 1988 au fost observate cuiburi de țestoase pe Espanola. Șase ani mai târziu, cercetătorii au documentat pui care eclozaseră în sălbăticie.
Era dovada că animalele repatriate se reproduceau fără intervenția oamenilor. Până în 2020, populația ajunsese la aproximativ 2.300 de exemplare - urmașii și „nepoții” celor 15 țestoase care supraviețuiseră declinului speciei.
ADN-ul complică povestea lui Diego
Diego a devenit vedeta acestei povești de succes. Analizele genetice arată însă că meritul nu poate fi atribuit unui singur animal.
Într-un studiu publicat în 2004, cercetătorii au analizat genetic 134 de broaște țestoase de pe Espanola și au reconstituit filiația lor.
Rezultatul a fost surprinzător: cei 15 reproducători nu contribuiseră în mod egal la generațiile următoare.
Două dintre femele avuseseră numeroși pui cu un mascul identificat în studiu drept E5, unul dintre cei doi masculi capturați direct pe insulă. Nu avuseseră pui cu ceilalți masculi.
Diego, desemnat în studiul genetic drept E15, se reprodusese cu succes cu un alt grup de femele. Autorii studiului au concluzionat că prezența lui în program fusese importantă.
Celălalt mascul capturat pe insulă, E3, avusese însă o contribuție redusă.
Așadar, dacă estimarea de 40% atribuită lui Diego este corectă, majoritatea puilor repatriați nu îi aparțineau.
O parte importantă a acestei majorități pare să fi provenit de la E5, un mascul aproape necunoscut publicului.
Succesul programului a avut și un preț genetic
Refacerea numerică a populației nu a însemnat automat și refacerea diversității genetice.
Studiul din 2004 estima dimensiunea efectivă a populației de reproducere la doar 5,7 exemplare, o valoare considerată foarte mică. Cercetătorii au observat, de asemenea, o diversitate genetică mult mai redusă decât în cazul altor populații de broaște țestoase din Galapagos.
O analiză publicată în 2013 a calculat valori de 5,5, 7,6 și 7,9 pentru eșantioane analizate în 1994, 2003 și 2007.
Problema era legată în principal de faptul că unii reproducători aveau mult mai mulți urmași decât alții, iar împerecherea în captivitate nu era aleatorie.
Cu toate acestea, aceeași cercetare a adus și cea mai importantă veste bună. În 1994, niciuna dintre cele 134 de țestoase analizate nu se născuse pe Espanola.
În 2003, nouă dintre exemplarele analizate (2,6%) eclozaseră pe insulă. În 2007, proporția ajunsese la 24%: 50 dintre țestoasele analizate erau născute în sălbăticie. Specia nu doar supraviețuia. Începuse să se refacă singură.
Diego se întoarce acasă la peste un secol de viață
În 2020, autoritățile au considerat că programul de reproducere și-a îndeplinit obiectivul.
Pe 15 iunie, după o perioadă de carantină prelungită din cauza pandemiei, cei 15 reproducători originali au fost transportați cu vaporul înapoi pe Espanola.
Pentru Diego, după mai bine de opt decenii departe de insula natală, era ultima călătorie.
Ultima parte a drumului a fost făcut pe jos.
Cele 12 femele, cu o greutate medie de aproximativ 35 de kilograme, au fost transportate individual. Cei trei masculi cântăreau fiecare peste 55 de kilograme și au avut nevoie de câte două persoane pentru a fi transportați.
Animalele au fost duse aproximativ 2,4 kilometri spre interiorul insulei, până la Las Tunas, o zonă bogată în cactuși Opuntia, una dintre principalele surse de hrană ale țestoaselor. Acolo urmau să-și reia viața în sălbăticie.
Personalul a rămas încă aproximativ patru ore pentru a observa cum se adaptează. Între timp, insula se schimbase radical. Caprele fuseseră eradicate cu zeci de ani înainte, iar vegetația se refăcuse suficient pentru a susține populația de țestoase aflată în creștere.
Fiecărui animal i-a fost implantat un microcip de identificare și i-a fost atașat un dispozitiv GPS, care transmitea poziția de șase ori pe zi. Alte 40 de camere cu senzori de mișcare au fost instalate în zona eliberării.
Sfârșitul poveștii lui Diego. Sau începutul alteia
Cariera lui Diego ca reproducător în captivitate se încheiase. Dar adevărata poveste abia putea fi urmărită în sălbăticie.
GPS-urile de pe carapacele celor 15 țestoase și camerele ascunse printre cactuși aveau să le permită cercetătorilor să afle cum se adaptează animalele și, mai ales, dacă populația poate continua să crească fără intervenția oamenilor.
Diego a rămas în memoria publică drept „eroul” care a salvat o specie. Realitatea este însă mai interesantă. El a fost unul dintre cei 15 supraviețuitori care au făcut posibilă revenirea țestoasei uriașe de Espanola, iar succesul programului s-a datorat unei întregi echipe de cercetători, rangeri și, nu în ultimul rând, unor animale mai puțin celebre decât Diego.
