Povestea țestoaselor uriașe din Galapagos nu poate fi spusă fără pirați. Încă din secolul al XVI-lea, acești marinari au început să ajungă pe insule, urmați mai târziu de vânătorii de balene, pecetluind împreună soarta sutelor de mii de exemplare care populau arhipelagul. În secolul al XIX-lea, o specie, „țestoasele extratestre”, dispăruseră. 150 de ani mai târziu au apărut pe un vulcan, aflat în celălalt capăt al arhipelagului, relatează CNN.
Capacitatea de rezistență a țestoaselor uriașe, care, potrivit experților, au ajuns în Galapagos din America de Sud în urmă cu 2-3 miloane de ani, a devenit cea mai mare vulnerabilitate a lor: pentru că pot supraviețui până la un an fără apă și mâncare, țestoasele au fost capturate de marinari, știind că acestea vor rezista în cala navelor lor.
„Iar când acești oameni voiau să mănânce, țestoasele erau pur și simplu acolo, gata de consum, iar ei aveau carne proaspătă”, a declarat pentru CNN Jorge Carrión, directorul pentru conservare al Galapagos Conservancy, organizație care lucrează din 1985 pentru protejarea arhipelagului.
În doar două secole, între 100.000 și 200.000 de țestoase au dispărut de pe aceste insule aproape mitice pe care Charles Darwin le-a vizitat în anul 1835 la bordul HMS Beagle într-o călătorie care avea să devină esențială pentru teoria sa privind evoluția.
Țestoasele uriașe din Galapagos nu sunt o singură specie. Fiecare insulă are propria sa specie de țestoasă, care, de-a lungul timpului, s-a adaptat mediului său specific. Mai multe dintre aceste specii au dispărut complet din cauza vânătorilor de balene care făceau escale în arhipelag și le capturau pentru hrană. Tot ei au adus specii invazive pe insule, care au devenit o amenințare pentru țestoase.
Prima care a dispărut, în jurul anului 1850, a fost țestoasa din Floreana, numită după insula pe care trăia. „Erau țestoase foarte neobișnuite, cu o formă foarte pronunțată, ceea ce noi numim formă de 'șa', care nu se mai întâlnește nicăieri altundeva pe planetă”, a declarat James Gibbs, vicepreședinte pentru Știință și Conservare al organizației Galapagos Conservancy și profesor la Universitatea de Stat din New York.
Descoperirea „țestoaselor extraterestre” pe un vulcan izolat
În timpul unei expediții din anul 2000 la Vulcanul Wolf, cel mai înalt punct din Insulele Galápagos, situat în extremitatea nordică a insulei Isabela, cercetătorii conduși de Gibbs au descoperit țestoase cu o formă a carapacei neobișnuită pentru acea zonă.
„Acolo erau mii de exemplare din speciile native (...) dar ne-am dat repede seama că existau și niște țestoase ciudate”, și-a amintit Gibbs.
În expedițiile ulterioare, cercetătorii au întâlnit din nou multe dintre aceste țestoase „cu forme foarte sculptate, în formă de șa”, care trăiau împreună în canioane înguste.
„Le-am numit extraterestre pentru că nu știam ce sunt”, a spus el.
Cercetătorii au prelevat probe de sânge și le-au trimis geneticienilor de la Universitatea Yale, care au confirmat că existau diferențe față de speciile cunoscute de pe acea insulă și au folosit același termen: extraterestre.
Patru ani mai târziu, studii genetice suplimentare au confirmat că acestea proveneau din linia genetică a țestoaselor din Floreana.
Dar cum este posibil ca o specie care a dispărut de pe o insulă să reapară 150 de ani mai târziu pe un vulcan aflat la celălalt capăt al arhipelagului? Oamenii de știință au două ipoteze.
Prima: a fost un proces natural. Atunci când plouă abundent, viiturile mătură totul în calea lor, ceea ce ar fi putut transporta țestoasele de pe o insulă pe alta. Însă oamenii de știință cred că, cel mai probabil, oamenii au fost responsabili.
„Să ne amintim că pirații și vânătorii de balene obișnuiau să vină în Galápagos și să ia cu ei pe corăbii zeci sau sute de țestoase. O posibilitate este să fi avut loc un accident în apropierea Vulcanului Wolf”, a explicat Jorge Carrión, directorul pentru conservare al Galapagos Conservancy.
Cealaltă ipoteză este pur logistică: insula Isabela, datorită poziției sale, era ultimul punct de oprire pentru nave înainte ca acestea să pornească în Pacific. Acolo, oamenii verificau greutatea țestoaselor, iar dacă nava depășea limita de greutate, aruncau unele dintre ele peste bord, care, din fericire pentru viitorul speciei, ar fi putut ajunge pe o insulă neașteptată.
De la incubarea ouălor la eliberarea în sălbăticie
Centrul de reproducere a țestoaselor terestre Fausto Llerena lucrează din 1965 pentru protejarea acestor reptile gigantice. Aici au fost deja crescute cu succes și apoi eliberate exemplare din speciile de pe insulele Española și Santa Fe, printre altele.
După descoperirea lor pe Vulcanul Wolf, 19 exemplare din linia genetică a țestoaselor din Floreana au fost transferate aici pentru îngrijire și reproducere.
Freddy Villalba, din cadrul Direcției Parcului Național Galápagos, este ranger de 23 de ani și administrează acest centru de reproducere.
Specialiștii lucrează cu țestoase adulte și cu ouă depuse în captivitate, ca în cazul celor din Floreana, sau colectate din sălbăticie. Ouăle sunt marcate, cântărite și puse în incubatoare la temperaturi diferite. În această etapă, sexul țestoaselor nu este încă determinat: acesta va fi stabilit de temperatura la care se dezvoltă ouăle, a explicat Villalba. În incubatoarele programate la 29,5 grade Celsius se vor dezvolta femele, iar în cele la 28 de grade Celsius se vor dezvolta masculi.
După patru luni de incubare, ouăle eclozează, iar personalul transferă puii în cutii întunecate, cu umiditate controlată, unde rămân timp de o lună și se hrănesc exclusiv cu sacul vitelin, reproducând procesul prin care ar trece în sălbăticie.
Treizeci de zile mai târziu, puii sunt mutați în țarcuri, unde sunt hrăniți cu frunze tocate, numite „urechi de elefant”, aceasta fiind dieta lor în primii doi ani. În această etapă inițială, ei trebuie să fie „protejați cu foarte mare atenție”, a spus Villalba, deoarece au doar 8-9 centimetri și sunt o pradă ușoară pentru prădători.
Tehnologie NASA și monitorizare prin satelit
În februarie 2026, 158 de pui de țestoasă au fost eliberați pe insula Floreana. Micile creaturi au fost dotate cu dispozitive de monitorizare prin satelit, pentru ca oamenii de știință să poată studia modul în care se adaptează la habitat și modul în care habitatul reacționează la prezența lor. Cu resurse de la NASA, specialiștii au identificat cele mai bune zone pentru eliberarea lor, unde ulterior s-ar putea cuibări.
Acestea sunt urmașii țestoaselor descoperite în urmă cu peste 20 de ani pe vulcan, care „s-au dezvoltat extraordinar”, a spus Gibbs.
„Nu știi niciodată cum se vor adapta în captivitate animalele aduse din sălbăticie, dar acestea s-au dezvoltat remarcabil. Sunt foarte lacome și se reproduc într-un ritm foarte ridicat; într-un timp foarte scurt, au produs 800 de pui de țestoasă și vor continua să producă, în medie, 60 pe an”, a adăugat Gibbs.
Walter Chimborazo, asistent de teren al Galapagos Conservancy în cadrul centrului de reproducere, a fost martor la nașterea țestoaselor care cutreieră acum insula Floreana. „Erau atât de mici, mai mici decât palma mea”, și-a amintit el.
Eliberarea lor îl bucură, desigur, dar îi lasă și sentimentul dulce-amărui al despărțirii. „Am petrecut aici, la serviciu, mai mult timp decât acasă (...) Pe de o parte, sunt fericit, dar pe de altă parte sunt trist pentru că, de fapt, nu o să le mai văd.”
Tatăl său a lucrat la același centru de reproducere. Chimborazo știe că munca sa este un privilegiu și este mândru că s-a dedicat pe deplin acesteia: „Știu că am avut grijă de ele; le-am crescut. Le-am învățat să poată supraviețui pe insula lor”.
Țestoasele eliberate recent sunt hibrizi, a explicat Cristian Sevilla, directorul pentru ecosisteme al Parcului Național Galápagos. Structura lor genetică provine parțial de la țestoasele din Floreana, care au dispărut în secolul al XIX-lea, și parțial de la speciile native din zona Vulcanului Wolf.
„Încă nu am găsit o țestoasă Floreana pură, dar credem că există. Am găsit pe Vulcanul Wolf câteva exemplare tinere care au 50% material genetic de Floreana și 50% de la o specie nativă, ceea ce înseamnă că au avut în mod necesar un părinte de rasă pură”, a explicat Gibbs. „Prin urmare, este probabil ca unele să cutreiere încă vastitatea acestui vulcan; poate că sunt unele dintre țestoasele originale pe care vânătorii de balene le-au adus și le-au lăsat acolo.”
Țestoasele din Floreana pot trăi mai mult de 100 de ani în sălbăticie. Carrión a descris țestoasele gigantice drept „ingineri ai ecosistemului” arhipelagului. „Ele contribuie la răspândirea semințelor. Contribuie la formarea și modificarea comunităților de plante din ecosistemele Galápagos și, prin urmare, sunt esențiale nu doar pentru ele însele, ca țestoase, ci și pentru dinamica ecologică a ecosistemelor”, a explicat el.
Lecția țestoaselor uriașe
Țestoasele uriașe reprezintă astăzi niște curiozități. Ele trăiesc în sălbăticie doar în insulele Galápagos sau în Aldabra Atoll din Oceanul Indian.
Au fost primele specii de megafaună care s-au răspândit în Asia, America de Sud și America de Nord. Până în urmă cu doar 10.000 de ani, ele trăiau chiar și în zone atât de îndepărtate precum Florida.
Insulele Galápagos au fost scena unor eforturi extraordinare de conservare, într-un demers comun al guvernului, organizațiilor civile și populației locale. Aceste eforturi au permis reproducerea în captivitate și eliberarea în sălbăticie a peste 9.000 de țestoase gigantice în ultimii 60 de ani.
Însă refacerea completă necesită timp. Lecția țestoaselor este una a răbdării. „Cresc încet, da, dar sunt foarte constante și perseverente. Este ca în fabula cu broasca țestoasă și iepurele: în cele din urmă, țestoasa câștigă cursa”, a reflectat Gibbs.
Și, în același timp, sunt creaturi extraordinar de nobile. După cum a spus Gibbs, „Sunt creaturi atât de rezistente, longevive și tenace, încât, de fapt, ne-au permis să rezolvăm unele dintre problemele pe care noi înșine le-am creat.”
